Partea întâi: Moartea nu este modernă

mai

Ploua deja de o săptămână, iar râul dădea semne că în curând are să iasă din matcă. Putregaiuri rămase de cine știe când prin păduri și crengile rupte de ultimele furtuni erau împinse la vale de șuvoaiele care spălau zi de zi coamele munților. Se rostogoleau în pâraie, care le duceau cu ele în sat și le înfigeau în gardurile ieșite în cale. Parii cedaseră ici-colo, iar acum puteai vedea de departe amestecul de lemnărie și pietriș ajuns uneori în dreptul ogoarelor, care nu mai aveau nici ele cum să sugă atâta apă și se umpluseră de bălți. Trunchiurile oprite în drum fuseseră tăiate cu drujba și clădite lângă porțile oamenilor; altele, venite în vale cu pâraie ce mergeau pe lângă drumurile forestiere, treceau nevăzute peste mlădițele sălciilor înecate, în jos, unde se risipeau în râul mai puternic, învolburat, care curgea nestingherit mai departe.

Sub podețele din bârne ce legau satul de drumul mare care străbătea întregul județ stăteau bărbații și făceau pronosticuri. Câte unul în cizme de pescar se lăsa în mâini pe malul săpat de puhoaie și încerca să apuce vreo cracă mai la-ndemână. Ceilalți îl urmăreau cu atenție, apoi îl trăgeau înapoi și care cum își fuma țigările o lua încet pe lângă țarcurile din prund și își mâna mieii sau vacile. Orice efort era inutil.

Copiii, ieșiți la joacă în drum, tropăiau prin băltoace încălțați cu cizme de gumă.

— Ce stai, mă, gură-cască? Deschide odată porțile, striga câte unul mai necăjit.

Nuțu îi vedea adunați sub fiecare pod pe lângă care trecea. De acolo, din drumul mare, care era mai sus, deasupra apei și deasupra satelor, urmărea femeile mergând în grupuri pe ulițele lor și copiii cu căciuli ca niște ciuperci, făcând loc vitelor și pierzându-se apoi după porți, și pedala mai departe spre centrul comunei, care era undeva spre vest, ocolit de râu și ferit de probleme.

Sirenele ambulanței se auzeau tot mai aproape. Odată ajunsă în intersecție, de unde nu părea să o mai ia în nicio direcție, câțiva bărbați ieșiră în prag să se uite. Apoi sunetul se îndepărtă, și el îi văzu cum intră la loc unul câte unul. Se dădu jos, își rezemă bicicleta de zid și intră după ei.

În afară de două grupuri care trăncăneau de la o masă la alta, ceilalți clienți stăteau singuri. Era o comună mare, iar oamenii nu se băgau în seamă unii pe alții decât dacă se cunoșteau și aveau ce să-și spună.

Se duse la bar, apoi se așeză la singura masă liberă. Încălzind paharul în mâini, ascultă o casetă pe care o știa pe de rost și care mai sărea. Știa caseta de ani de zile. Era despre o nevastă care e hoață, care îl părăsește și pleacă cu altul și, chiar dacă omul o iartă, ea nu mai vrea să se-ntoarcă acasă.

Nici nevasta lui nu era acasă.

Când termină al treilea pahar, se ridică și plecă fără să salute. Câțiva clienți întoarseră capul din reflex și își văzură mai departe de-ale lor. Chiar atunci, în intersecție se ivi mașina lui Marius, care semnaliza stânga și aștepta momentul potrivit să vireze pe drumul principal. Nuțu ridică mâna în semn de salut.

Se întunecase cât stătuse în bar să se încălzească, așa că, fără să mai aștepte, prinse coarnele bicicletei și urcă pe lângă ea cărăruia care dădea în șosea. Când se uită iar, mașina stătea din nou pe loc, un pic mai departe de data asta, așteptând după un băiețel care își fugărea vacile pe mijlocul drumului. Mașina depăși pe contrasens, cu roțile din stânga ieșind pe macadam, și se pierdu în depărtare.

Trecu și el strada, urcă pe bicicletă și pedală. În inter­secția unde era postul de poliție ținu drumul asfaltat, care o lua la dreapta pe lângă cele două biserici, gard în gard, de parcă ar fi fost una singură, cu două turnuri. Cea din deal stătea cu ușile deschise de dimineața până seara, dar nu-i trecuse niciodată prin cap să intre acolo, nu știa cum arată pe dinăuntru. Nu văzuse pe nimeni din familia lui sau din Dumbrava să intre vreodată; era a ungurilor din comună. Ridică și acum ochii să o vadă în întregime. I se păru frumoasă.

Își propti bicicleta de scări și intră în magazinul din fața sanatoriului. După tejghea era sora lui, care îl recunoscuse imediat după pălăria de pădurar, reluându-și apoi într-o maghiară aproximativă dialogul cu clientul în halat de spital. Acesta își luase cumpărăturile în brațe și părea să nu mai termine cu vorba, ținând calea unei fetițe care se sfia să se strecoare pe lângă el și rămăsese blocată în prag, cu mâna pe clanță. În spate, la raftul cu băuturi, stătea proțăpit o caricatură de om care se întorsese spre el și-l urmărea atent cu ochi sticloși.

— Stai așa, numa’, că termin și-nchid, îi zise femeia după ce se mai eliberă de clienți și reuși să dea de contul omului în caietul cu datorii, unde îl notă cu două sticle.

În timp ce scria, strigă să se-audă până-n spate:

— Hai odată, mă, ciurli-burli, că mă prinde ploaia.

Auziră un dăngănit și, după câteva secunde, omulețul apăru și el cu două sticle. Le lăsă pe tejghea cu grijă, ca și când ar fi cumpărat becuri, apoi începu să se caute prin buzunare.

— Unde mai încape atâta, nu vezi că ești mut deja?

Bărbatul o privi și dădu din umeri.

— Du-te, du-te să nu te văd! Poate nu-mi vii data viitoare cu bani, că nu-ș’ ce-ți fac!

Omul își aminti brusc ce căuta mai devreme, după care își scoase meticulos mâinile din buzunare și luă cu grijă cele două sticle.

— Săru’mâna, zise clar, privind-o în ochi.

Se chinui să deschidă ușa cu cotul, după care dispăru împleticindu-se. Femeia se duse în urma lui și trase jaluzelele ca să nu mai intre nimeni.

— Așa… Vezi că o venit mai devreme Gabi și mi-o zis că tanti Camelia o plecat cu Marius la spital, zise ea pe o voce mai joasă decât ar fi fost nevoie.

— L-am văzut pe Marius, mergea în sus.

— Mergea la dânsa, ce-ți zic…?

Fără să știe de ce, Nuțu o așteptă pe sora lui, care termină monetarul cât putu de repede și spălă în grabă pe jos, doar pe unde erau urme, apoi își puse haina și gluga, stinse luminile și încuie. Trase gratiile și puse lacătul, uitându-se la cer să vadă dacă reușește să ajungă în sat până să înceapă o nouă repriză de ploaie.

— Hai că îți dau bicicleta dacă te temi…

— Da, că nu pot cădea în șanț al’fel! zise și începu să râdă.

— Treaba ta.

— Ei, da’ cât îi? Că-ndată-ajung.

Se despărțiră în fața magazinului și plecară fiecare spre casă. Ea și fetița ei trăiau cu bătrâna în sat. El se întoarse doi pași și intră pe poarta sanatoriului, unde îl salută pe Gabi, care stătea pe pat și fuma, ținând o cană de tablă în mână. Lângă el, în picioare, stătea bărbatul ghebos de la magazin, care era într-o dispoziție nemaipomenită în continuare și îl întreținea sorbind direct din sticlă.

Se auzi strigat din cabina portarului:

— Mă, Nuțule, vezi că o plecat… Tanti Camelia… Mai devreme o plecat, cu Marius.

— Știu, răspunse bărbatul mergând mai departe spre clădirea de apartamente, cu sticlele ciocnindu-i-se la fiecare pas în rucsacul aproape gol.

De sub o Dacia 1100 cu cauciucurile dezumflate ieșiră doi cățeluși. Unul, mai curajos, se luă după el, apoi veni și celălalt. Crescuseră măricei și începuseră să iasă ca la apel când simțeau că vine un om de la care mai primeau câte ceva.

— Tre’ să fi fost lup ori vreun câine de rasă… Ui’ ce urechi ridicate au, ca vulpile! zise un vecin care ieșise la fumat în pragul ușii, îmbrăcat în pijamale.

Nuțu îl privi, ridică din umeri, dar nu zise nimic; descuie alături, își scutură bocancii și intră.

În casă era frig și nu-i venea să se descalțe. Își lăsă haina în cuier, pălăria, apoi trecu în bucătărie, unde aerul era umed și mai puțin rece. Mirosea a mâncare. Așeză rucsacul cu atenție pe colțar și ridică un capac — o oală lăsată să se răcească pe aragaz. Puse capacul la loc și intră în baie, unde urină. Fără să se mai spele pe mâini în apa rece ca gheața, își șterse degetele jilave de la mâna dreaptă de cracul pantalonului.

Întors în bucătărie, ezită în picioare o clipă, apoi se așeză. Scoase din rucsac o sticlă și bău scurt două gâturi, apoi o lăsă pe masă fără să-i mai pună dopul.

Trecu prin baie și intră în dormitor — în sufragerie dormea dintotdeauna soacra lui și, chiar dacă acum nu era acasă, nu-i plăcea să-l știe că umblă prin camera ei. Era prea târziu ca să mai facă focul, așa că se întoarse după sticlă și o așeză pe ziarele pe care le întinsese cu o seară înainte pe jos. Desfăcu capacul cutiei cu vopsea roșie cu vârful unei șurubelnițe, apoi încercă pensula pe una din șipcile de lemn ale pătuțului, pe care tot el îl făcuse, în atelierul din sat, în atelierul tatălui său, cu câteva luni în urmă, când aflase că o să devină tată.

Înainte să se apuce de treabă, mai luă un gât din sticla de secuiancă, o vodcă ieftină cu aromă de secărică, pe care o știa de când era copil, pentru că o prefăcea și mama lui când avea oameni la treabă. O făcea mai slabă, să fie spornică: o jumătate de vodcă la un ibric de ceai de secărică. Oamenii beau asta de când se știau. Asta băuseră și în alte părți, la coasă sau la tăiat lemne, anul ăla sau în alți ani, iar el nu era o excepție. Își lua câte-o sticlă să aibă seara acasă, să se-ncălzească. Lucra la Ocolul Silvic și stătea ud sau înghețat cu orele; din când în când punea una și în rucsac, să aibă la el dacă îl prindea ploaia în pădure pe undeva.

Camelia lucra la sanatoriu de-o viață și tot acolo își crescuse și cele două fete. Singură, fără bărbat, într-o clădire cu un singur nivel, construită pentru personal cu aproape o sută de ani în urmă. O clădire solidă, compusă din apartamente cu două camere relativ înalte, tip vagon, în care se intra direct de afară, de pe aleea mărginită de flori.