Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Eberhat

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1334-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-1592-1

Cuvânt-înainte

În cartea aceasta, ca în orice carte bună, cititorul va întâlni, reunite, texte din mai multe registre. Mai întâi, un registru politic. Un parlamentar se socotește dator să ilustreze dimensiunea terapeutică a angajării sale: să analizeze și să caute soluții pentru o problemă acută a comunității care l-a delegat. Dincolo de retorica „reformei“ instituționale, de confruntările de partid, de abordarea previzibilă a unor subiecte la îndemână, Adriana Săftoiu se concentrează pe drama pe cât de acută, pe atât de neglijată a unui segment de populație aflat în urgentă nevoie de atenție, de ajutor, de intervenție eficace: lumea celor născuți sau deveniți surzi. Nici cititorul obișnuit și, cu atât mai puțin, politicianul „ales“ nu par să fi sesizat urgența unei astfel de abordări. Cartea aceasta va semnala importanța unei reacții prompte, responsabile, a unei intervenții competente și salvatoare într-un segment al comunității aflat în severă suferință. Politicianul adevărat asta caută, de fapt: diagnosticul relelor sociale, tratamentul bolii, vindecarea. Se vorbește des despre „minorități“, dar în cartea aceasta e vorba de o minoritate cu ecou minim în conștiința publică.

Un alt registru al textului e cel lingvistic. În cunoștință de cauză, autoarea studiază, caz cu caz, posibilitatea comunicării pentru cei care nu au la îndemână instrumentele omului obișnuit. Limbajul semnelor, exprimarea „mută“, simbolica transferului de la cuvânt la gest, toate acestea sunt abordate cu rigoare analitică și dau o șansă „invalizilor“ să intre în dialog cu ei înșiși și cu cei din jur.

În sfârșit, cartea Adrianei Săftoiu e și o carte de memorialistică: plină de portrete, de întâlniri destinale, de context comunitar, individual, autobiografic. Nu întâmplător, autoarea a exercitat, perioade întregi, meseria de „purtător de cuvânt“: o bună ocazie să intri în contact cu episoadele de „surzenie“ a interlocutorilor, cu eșecul comunicării, cu derapajul cuvintelor...

Calitățile Adrianei Săftoiu îmi sunt, de mult, cunoscute. Dar cartea de față m-a surprins, totuși, prin temeinicie, simț al răspunderii, dedicație comunitară. Cine are urechi de auzit să audă! Cine nu, să citească!

Andrei Pleșu

Amintiri dintr-o lume scufundată

Mă intersectam cu ei la intrarea sau la ieșirea din tură. Lucram ca muncitor necalificat la secția de ascuțitori, Cooperativa meșteșugărească „Timiș“, după ce ratasem intrarea din prima la Facultatea de Filologie din Timișoara.

Nu aveam prea multe cunoștințe despre noul loc de muncă. Ce e o roată de polizor, o rectificare de lame, controlul tehnic de calitate, ce înseamnă șef și subaltern. Decizia să mă angajez a fost a mea, în ciuda opoziției părinților, care și-ar fi dorit să stau acasă și să continui să mă pregătesc pentru examenul din anul următor. Spaima lor nu era că aș fi întrerupt pregătirea pentru examen, ci că voi da de bani și voi renunța la facultate. Nu am aflat chiar atunci de ce se împotriveau, dar mai târziu, când pericolul trecuse, adică după ce am intrat la facultate, mi-au spus cât de temători m-au privit tot anul acela în care am lucrat. Așteptau îngrijorați momentul când le voi spune: „Am banii mei, fac ce vreau“. Când i-am întrebat cum de au avut asemenea temeri, singura lor explicație a fost: „Anturajul“.

Eram colegă de muncă cu foarte mulți studenți de la Politehnică, secția seral, și ai mei se temeau de „îndrăgosteală“. Lucrau aproape cu toții în tura de noapte. Ne-am împrietenit când am fost „pedepsită“ de către șeful secției, un sârb agitat, pofticios de fete și care considera că ne făcea complimente lovindu-ne ca pe iepe peste fund. La prima tentativă de a mă „complimenta“ reacția mea a fost neașteptată pentru el, dar mai mult pentru femeile din secție, care nu găseau nimic deplasat în faptul că mai glumește cu noi. Asta a încheiat nu doar prietenia cu șeful, ci și cu câteva dintre colege, care au hotărât că sunt o „ciudată“. După ce am întrebat pe un ton suficient de ridicat, încât n-a fost nimeni care să nu mă audă, „Ce dracu’ e asta?“, uitându-mă arțăgos la stăpânul halei ascuțitoreselor, am fost înștiințată că voi lucra în tura de noapte. Nu a fost cel mai rău lucru. Seraliștii m-au învățat să nu mai „ard“ lamele, să calibrez corect roata de polizor pentru lustruire. După două luni de la angajare, reușeam să-mi primesc chenzina întreagă. Până atunci, fusesem sancționată, pentru lamele-rebut, cu un sfert din suma care reprezenta leafa mea pe hârtie. Devenisem atât de pricepută în a rectifica lame, încât, cu trei luni înainte de a da examenul de admitere la Facultatea de Filologie, de data asta la Universitatea din București, fusesem promovată la serviciul CTC (controlul tehnic de calitate), spre amuzamentul colegilor mei seraliști, exprimat cu umor studențesc.

Ieșeam pe poartă dimineața, în jur de ora 6. Mergeam către casă, de cele mai multe ori pe jos, aproximativ 20 de minute, în pas alert. Tramvaiul era sufocant la ora aceea. Zona industrială forfotea de muncitori care ieșeau și intrau în schimburi, încât renunțam să iau tramvaiul pentru două stații.

Drumurile ni se încrucișau doar la poarta cooperativei. Îi priveam cu o curiozitate nedisimulată, aproape indecentă. Mă bazam pe faptul că ei nu mă văd. Orbii își făceau loc cu bastoanele albe printre noi, văzătorii, spre aripa alocată lor. Lucrau în hale separate, unde montau cutii de carton, puneau agrafe pentru păr pe suporturi de hârtie. Surzii dădeau din mâini, se salutau între ei gălăgios, cu sunete guturale pe care nu le descifram. Eram separați și îi priveam de la distanță în pauzele de masă. Păream două lumi diferite, cu granițe bine trasate.

Când ne intersectam, le acordam întâietate, cu o oarecare teamă să nu mă lovească cu bastonul, dar, cu siguranță, și cu un soi de neliniște față de o lume străină mie. Cum de nimeresc oamenii ăștia locul de muncă, intrarea în fabrică, fără să vadă? Și cum de știu surzii ce au de făcut fără să audă ce urlă șeful? Întrebări la care nu-mi amintesc să fi găsit vreun răspuns. Înregistram lumea din jurul meu așa cum era și nu căutam răspunsuri decât pentru lumea din care consideram că fac parte: văzători și auzitori.

Prima dată când un surd mi s-a adresat a fost în timpul uneia dintre pauzele de masă. Eram vreo trei muncitori în curtea interioară din spatele halei de ascuțitori. Un bărbat la vreo 40 de ani, pentru mine un „bătrân“, s-a apropiat de noi și, cu un gest care sugera „mustață“ și un sunet straniu, indescifrabil pentru mine, a întrebat de șeful de la ascuțitori. Sârbul pofticios avea mustață. S-a prins de întrebare unul dintre băieți și i-a arătat unde avea biroul cel căutat.

— Cum de ai înțeles ce vrea? l-am întrebat.

— Sunt bun la mimă.

Răspunsul a fost atât de sec, că a sunat ca o invitație la tăcere. Când am intrat înapoi la polizoare, mi-a spus celălalt coleg că băiatul care înțelesese ce întrebase surdul avea o soră surdă care lucra în „zona handicapaților“.

— Nu îi place să vorbească despre asta, a avut un accident și a rămas surdă.

— Ce accident?

— Nu știu, nu îi place să vorbească despre asta.

Amintirile despre lumea care era la câțiva metri de mine nu au mai ieșit la suprafață ani întregi până în 2017, când îmi începeam mandatul de deputat și optasem pentru Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale.

Comisia pentru drepturile omului — plutonul de pedeapsă al Parlamentului

În baza unui algoritm care respectă o cutumă parlamentară bine înrădăcinată, președinția revine automat grupului minorităților naționale din Camera Deputaților. Nu e rău, dar cred că s-ar putea mult mai bine. Am propus, la un moment dat, o reașezare, în sensul de a crea o comisie de sine stătătoare doar pe problematica drepturilor omului și o comisie separată, dedicată strict problemelor minorităților naționale. Nu prea am avut sorți de izbândă. Unul dintre contraargumente a fost de-a dreptul rizibil: nu mai avem spațiu pentru încă o comisie.

Veteranii Camerei Deputaților considerau Comisia locul unde nu se întâmplă mare lucru. Ședințele erau destul de rare, cu o ordine de zi anemică, doar câteva inițiative legislative mai deranjau liniștea. Pentru mine, cel puțin, modul în care era tratată Comisia spunea destul de multe despre rolul pe care îl avea în morfologia Camerei Deputaților. Partea logistică, tehnică, era la nivelul unei dependințe de subsol unde depozitezi ce nu îți e necesar. Nu exista niciun fel de aparatură audio, iar de transmis ședințele live pe site-ul Camerei Deputaților nici nu putea fi vorba. Adevărul e că de microfoane ca să te faci auzit nu prea era nevoie, la cât de înghesuită era sala Comisiei. Când se întâmpla să fim prezenți toți membrii, plus reprezentanți ai altor instituții, te frecai inevitabil de pereți sau de scaune ca să intri în sală.

La începutul mandatului, în decembrie 2016, eram 17 membri. Pe parcurs, unii colegi au renunțat și am rămas zece. Brusc, prin 2018, ne-am înmulțit cu vreo șase membri. Mi-am zis: ia uite, această comisie devine importantă. De fapt, ea ajunsese un fel de canal Dunăre-Marea Neagră unde erau trimiși „vinovații“ să-și ispășească pedeapsa. Noii colegi, trimiși „forțat“ de conducerea Camerei Deputaților, erau foști membri PSD care, fiindcă se declaraseră „neafiliați“, au fost excluși din comisiile pentru care optaseră la începutul legislaturii și au fost surghiuniți. Deveneau, fără drept de apel, membri ai Comisiei pentru drepturile omului, deși nu aveau nicio apetență pentru un subiect atât de euristic. Erau „indezirabili“ și au fost înmatriculați într-un loc „indezirabil“, „insignifiant“. Nu i-au trimis la Comisia de buget-finanțe, nici la juridic, nici la transporturi, la sănătate, la educație șamd, ci „la comisia aia care nu contează“.