Pentru Hope Dellon, o redactoare minunată,
o prietenă desăvârșită.

Binele există.

Capitolul 1

— Iadul este pustiu, Armand, a rostit Stephen Horowitz.

— Mi-ai mai spus. Și toți diavolii sunt aici? l-a întrebat Armand Gamache.

— În fine, poate nu chiar aici-aici, i-a răspuns Stephen, făcând un gest cu mâinile lui expresive.

„Aici-aici“ era grădina Muzeului Rodin, din Paris, unde Armand și nașul său se bucurau de câteva momente tihnite. Dincolo de zidurile muzeului se auzeau traficul, zgomotul și agitația metropolei.

Însă aici... aici era liniște. Liniștea aceea profundă care nu decurge doar din tăcere, ci și din familiaritate.

Din certitudinea că erau în siguranță. În grădina aceea. Împreună.

Armand i-a întins o tartelette au citron și a privit în jur relaxat. Era o după-amiază caldă și plăcută, de final de septembrie. Umbrele se întindeau tot mai departe de copaci, de statui, de oameni. Se alungeau. Se deformau.

Lumina ieșea învingătoare.

Copiii zburdau liberi, râzând și luându-se la întrecere pe pajiștea largă din fața château-ului. Câțiva părinți tineri îi priveau de pe băncile din lemn, ale căror stinghii deveniseră cenușii cu trecerea anilor. Așa cum și părul lor avea să fie presărat cu fire cenușii, grizonante, peste ani și ani. Dar deocamdată erau relaxați, recunoscători pentru copiii lor și poate chiar mai recunoscători pentru clipa de liniște în absența copiilor, care se jucau în siguranță în locul acela.

Nici c-ar fi existat un loc în care să fi fost mai greu să ți-l imaginezi pe diavol.

Și totuși, a reflectat Armand Gamache, unde să găsești întunericul, dacă nu chiar lângă lumină? Ce triumf mai răsunător putea avea răul decât să nimicească o grădină?

Și nici n-ar fi fost prima oară.

— Mai ții minte..., a început Stephen, iar Armand s-a întors către bătrân; știa exact ce avea de gând să spună. Când ai hotărât s-o ceri în căsătorie pe Reine-Marie? Stephen a bătut ușor cu palma în banca pe care ședeau. Aici? Chiar un pic mai în față.

Armand i-a urmat gestul cu privirea și a zâmbit.

Era o poveste tare familiară. Stephen o istorisea la orice ocazie, și cu siguranță o invoca de câte ori nașul și finul își făceau pelerinajul în grădina aceea.

Locul care le era cel mai drag din Paris.

Grădina de pe domeniul Muzeului Rodin.

Ce decor putea fi mai bun, se gândise tânărul Armand cu mulți ani în urmă, pentru a o cere în căsătorie pe Reine-Marie? Avea inelul. Repetase ce avea de gând să-i spună. Pusese bani deoparte vreme de șase luni, din salariul modest de simplu agent al Sûreté du Québec, pentru călătoria la Paris.

Avea să o aducă pe femeia pe care o iubea cel mai mult pe lume în locul pe care îl iubea cel mai mult pe lume. Și avea s-o roage să-și petreacă restul vieții alături de el.

Bugetul nu-i permitea o ședere la hotel, așa că aveau să fie nevoiți să se cazeze la un hostel. Dar știa că pe Reine-Marie n-avea s-o deranjeze.

Erau îndrăgostiți și se aflau în Paris. Iar în curând aveau să fie logodiți.

Însă și de data aceea, Stephen le sărise în ajutor, oferindu-i tânărului cuplu splendidul său apartament din arondismentul VII.

Nu fusese prima oară când stătuse Armand acolo.

De fapt, el practic crescuse în acea elegantă clădire Haussmann, ale cărei ferestre uriașe, din podea până în tavan, dădeau spre Hôtel Lutetia. Vastul apartament avea parchet clasic din lemn, șemineuri din marmură și tavane înalte, care făceau ca încăperile să fie luminoase și aerisite.

Era Raiul pe Pământ pentru un puști curios, un apartament plin de cotloane și de firide misterioase. Șifonierul avea sertare false, create, nu încăpea îndoială, chiar pentru băiețeii aflați în căutarea unei ascunzători. Erau o mulțime de comori cu care să se joace, când Stephen nu era atent.

Iar mobila era perfectă pentru țopăit pe ea.

Până se dezmembra.

Stephen era colecționar de artă și în fiecare zi alegea câte o lucrare, apoi îi povestea finului său despre creația respectivă și despre artiști. Cézanne. Riopelle și Lemieux. Kenojuak Ashevak.

Cu o excepție.

Micuța acuarelă atârnată chiar la nivelul privirii unui copil de nouă ani. Stephen nu vorbea niciodată despre aceea, în mare parte pentru că, îi spusese la un moment dat lui Armand, nu era mare lucru de zis. Nu era chiar o capodoperă, ca celelalte. Cu toate acestea, tabloul avea ceva deosebit.

După câte o zi în care se plimbaseră prin marele oraș, se întorceau acasă istoviți, iar în timp ce Stephen pregătea o chocolat chaud în bucătăria înghesuită, micul Armand se oprea în fața tablourilor.

De fiecare dată, negreșit, Stephen găsea băiețelul în dreptul acelei mici acuarele, privind imaginea din ramă ca și cum s-ar fi uitat pe o fereastră. Se pierdea în imaginea sătucului liniștit, așezat într-o vale.

— N-are nicio valoare, îi spusese Stephen.

Însă, cu sau fără valoare, tabloul acela era preferatul micului Armand. Îl atrăgea mereu, la fiecare vizită. Simțea în adâncul inimii că orice lucru care putea insufla o asemenea pace, o asemenea liniște, era neprețuit.

Și avea bănuiala că nașul lui era de aceeași părere. Altfel, nu ar fi expus acuarela aceea alături de celelalte opere de artă.

Când băiatul avea nouă ani, la doar câteva luni după ce ambii părinți ai lui Armand muriseră într-un accident de mașină, Stephen îl adusese la Paris pentru prima oară. Se plimbaseră împreună prin oraș. Nu vorbiseră, îl lăsase pe băiețelul tăcut să stea cu gândurile lui.

În cele din urmă, Armand ridicase capul din pământ și începuse să observe împrejurimile. Bulevardele largi, podurile. Notre-Dame, Turnul Eiffel, Sena. Braseriile, unde parizienii ședeau la mese rotunde, cu tăblii din marmură, chiar pe trotuar, bând espresso, ori bere, ori vin.

La fiecare traversare, Stephen îl lua de mână. Îi strân­gea ferm mânuța până ajungeau cu bine pe partea cealaltă.

Și astfel, treptat, Armand și-a dat seama că era în siguranță, că avea să fie întotdeauna în siguranță alături de bărbatul acela. Și că avea să ajungă pe partea cealaltă.

Și, încet-încet, a revenit la viață.

Aici. În Paris.

Apoi, într-o dimineață, nașul lui îi spusese:

— Astăzi, garçon, o să mergem în locul meu preferat din tot Parisul. Și pe urmă o să mâncăm o înghețată la Hôtel Lutetia.

Porniseră pe Boulevard Raspail și cotiseră la stânga pe Rue de Varenne. Trecuseră pe lângă magazine și patiserii. Armand zăbovise în fața vitrinelor, privind cu jind la mille-feuilles, la madlene și la pains aux raisins.

Se opriseră la una dintre patiserii, iar Stephen cumpărase câte o tartelette au citron și îi dăduse lui Armand să țină punguța de hârtie.

Apoi au ajuns. Era o simplă deschizătură într-un zid. O ușă.

După ce au plătit biletul, intrară.

Armand, cu gândul numai la bunătățile din pungă, de-abia dacă remarcase peisajul. Plimbarea era mai curând o îndatorire, înainte de a primi recompensa dulce.

Deschisese punga și se uitase în ea.

Stephen își pusese mâna pe brațul băiatului și îi spusese:

— Răbdare. Ai răbdare. Odată cu răbdarea vine alternativa, iar odată cu alternativa vine puterea.

Cuvintele acelea nu însemnaseră nimic pentru băie­țelul înfometat, poate doar că nu avea încă voie să-și mă­nânce desertul.

Nemulțumit, Armand închisese punga, apoi se uitase în jur.

— Ei, cum ți se pare? îl întrebase Stephen când văzuse că micul lui fin face ochii mari de uluire.

Îi citise deja gândurile. La drept vorbind, nici nu era prea dificil.

Cine ar fi bănuit că un asemenea loc putea exista oriunde pe lumea asta, și cu atât mai puțin așezat, practic ascuns, între asemenea ziduri înalte, în mijlocul orașului? Era o lume în sine. O grădină fermecată.

Dacă ar fi fost singur, Armand ar fi trecut pe lângă ea, concentrat asupra desertului interzis, fără să descopere ce se afla dincolo de ziduri. Fără să vadă frumosul château cu ferestrele lui înalte și cu terasa vastă.

Cu toate că nu era deloc lipsit de entuziasm, copilul era deja obișnuit cu clădirile impozante din Paris. Orașul era plin de asemenea clădiri. Ce îl uluia acum era domeniul din jurul muzeului.

Pajiștile cu iarbă tunsă, copacii ale căror coroane aveau forma unor conuri. Fântânile.

Dar spre deosebire de uriașa Jardin du Luxembourg, care părea creată pentru a-și impresiona vizitatorii, grădina aceasta era aproape intimă.

Apoi erau statuile. Presărate ici și colo prin verdeață. Ca și cum așteptau cuminți. Îi așteptau pe ei.

Din când în când se auzea tânguirea unei sirene, ce răzbătea din lumea de afară. Un claxon. Un strigăt.

Însă pentru Armand, toate acestea nu făceau decât să întărească sentimentul de pace, de tihnă deplină, pe care îl trăia în grădină. O pace cum nu mai simțise de la acea bătaie ușoară în ușă.

Se plimbaseră încet și, pentru prima oară, Stephen nu îl condusese, ci îl urmase pe băiat, în timp ce Armand se oprea în fața fiecărei statui a lui Rodin.

Dar băiatul se tot uita peste umăr. La grupul statuar de la intrarea — și ieșirea — grădinii.

În cele din urmă, Armand se întorsese acolo și rămăsese în fața statuii, hipnotizat.

— Burghezii din Calais, îi spusese Stephen cu o voce joasă, domoală. În timpul Războiului de o sută de ani, regele Angliei, Edward, a supus portul francez Calais unui asediu necruțător.

Îl privise pe Armand, ca să vadă dacă-l asculta, dar era greu de zis.

— A fost o situație de criză pentru localnici. De blocada englezilor nu puteau trece nici mâncarea, nici proviziile de tot felul. Regele Franței, Filip, ar fi putut purta tratative. Ar fi putut negocia. Ar fi putut ușura situația orașului. Însă n-a făcut nimic, i-a lăsat să moară de foame. Și chiar au murit de foame. Bărbați, femei, copii au început să piară.

Armand se întorsese și ridicase privirea spre Stephen. Poate că băiatul nu înțelegea războiul, dar cu siguranță știa ce înseamnă moartea.