Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Raluca Hurduc

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Les Mots pour le dire

Autor: Marie Cardinal

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1333-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-1591-4

Străduța înfundată era prost pietruită, plină de hârtoape și de ridicături, mărginită de trotuare înguste parțial distruse. Se vâra aidoma unui deget crăpat printre casele cu unu-două etaje, proprietate particulară, înghesuite unele într-altele. În capăt, se proptea în două garduri acoperite cu o vegetație sărăcăcioasă.

Ferestrele nu dădeau la iveală nicio urmă de intimitate, nicio urmă de mișcare. Te-ai fi crezut în provincie și totuși te aflai în plin Paris, în arondismentul XIV. Aici nu exista mizerie, nici belșug, era traiul micii burghezii ce-și ascunde prețioasele economii pe sub lezarde, pe după obloane știrbe, prin jgheaburi de streașină ruginite și ziduri dărăpănate, cu tencuiala coșcovită. Porțile erau însă solide, iar ferestrele de la parter protejate de gratii rezistente.

Acest ascunziș tihnit, ferit de tumultul orașului, trebuie că data de vreo cincizeci de ani, căci păstra urme de modern style în construcțiile heteroclite ale caselor. Cine locuia în ele? Socotind după unele vitralii, după unele ciocane pentru bătut în poartă, după unele vestigii ornamentale, s-ar zice că aici stăteau pensionari ai artelor încheindu-și cariera în spatele acestor fațade, pictorași bătrâni, bătrâne cântărețe, foști virtuozi ai scenei.

Vreme de șapte ani, de trei ori pe săptămână, am străbătut străduța până în capăt, până la gardul din stânga. Știu cum cade ploaia aici, cum se feresc de frig locatarii. Știu cum, vara, se instalează un mod de viață aproape rustic, cu ghivece de mușcate și cu pisici adormite la soare. Știu cum arată fundătura în timpul zilei și în timpul nopții. E pustie până și atunci când un pieton se grăbește spre vreuna din porți ori un șofer își scoate mașina din garaj.

Nu-mi mai pot aminti ce oră era când am trecut prima oară pragul casei. Am remarcat măcar plantele din grădiniță abandonate? Oi fi simțit pietrele din caldarâmul îngust? Am numărat oare cele șapte trepte mici de la intrare? M-oi fi uitat la zidul din piatră de moară pe când așteptam să se deschidă ușa de la intrare?

Nu cred.

L-am văzut în schimb pe omulețul brunet care-mi întindea mâna. Am văzut că era foarte subțire, foarte corect îmbrăcat și foarte distant. I-am văzut ochii negri, de nepătruns, ca o sticlă mată. M-am supus când mi-a spus să aștept într-o încăpere pe care mi-a arătat-o dând la o parte o draperie. Era o sufragerie stil Henri II, al cărei mobilier — masă, scaune, bufet, servantă — ocupa aproape tot spațiul, impunându-i nou-venitei ce eram lemnăria lui sculptată, reprezentând gnomi și iederă, colonașele în formă de spirală, tăvile de aramă și vasele de porțelan chinezesc. Această urâțenie n-avea importanță. Pentru mine importantă era liniștea. Am așteptat, la pândă, încordată, până ce am auzit zgomotul unei uși duble ce se deschidea în dreapta draperiei, apoi pași și atingerea ușoară a draperiei — pașii a două persoane —‚ după aceea, ușa de la intrare deschizându-se, o voce care mormăia: „La revedere, doctore“, niciun răspuns și ușa închizându-se. Iarăși pași ușori înspre prima ușă, încă vreo câteva secunde, parchetul trosnea pe sub covor, semn că ușa rămăsese deschisă, mișcări incomprehensibile. Draperia a fost în sfârșit dată la o parte, iar omulețul m-a invitat în cabinetul lui.

Iată-mă acum așezată pe un scaun, în fața unui birou. El e afundat într-un fotoliu negru lângă birou, astfel că sunt nevoită să stau pieziș ca să-l privesc. Pe peretele din fața mea se află o bibliotecă înțesată cu cărți, în care e încastrată o canapea maro cu un sul de căpătâi și o perniță. Medicul așteaptă în mod vădit să-i vorbesc.

— Doctore, sunt bolnavă de multă vreme. Am fugit dintr-o clinică pentru a veni să vă văd. Nu mai pot trăi.

Îmi face semn din privire că mă ascultă cu atenție, că trebuie să continui.

Apatică, retrasă în propriu-mi univers, cum să găsesc acele cuvinte care ar trece dinspre mine spre el? Cum să realizez acea punte care ar uni clocotul și calmul, clarul și obscurul, care ar păși dincolo de canal, de fluviul umflat cu materii în descompunere, dincolo de crudul șuvoi de spaimă, ce ne despărțea, pe doctor de mine, pe ceilalți de mine?

Știam să povestesc istorii, anecdote. Dar povestea ce-și făcuse sălaș în mine, „CEVA-ul“, acea coloană a ființei mele, închisă ermetic, plină cu întuneric mișcător, cum să vorbesc despre lucrul ăsta? Era dens, consistent, parcurs totodată de spasme, de gâfâieli și de mișcări lente, aidoma celor din străfundurile marine. Ochii nu-mi mai erau ferestre. Deși deschiși, știam totuși că-i închisesem, că erau doar două bucăți de globi oculari.

Mi-era rușine de ce se petrecea înăuntrul meu, de haosul acela, de acea răvășeală, de acea agitație, și nimeni nu trebuia să privească într-acolo, nimeni nu trebuia să știe, nici măcar doctorul. Mi-era rușine de nebunie. Îmi părea că orice formă de viață era preferabilă nebuniei. Navigam neîncetat în ape extrem de primejdioase, pline de curenți, de cascade, epave, vârtejuri și cu toate astea trebuia să mă prefac a luneca pe un lac, încetișor, precum o lebădă. Ca să mă ascund și mai și, îmi astupam toate ieșirile: ochii, nasul, urechile, gura, vaginul, anusul, porii pielii, vezica. Pentru a obtura mai bine aceste orificii, corpul îmi furniza din abundență materialele adecvate, unele îngroșându-se într-atât, încât nu mai puteau trece, alcătuiau un bloc compact, în vreme ce altele se scurgeau neîntrerupt, interzicând astfel orișice intrare.

— Îmi puteți vorbi despre tratamentele pe care le-ați urmat? Despre specialiștii pe care i-ați consultat?

— Da.

Despre asta puteam vorbi. Puteam enumera medicii și medicamentele. Puteam vorbi despre sânge, de prezența lui blândă și călduță între coapse de mai bine de trei ani, despre cele două chiuretaje ce-mi fuseseră făcute spre a-i opri șiroirea.

Această curgere, cu diferențele ei de regim, îmi era familiară. Anomalia aceasta era securizantă, întrucât se vedea, se putea măsura, analiza. Îmi plăcea s-o transform în punctul central și cauză a bolii mele. Într-adevăr, cum să nu mă înspăimânte aceste pierderi constante? Ce femeie n-ar fi înnebunită văzând că i se scurge energia în felul ăsta? Cum să nu mă epuizeze continua supraveghere a acestei surse intime, jenante, bătătoare la ochi, rușinoase? Cum să nu explic prin acest sânge faptul că nu mai puteam trăi cu ceilalți? Pătasem atâtea fotolii, atâtea scaune, atâtea divane, atâtea canapele, atâtea covoare, atâtea paturi! Lăsasem atâtea bălți, băltițe, picături și picăturele în atâtea saloane, sufragerii, anticamere, culoare, piscine, autobuze și alte locuri! Nu mai puteam ieși.

Cum să nu vorbesc de bucuria din acele zile când sângele părea că se oprește, se mai arăta doar prin dâre de culoare cafeniu-închis, apoi ocru, apoi gălbui? În zilele acelea nu eram bolnavă, puteam să mă mișc, să văd, să ies din mine. Sângele se ducea în fine să se ghemuiască în săculețul lui molcuț și dormita acolo timp de douăzeci și trei de zile, ca înainte. Cu această speranță, mă străduiam să fac cât mai puține eforturi. Mă deplasam cu mare băgare de seamă: să nu iau copiii în brațe, să nu car coșurile de la piață, să nu stau prea mult în picioare lângă mașina de gătit, să nu spăl rufe, să nu spăl geamurile. Încet, calm, pentru ca sângele să dispară, să pună capăt mânjelilor. Mă întindeam cu ceva de tricotat, supraveghindu-mi totodată cei trei copilași. Pe ascuns, printr-o mișcare a brațului, pe care obișnuința mi-o făcuse foarte iute și îndemânatică, îmi supravegheam în permanență starea. Știam s-o fac în orice poziție, fără ca cineva să-și dea seama. După împrejurări, mâna mi se strecura prin față, printre firele de păr aspre și crețe până ce dădea peste locul cald, moale și umed al sexului, apoi se retrăgea numaidecât. Sau trecea lesne peste valea dintre fese și coapsă și se afunda, dintr-odată, în orificiul rotund și adânc, după care se îndepărta prompt. Nu mă uitam imediat la vârful degetelor. Îmi rezervam o surpriză. Și dacă n-ar fi nimic? Uneori era ceva atât de neînsemnat, încât trebuia să-mi zgârii bine de tot, cu unghia de la degetul mare, pielea de pe degetul arătător și de pe cel mijlociu, ca să iasă la iveală o prelingere de-abia colorată. Atunci mă năpădea un fel de fericire: „Dacă nu mai fac nici cea mai mică mișcare, o să înceteze cu totul“. Rămâneam încremenită, parcă adormită, sperând din răsputeri să redevin normală, să fiu ca celelalte: refăceam la nesfârșit acele socoteli în care femeile erau experte: „Dacă ciclul mi se termină astăzi, următorul va fi… Să vedem, luna asta are treizeci sau treizeci și una de zile…?“ Cufundată în calcule, în bucurie, în visuri. Până ce mă făcea să tresar mângâierea energică și precisă, foarte ascunsă, foarte blândă, a unui cheag pe care sângele îl aducea cu sine. Lavă consistentă și grăbită ce coboară din crater, năpădește cavitățile, se prăvălește, caldă. Și inima care începea iarăși să-mi bată, și angoasa care-mi revenea, și speranța care se ducea, în vreme ce eu alergam spre baie. Sângele avusese de-acum vreme să mi se prelingă pe genunchi ori chiar pe picioare mai jos, în picuri de un frumos roșu-aprins. Atâția ani la rând trăiți într-o veșnică așteptare, cu obsesia acestui sânge!

Mă văzuseră nu știu câți ginecologi. Știam, aproape la precizie, cum să-mi așez fesele pe marginea mesei de consultație, după ce-mi ridicasem picioarele desfăcute pe suporturile înalte. Viscerele deschise și oferite căldurii lămpii, privirii doctorului, degetelor cu mănuși de cauciuc subțiri, frumoaselor și înfricoșătoarelor instrumente de oțel.