Pentru Ann şi Peter

Introducere

„Războiul rămâne, aşa cum a fost dintotdeauna, unul dintre principalele mistere ale omenirii.“

— Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie

Război. Chiar şi cuvântul război trezeşte în noi o varietate de sentimente, de la groază la admiraţie. Unii dintre noi aleg să-şi îndepărteze privirea de parcă simplul fapt că ne amintim sau ne gândim la război l-ar aduce mai aproape. Alţii sunt vrăjiţi de război şi îl consideră palpitant şi fascinant. În calitate de istoric, sunt ferm convinsă că, atâta timp cât dorim să ne înţelegem trecutul, trebuie să includem războiul în studiul istoriei omenirii. Efectele războiului au avut un asemenea impact, încât, dacă l-am exclude din studiul istoriei, am ignora una dintre acele puternice forţe care, alături de geografie, resurse, economie, curente ideologice şi schimbări sociale şi politice, au modelat evoluţia omenirii şi au schimbat istoria. Oare nu ar fi fost lumea de astăzi cu totul alta dacă perşii ar fi înfrânt oraşele-stat ale Greciei antice în secolul al V-lea î.e.n., dacă incaşii ar fi zdrobit expediţia lui Pizarro în secolul al XVI-lea sau dacă Hitler ar fi câştigat al Doilea Război Mondial? Ştim că lucrurile ar fi stat altfel, dar nu putem decât să ne imaginăm cât de diferite ar fi fost.

Aceste întrebări de tipul „ce ar fi fost dacă“ nu reprezintă decât o parte a enigmei cu care ne confruntăm. Războiul vine cu o serie de întrebări fundamentale referitoare la ce înseamnă să fii om şi care este esenţa societăţii umane. Ce scoate oare războiul la suprafaţă: latura animalică a omului sau ce este mai bun în el? Nu putem ajunge la o concluzie unanimă, la fel cum nu putem găsi un răspuns universal valabil nici la restul întrebărilor despre război. Să fie oare războiul o componentă inerentă a societăţii umane, făcând parte din textura noastră, ca un păcat originar, din momentul în care strămoşii noştri au format primele comunităţi? Să fie oare o stigmă a lui Cain, un blestem care ne condamnă la o viaţă de nesfârşite conflicte? Dacă nu cumva e o profeţie primejdioasă care se îndeplineşte tocmai fiindcă o invocăm? Să fie oare schimbările sociale cele care declanşează noi tipuri de război sau viceversa? Să fie războiul cel care provoacă schimbările din societate? Sau poate că nici n-ar trebui să încercăm să aflăm de unde a pornit totul, ci să considerăm războiul şi societatea doi parteneri, blocaţi într-o relaţie deopotrivă periculoasă şi productivă. Poate oare războiul — distrugător, crud şi risipitor — să aducă şi beneficii?

Toate aceste întrebări sunt importante, iar eu voi încerca să vin cu răspunsuri, desluşind şi alte enigme care apar pe măsură ce dezbat acest subiect. Sper însă să vă pot convinge de un singur lucru. Războiul nu este o aberaţie care trebuie uitată cât de repede posibil. Nu reprezintă nici simpla absenţă a păcii — aceasta fiind, de fapt, starea firească a lucrurilor. Dacă nu reuşim să înţelegem cât de strâns legate între ele sunt războiul şi societatea umană — atât de interconectate încât nu putem spune că unul dintre ele prevalează asupra celuilalt sau că unul este cauza celuilalt —, pierdem din vedere un aspect important al istoriei omenirii. Nu putem ignora războiul şi impactul acestuia asupra evoluţiei societăţii omeneşti dacă dorim să înţelegem lumea în care trăim şi cum am ajuns în actuala etapă istorică.

Societăţile occidentale au avut un mare noroc în ultimele decenii: după cel de-al Doilea Război Mondial, Vestul nu a mai cunoscut războaie la prima mână. Este adevărat că ţările occidentale au detaşat armate în întreaga lume — în Asia, în războaiele din Coreea, Vietnam sau Afganistan, în regiuni din Orientul Mijlociu sau Africa —, însă doar o minusculă parte a populaţiei occidentale a fost direct afectată de aceste conflicte. În aceste regiuni, în schimb, milioane de oameni au trecut prin experienţe cât se poate de diferite, iar după 1945 nu a existat an în care vreo regiune a mapamondului să nu cadă pradă unui conflict. Acelora dintre noi care s-au bucurat de perioada care a fost adesea denumită Pacea cea Lungă le este cât se poate de simplu să perceapă războiul ca fiind o acţiune întreprinsă de alţii, poate şi pentru că se află într-o etapă evolutivă diferită. Noi, cei care trăim în Occident, presupunem, mulţumiţi de noi înşine, că suntem mai paşnici. Autori precum psihologul evoluţionist Steven Pinker au popularizat concepţia potrivit căreia societăţile occidentale au devenit mai puţin violente pe parcursul ultimelor două secole şi că lumea, văzută în ansamblu, a cunoscut o scădere a numărului celor care şi-au pierdut viaţa în război. Prin urmare, deşi oficial îi deplângem an de an pe cei care au murit în războaiele trecutului, percepem din ce în ce mai des războiul ca fiind ceva ce se întâmplă în momentul în care pacea — starea firească a lucrurilor — dă greş. În acelaşi timp, ne lăsăm purtați de fascinaţia față de marii eroi militari ai trecutului şi bătăliile pe care aceştia le-au purtat; ne plac poveştile despre eroi curajoşi şi fapte vitejeşti, şi acte de cutezanţă; rafturile librăriilor şi bibliotecilor sunt pline de istorii militare; iar producătorii de film şi televiziune ştiu că războiul este un subiect care prinde întotdeauna. Audienţele par a nu se plictisi niciodată de Napoleon şi campaniile sale, de Dunkerque sau filme fantastice ca Războiul Stelelor şi Stăpânul Inelelor. Ne bucurăm de acestea şi pentru că ne aflăm la o distanţă sigură de subiectele abordate; suntem ferm convinşi că nu va trebui să mai participăm niciodată la un război.

Rezultatul este că nu abordăm războiul cu acea doză de seriozitate pe care o merită. Poate că preferăm să ignorăm un subiect care adesea capătă nuanţe atât de sumbre şi deprimante, dar nu ar trebui să reacţionăm astfel. Războaiele au schimbat în repetate rânduri cursul istoriei omenirii, deschizând noi drumuri către viitor şi închizând vechile căi. Cuvintele profetului Mohamed au plecat din deşerturile Peninsulei Arabice către bogatele teritorii colonizate din Levant şi nordul Africii printr-o serie de războaie, lucru care a avut un impact de durată asupra acestor regiuni. Să ne închipuim cum ar fi arătat Europa de astăzi dacă bunăoară conducătorii islamici ar fi cucerit întregul continent, aşa cum aproape că au şi reuşit de două ori. La începutul secolului al XVIII-lea, invadatorii musulmani au cucerit Spania, după care au înaintat spre nord, traversând Pirineii, până în Franţa de astăzi. Au fost înfrânţi în bătălia de la Tours din 732, moment care a marcat sfârşitul ofensivei musulmane spre nord. Dacă ofensiva ar fi continuat, ne-am putea imagina o Franţă musulmană, şi nu creştină, modelând societatea franceză şi istoria europeană pe parcursul următoarelor secole. Aproximativ 800 de ani mai târziu, marele conducător otoman Suleiman Magnificul a traversat Balcanii şi cea mai mare parte a Ungariei; în 1529, armatele sale au ajuns la porţile Vienei. Dacă ar fi ocupat acest măreţ oraş, inima Europei ar fi putut deveni parte a imperiului său, iar istoria s-ar fi prezentat cu totul altfel. Turnurile nenumăratelor biserici vieneze s-ar fi întrepătruns cu minaretele şi poate că tânărul Mozart ar fi ascultat alte genuri muzicale, cântate la altfel de instrumente. Să găsim şi un exemplu mai apropiat vremurilor noastre: să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă nemţii ar fi înfrânt forţele britanice şi aliate la Dunkerque, în mai 1940, distrugând ulterior comandamentul britanic în Bătălia Angliei, purtată în vara aceluiaşi an. Insulele Britanice ar fi putut deveni o altă posesiune a Germaniei naziste.

În esenţa sa, războiul este violenţă organizată, iar societăţile poartă diferite tipuri de război în funcţie de structura lor. Popoarele nomade poartă războaie dinamice, atacând în momentul în care deţin avantajul şi făcându-se nevăzute în vastele spaţii deschise când se află într-o poziţie slabă. Societăţile sedentare care practică agricultura au nevoie de ziduri şi fortificaţii. Războiul îi obligă pe oameni să se schimbe şi să se adapteze. La rândul lor, schimbările care au loc în societate afectează războiul. Grecii antici erau de părere că cetăţenii aveau datoria de a veni în apărarea oraşelor lor. Participarea la război a avut ca efect extinderea drepturilor şi democraţiei. În secolul al XIX-lea, graţie Revoluţiei Industriale, guvernele au putut convoca şi susţine armate uriaşe, mai numeroase decât orice alte armate recrutate vreodată în lume. Acest lucru a creat însă şi aşteptări pentru milioanele de cetăţeni înrolaţi, care îşi doreau să aibă mai multe de spus în cadrul propriilor societăţi. Guvernele au fost obligate nu numai să asculte, dar şi să ofere o serie de servicii cetăţenilor, de la educaţie la asigurare de şomaj. Puternicele state naţionale de astăzi, cu guvernele lor centralizate şi aparatele birocratice bine organizate, sunt produsele a secole întregi de războaie. Amintirile şi comemorarea victoriilor şi înfrângerilor trecutului devin parte din istoria naţională, iar ţările au nevoie de asemenea legende pentru a-și păstra coeziunea. Organizările statale ale secolului al XIX-lea, ai căror cetăţeni se defineau ca făcând parte dintr-un întreg comun, puteau purta războaie la scară mai mare şi pe perioade mai îndelungate tocmai datorită modului lor de organizare, capacităţii de a-şi folosi resursele sociale şi de a se baza pe susţinerea cetăţenilor. Capacitatea de a purta războaie şi evoluţia societăţilor umane fac parte din aceeaşi poveste.

Pe parcursul secolelor, războiul a devenit mai letal şi a căpătat un impact mai puternic.