Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Daniel Eberhat

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriela Anghel

Corectură:

Elena Bițu

Dușa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Pagina 32: (stânga) Vladimir Ilici Lenin c. 1917: Universal History Archive/ Getty Images; (dreapta) Ivan Alexandrovich Ilin c. 1920: Fine Art Images/ Heritage Images/Getty Images

Pagina 149: imagine cu două steaguri: Konstantinks/Getty Images

Titlul original: The Road to Unfreedom: Russia, Europe, America

Autor: Timothy Snyder

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0705-6

ISBN (epub): 978-606-40-1524-2

Prolog (2010)

Fiul meu s-a născut în Viena. A fost o naștere dificilă, iar prima grijă a obstetricianului austriac și a moașei poloneze a fost copilul. Copilul a respirat, mama lui l-a ținut în brațe o clipă, apoi a fost dusă pe targă într-o sală de operație. Moașa, Ewa, mi l-a dat mie. Pe durata evenimentelor care au urmat, eu și fiul meu am fost puțin pierduți, dar am rămas împreună. El privea în sus, cu ochi violet nefocalizați, în timp ce echipa medicală alerga pe lângă noi în viteză maximă, într-un vârtej de pași, măști și halate verzi.

A doua zi, totul părea în regulă. Asistentele mi-au spus să plec din salon la ora obișnuită, 5 după-amiaza, și să-i las pe mamă și copil în grija lor până a doua zi dimineață. Acum puteam să trimit, cu o mică întârziere, un e-mail prin care să anunț. Unii prieteni au citit vestea cea bună în același timp în care aflau despre o catastrofă care luase viețile altora. Un prieten de-al meu, un savant pe care îl cunoscusem în Viena în alt secol, se grăbise să se urce într-un avion din Varșovia. Mesajul meu a plecat cu viteza luminii, dar nu l-a mai prins din urmă.

* * *

Anul 2010 a fost o perioadă a reflecției. Cu doi ani în urmă, o criză financiară eliminase mare parte din prosperitatea lumii, iar revenirea ezitantă îi favoriza pe cei bogați. Un afro-american era președinte al Statelor Unite. Marea aventură a Europei anilor 2000, lărgirea Uniunii Europene spre est, părea desăvârșită. După trecerea unui deceniu din secolul XXI, la două decenii de la sfârșitul comunismului în Europa și la șapte decenii după începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 2010 părea un an al evaluărilor.

În anul acela lucram la o evaluare împreună cu un istoric care se apropia de moarte. L-am admirat cel mai mult pe Tony Judt pentru Epoca postbelică, istoria Europei pe care a publicat-o în 2005. Cartea relata improbabilul succes al Uniunii Europene în a asambla din fragmente imperiale cea mai mare economie a lumii și cea mai importantă zonă a democrației și se încheia cu o meditație despre memoria Holocaustului evreilor europeni. În secolul XXI, sugera Tony, procedurile și banii nu aveau să mai fie suficiente: decența politică avea să necesite o istorie a ororii.

În 2008, Tony s-a îmbolnăvit de scleroză laterală amiotrofică (SLA), o boală neurologică degenerativă. Știa sigur că o să moară, prins într-un trup care avea să nu-i mai servească mintea. După ce nu a mai putut să-și folosească mâinile, am început să ne înregistrăm conversațiile pe teme ale secolului XX. Când am discutat în 2009, eram amândoi îngrijorați de presupozițiile americane că democrația este inevitabilă, iar capitalismul imposibil de schimbat. Tony scrisese despre intelectualii iresponsabili care oferiseră ajutor totalitarismului în secolul XX. Acum era preocupat de o nouă iresponsabilitate din secolul XXI: o respingere totală a ideilor, care aplatiza discuția, incapacita politicile și normaliza inegalitatea.

În timp ce discutam cu el, scriam o istorie a crimelor politice comise în masă de Germania nazistă și de Uniunea Sovietică în Europa anilor ’30 și ’40 ai secolului XX. Ea începea cu oamenii și casele lor — mai ales evreii, belarușii, ucrainenii, rușii, balticii și polonezii care trăiseră sub ambele regimuri în acele locuri în care puterea nazistă și cea sovietică se suprapuseseră. Deși capitolele cărții erau sinistre — înfometare planificată, gropi ale morții, camere de gazare —, premisa ei era una optimistă: cauzele crimelor în masă puteau fi determinate, cuvintele celor morți amintite. Adevărul putea fi spus, iar lecțiile puteau fi învățate.

Un capitol al acelei cărți era dedicat unui moment de răscruce al secolului XX: alianța nazisto-sovietică cu care a început al Doilea Război Mondial în Europa. În septembrie 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au invadat amândouă Polonia, fiecare cu obiectivul distrugerii statului polonez și a clasei politice poloneze. În aprilie 1940, poliția secretă sovietică a ucis 21 892 de prizonieri de război polonezi, majoritatea lor ofițeri în rezervă educați. Pădurea Katyn, situată lângă Smolensk, în republica rusă a Uniunii Sovietice, a fost unul dintre cele cinci locuri în care prizonierii (printre care și o femeie) au fost împușcați în ceafă. Pentru polonezi, masacrul de la Katyn a ajuns să reprezinte represiunea sovietică în general.

După al Doilea Război Mondial, Polonia a avut un regim comunist și a fost un satelit sovietic, astfel că nu s-a putut discuta despre Katyn. Abia după destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, istoricii au putut să lămurească ce se întâmplase. Documentele sovietice nu lăsau nicio îndoială că acea crimă în masă fusese urmarea unei politici deliberate, aprobate personal de Iosif Stalin. După sfârșitul Uniunii Sovietice, noua Federație Rusă s-a chinuit să abordeze moștenirea terorii staliniste. Pe 3 februarie 2010, în timp ce eu îmi terminam cartea, prim-ministrul rus a făcut o propunere surprinzătoare omologului său polonez: o ceremonie comună în memoria Katyn-ului în luna aprilie, la a 70-a comemorare a acelei crime. Pe 1 aprilie, ziua în care trebuia să se nască fiul meu, la miezul nopții, am trimis editorului cartea. Pe 7 aprilie, o delegație guvernamentală poloneză condusă de prim-ministrul țării a sosit în Rusia. A doua zi, soția mea a născut.

La două zile după aceea, o a doua delegație poloneză a plecat spre Rusia. Din ea făceau parte președintele polonez și soția lui, comandanți ai forțelor armate poloneze, parlamentari, activiști civici, preoți și membri ai familiilor celor uciși în Katyn în 1940. Un membru al delegației era prietenul meu Tomek Merta, un teoretician politic admirat și ministru adjunct al Culturii însărcinat cu comemorarea. Sâmbătă, pe 10 aprilie 2010, dimineața devreme, Tomek s-a urcat în avionul care s-a prăbușit la ora 8:41, la o pistă de aterizare distanță de aeroportul militar rus din Smolensk. Nu au existat supraviețuitori. Într-un salon al unei maternități din Viena a sunat un telefon mobil, și strigătul în poloneză al unei proaspete mame a umplut întreaga încăpere.

Seara următoare, am citit răspunsurile la anunțul referitor la naștere pe care îl trimisesem. Un prieten era preocupat să înțeleg tragedia, în mijlocul bucuriei mele personale: „Ca să nu fii pus într-o situație dificilă, trebuie să-ți spun că Tomek Merta a fost ucis.“ Un alt prieten, al cărui nume era pe lista pasagerilor, mi-a scris ca să-mi spună că se răzgândise și rămăsese acasă. Soția lui trebuia să nască peste câteva săptămâni.

Își încheia mesajul astfel: „De acum încolo, totul va fi diferit.“

În maternitățile austriece, mamele stau patru zile, pentru ca asistentele să le învețe despre hrănirea, îmbăierea și îngrijirea copilului. E suficient pentru ca familiile să se cunoască, părinții să afle ce limbi comune știu, conversațiile să se lege. A doua zi, în salonul de maternitate se discuta în poloneză despre conspirație. Deja apăruseră zvonuri: rușii doborâseră avionul, guvernul polonez era implicat în uneltirea de a-l ucide pe președintele polonez, care era din alt partid decât prim-ministrul. O proaspătă mamă poloneză m-a întrebat ce cred. I-am spus că toate acestea sunt foarte puțin probabile.

A doua zi, familiei mele i s-a permis să meargă acasă. Cu copilul adormit în coș, am scris două articole despre Tomek: unul era un necrolog în poloneză, celălalt — o relatare a dezastrului în engleză, care se încheia cu câteva cuvinte pline de speranță despre Rusia. Un președinte polonez își pierduse viața grăbindu-se spre comemorarea unei crime comise pe pământ rusesc. Îmi exprimam speranța că prim-ministrul rus, Vladimir Putin, avea să folosească această ocazie pentru a reflecta mai larg asupra istoriei stalinismului. Poate că era un apel rezonabil în mijlocul suferinței din aprilie 2010; ca predicție, era cât se poate de greșită.

De acum încolo, totul era diferit. Putin, care avusese deja două mandate de președinte înainte să devină prim-ministru, a anunțat în septembrie 2011 că vrea să fie iar președinte. Partidul lui a obținut un scor slab la alegerile parlamentare din luna decembrie a acelui an, dar, cu toate acestea, a primit majoritatea în parlament. Putin a devenit iar președinte în mai 2012, după încă niște alegeri care au părut defectuoase, iar după aceea a făcut ca discuțiile despre trecutul sovietic, cum ar fi cea inițiată chiar de el despre Katyn, să fie tratate drept infracțiune. În Polonia, catastrofa din Smolensk a unit societatea timp de o zi, apoi a polarizat-o ani la rând. Obsesia dezastrului din aprilie 2010 a sporit cu timpul, minimalizând masacrul din Katyn, ale cărui victime ar fi trebuit să le comemoreze; minimalizând, de fapt, toate episoadele istorice ale suferinței poloneze. Polonia și Rusia încetaseră să mai reflecteze asupra istoriei. Timpurile erau în schimbare. Sau poate că percepția noastră asupra timpului se schimba.

Uniunea Europeană a intrat într-o perioadă gri. Salonul nostru de maternitate din Viena, unde o asigurare convenabilă acoperea totul, era un memento al succesului proiectului european. El exemplifica serviciile care, în mare parte a Europei, erau considerate de la sine înțelese, dar, în Statele Unite, erau de negândit. Același lucru s-ar fi putut spune despre metroul rapid și fiabil care m-a dus la spital: normal în Europa, irealizabil în America.