Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Botezatu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © Editura Trei, 2020, pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0772-8

ISBN (epub): 978-606-40-1537-2

Capitolul 1

Îmi zâmbește și o ia înainte, pe culoar. Are buza de sus subțire — o ață palidă, aproape inexistentă, și cercei în formă de pisică. Mă iau după ea și încerc să grăbesc pasul. Să fiu ascultătoare. Să nu pun probleme. Sau întrebări. Vreau să mă placă. Trebuie să mă placă. Haideți mai repejor, zice. Vocea ei are ceva copilăros și nerăbdător, ca a oamenilor dimineața, când încă așteaptă minuni de la ziua ce-abia începe. Pe etaj miroase a stătut și a carne fiartă. Și a încă ceva cunoscut. Instinctiv, nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta. Însă, chiar și așa, îi simt, îi aud. Sunt mulți — unii pe scaune, alții în picioare. Le simt privirile ca pe niște degete care mă pipăie. Sau poate că doar mi se pare. Poate că prezența mea acolo le este indiferentă. N-am cum să știu. Nu vreau să-i văd. Mi-e silă de ei. Și frică. Femeia se oprește în fața unei uși, se întoarce către mine cu o privire de orb, fixată undeva, la întâmplare, deasupra capului meu și apasă pe clanță. Pisicile din urechi i se mișcă încoace și încolo, trăgându-i ușor de lobi, în jos. Dacă sunt prinși de cap se trage din romani, dacă nu, din daci! Așa spuneau copiii, la școală, când eram eu mică, pipăindu-și unii altora lobii urechilor. Sau poate că era invers. Nu mai știu. Într-o zi, o să-mi fac și eu găuri în urechi. Mă gândesc la asta ca la un plan și simt că mi-e un pic mai bine.

— Aici este, zice și se dă la perete, cât să mă lase să trec.

De partea cealaltă a ușii — un pat, o noptieră, un televizor. Atât reușesc să văd.

— Baia este chiar după colț. Aveți și frigider și aer condiționat. Telecomanda este pe noptieră. Mă întorc.

Se va întoarce.

Rămân singură. Încep să-mi scot lucrurile din rucsac: cartea, telefonul, căștile, un măr verde, sticla de apă, șervețelele. Aș fi putut să le las înăuntru, în buzunarul ăla mare, cu fermoar, dar simt nevoia să fac ceva. E ca la hotel, doar că n-am dulap. Mă descalț și mă întind pe pat de parcă ar fi fost evident că acolo trebuie să mă așez. Dau drumul la televizor și aștept câteva secunde înainte ca ecranul să se aprindă cu un zgomot de respirație scurtă. Undeva, în colțul din dreapta, o bucățică minusculă de hârtie stă lipită acolo, ca un pansament. Forța electrostatică, parcă așa era. Îmi dau seama că știu doar că există, dar habar nu am ce e și, dacă m-ar întreba copilul, ar trebui să trag de timp și să mă uit pe șest pe Google, ca să nu-i zic că nu știu. Mamele care știu sunt mai bune decât mamele care nu știu. Așa mă gândesc și iau o gură de apă. În loc de una de aer. Nu mi-e sete, dar așa fac eu. Când simt că nu pot să respir, beau, împingând și niște oxigen prin buzele întredeschise. Dar nu mi-e sete.

Găsesc un documentar cu niște escroci din State care le-au furat unora banii după ce s-au împrietenit cu ei pe internet. Îmi verific telefonul. Ecranul e negru, ca un ochi închis. Mă încurajez singură: hai, că n-a trecut totuși decât o zi!

Îmi vorbesc cu tu, ca și cum am fi două. Așa m-am obișnuit. Uneori e ea aia mai proastă, alteori eu. Amândouă vrem să fim frumoase. Cealaltă e însă mai slabă. Și mult mai tânără. Despre mine n-am chef să vorbesc. Eram împreună, în bucătărie, când am găsit mesajul. Ai văzut, fată, și tu care credeai că te-a uitat!

Un zgomot de pași crește în spatele ușii. E timpul, îmi spun și mă chinui să respir adânc, ca și cum nu știu când voi mai avea ocazia să-mi umplu plămânii cu aer. O văd în prag și, în timp ce gura mea spune ceva, pe dinăuntru se țipă după ajutor. Mă las moale pe mâna ei. Prima perfuzie. Doar cortizon și glucoză, zice. Nu simt nimic diferit. Începe să mi se facă foame și mă uit la mărul de pe masă. Pare de plastic. La televizor, poliția tocmai l-a prins pe unul dintre escroci. Vârsta? mă întreabă. Patruzeci, răspund. Dreptul sau stângul? Dreptul. Notează. Mâine dimineață, să-mi fiți aici la 8, cel târziu. Sigur, sigur, zic și-i zâmbesc. Zâmbește și ea. Deja sunt a ei. Acum poliția l-a prins și pe al doilea escroc. Aștept să se termine perfuzia și mă uit iar la telefon. Stai, fată, liniștită, o să răspundă! O să vezi c-o să răspundă! zice aia slabă către ailaltă. Și proasta crede.

*

Martie 1992. Stăteam ascunsă într-o geacă urâtă de iarnă, galben cu negru, și simțeam cum amețesc de foame. De trei zile, de când mă urcasem în amărâtul ăla de autocar, mâncasem te miri ce și mai nimic. Îmi făcuse mama niște sandviciuri, dar, după o zi și ceva de drum, cașcavalul începuse să se topească și să se amestece cu miezul de pâine, rezultând un fel de pastă absolut dezgustătoare. Abia după ce am trecut granița dintre Ungaria și Austria au început să vină benzinăriile cu cafenele și magazinașe colorate, cu panouri luminoase și toalete curate. În România, la nici trei ani după comunism, încă ne pișam pe marginea drumului, în porumb sau în pădure. Mai să fac blocaj renal de cât mă ținusem până să ajungem la un amărât de hotel, undeva pe la Băile Felix. În noaptea aia, am dormit patru într-un pat dublu. Aveam o singură pătură, aspră, roșu cu negru, în carouri, și un cearceaf plic prea scurt. Dimineață, la micul dejun, ne-au dat o felie de pâine prăjită, pusă direct pe plită, și o cană cu ceai. În meniu scria și ceva de niște crenvurști, dar noi eram copii, ce știam noi?! Am curățat arsura cu un cuțit de uns și am mâncat pâinea.

Erau cinci autocare cu totul. Un fel de convoi bizar ce urma să ducă până-n Franța zeci de copii și profe­sori din București. Trei zile. Atât am stat pe drum. Mers întins, fără opriri, mai puțin una de cafea pentru șoferi și un mers la closet pentru noi, restul. Încercam să ne controlăm sfincterele și să ne ținem cât puteam de mult, ca-n cele cinci sau zece minute de pauză să ne rămână timp să căscăm gura prin benzinării. În România, la benzinării, abia începuse să fie benzină. Atât. Pe când ăștia din străinătate aveau de toate în benzinării: ciocolată, sucuri, pungi cu biscuiți, Toblerone, reviste, înghețată. Chiar și jucării. Muțunachi de-ăia din desene, moi și cu ochii cusuți, de care eu n-avusesem niciodată. Când n-ai, vrei. Asta nu trece cu vârsta. Nu mi-am luat însă nimic. N-aveam cu ce. Dar nici ceilalți nu aveau, așa că, la momentul ăla, mă simțeam aproape fericită.

La toaletă nu se plătea, hârtia era în trei straturi și săpunul făcea spumă și curgea verde sau roz. În România, ne spălam cu Irinel. Săpunul, așa se chema. Asta când nu aducea tata de prin alte părți vreun Fa pe care mama îl scotea cu grijă din cutie și-l aranja printre pulovere, să miroasă frumos, a străinătate.

Era deja întuneric când am ajuns la destinație, într-un oraș cu platani, catedrală și șampanie. În sala unde ne adunaserăm, deopotrivă români și francezi, era destul de frig, așa că am rămas cu geaca pe mine. Mi-aș fi tras și gluga pe cap dacă nu aș fi riscat să arăt bizar, și nu pentru că ușa rămăsese deschisă și era curent, ci pentru că eram nespălată și părul meu, tuns bob, arăta slinos. Un bec pâlpâia nevrotic în tavan. Fără să vrem, ne strânseserăm unii în alții, ca pinguinii, așteptând să ne auzim numele și pe cel al familiei unde aveam să mergem. Zici că eram la o decernare de premii unde fiecare francez din sală urma să primească, în dar, un copil român. And the winner is… nu înțeleg ce vorbește omul ăla cu chelie și costum. Îmi aud doar numele și ceva legat de o excepție. „Băi, ai grijă cu ăștia, că sunt plini de fițe! Vezi și tu cum îi perii. Zi-le și tu că vai, ce frumos e la ei, de-astea care să le meargă la suflet!“ Așa mi-a spus Rareș. El mai văzuse francezi de când stătuse cu ai lui în Algeria, pe vremea lui Ceașcă. Rareș era șaten, cu ochii căprui și mă plăcea. De-aia cred că a și făcut fața aia lungă când a auzit că am nimerit la un băiat. Unul înalt, cu plete. Atât am reușit să văd în primele momente. Niște zile mai târziu, eram îndrăgostită și nu știam ce să fac cu mine. Până la urmă i-am spus-o. I-am spus-o așa, de-a dreptul, cu curajul și inconștiența tipică fetelor când încep să iubească. Aia pe care unii o numesc prostie. Dar n-au dreptate. Cine spune ăla este! Așa mi-a zis mama să mă apăr când râd copiii de mine, la școală. Pe vremea aia nu eram proastă, doar mai grasă. Eu și cu încă una, Otilia, eram alea din clasă cu ditamai curul. Din păcate, sfatul mamei nu mi-a folosit la nimic. Cui să-i fi spus așa ceva?! Cu Otilia n-aveam motive să mă cert. Eu o ajutam la matematică, iar ea îmi dădea din checul făcut de bunică-sa. Bunică-sa era brunetă, uscată și avea un ochi de sticlă la care mă holbam de fiecare dată când mă duceam la ei în vizită.

*

Așadar, în ultima mea dimineață în Franța am intrat în cameră peste francez, cică să-mi iau la revedere. Trecuseră deja două săptămâni de când stăteam la el acasă, așa că avusesem suficient timp să mă îndrăgostesc ca lumea. De fapt, știu și cum a fost: m-a întrebat o fată care era cu mine acolo, în schimbul ăla între licee. Mergeam pe stradă doi câte doi, cu profesorii în față, să vizităm catedrala cea mare, din centru. Și ea era fix lângă mine și, cu ochii ridicați spre turla catedralei, mi-a zis: Auzi, mă, nu vrei să facem schimb? Că tipa asta la care am nimerit eu e una de-aia ca tine: citește toată ziua și are note bune. Am dat din cap că nu. Hai, fată, de ce ești nașpa? a insistat ea, dându-și părul după ureche. Ce, te-ai îndrăgostit? Uneori, ajungem să fim așa cum ne spun alții că suntem. Ca și cum ne-ar deschide ușa de la o cameră și ne-ar împinge înăuntru. Da, i-am spus, îl iubesc și nu ți-l dau!

M-am hotărât așadar să mă îndrăgostesc cu câteva zile înainte să plec. Doar că până atunci nu-i zisesem nimic. Și trebuia s-o fac. Să fac ceva extraordinar, la care să mă pot gândi când voi fi departe.