Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © Jose Fernando Ogura/Curitiba/Brazil

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Irina Botezatu

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The End of Her

Autor: Shari Lapena

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0991-3

ISBN (epub): 978-606-40-1513-6

Prolog

10 ianuarie 2009

Creemore, Colorado

Ninge deja de două zile, abundent, necruțător și nu e niciun semn că s-ar domoli. E o nebunie să plece. Dar au ieșit plugurile, își reamintește Lindsey. Se uită indispusă pe geam, simțindu-se neliniștită, prinsă în capcană. În capcana munților care o înconjoară în acest orășel din Colorado, la aproape 50 de kilometri de Denver. În capcana zăpezii care nu mai contenește. Zăpada aduce o asemenea tăcere! Uneori, liniștea o face să-și dorească să urle.

Soțul ei intră în sufrageria mică și înghesuită din spatele ei; mobila e ieftină, rafturile șubrede se țin laolaltă cu șuruburi.

— E totul gata? întreabă Patrick când ea ridică privirea spre el, cu mâinile așezate pe burta uriașă de gravidă.

Încă se mai poartă cu mănuși unul cu altul după cearta de-aseară.

Lindsey se bucură să plece de-aici, unde senzația de izolare e totală. Cu sau fără zăpadă, o să meargă amândoi în vizită câteva zile la mama și sora ei în Grand Junction, unde vremea e mult mai blândă. Bagajele lor sunt făcute și așteaptă lângă ușă. Își dorește din toată inima să se întoarcă în sânul familiei — tânjește după compania și atenția de care are atâta nevoie! Nu știuse că avea să fie așa de greu. O să se oprească în cafenelele familiare și o să se vadă cu prietenii de care se despărțise. Ei o să zâmbească și o să se mire de ea cât de mare e și o să vrea să-i atingă burta; o să fie entuziasmați de copilul care va veni curând. Și Lindsey o să se simtă mai bine. Mai bine, din toate punctele de vedere. Și apoi va fi în stare să se întoarcă aici.

Sau poate că o să rămână în Grand Junction.

— Mai bine mă apuc să deszăpezesc mașina, spune Patrick și-și pune cizmele și haina.

Își mai ia și o căciulă și mănuși și adaugă:

— O să fac cald în mașină pentru tine.

Lindsey încuviințează și se întoarce din nou spre fereastră.

Capitolul 1

August 2018

Aylesford, New York

Hanna Bright îl pune pe micul Teddy în leagănul de pe veranda din față și se așază să-și citească romanul. Mai târziu o să se încălzească, dar dimineața e plăcut pe verandă, la adăpost de razele soarelui. Observă două mașini parcate în fața casei de peste drum și câteva uși scoase. Casa e de vânzare; probabil că vrea să o cumpere cineva.

Curând e cufundată în roman, însă ridică privirea puțin mai târziu, când sesizează mișcare peste drum. Un bărbat masiv îmbrăcat în costum, despre care Hanna își dă seama că e agentul imobiliar, vorbește pe alee cu o femeie. Hanna îi privește, întrebându-se în treacăt dacă femeia e o cumpărătoare serioasă. Casa nu a fost scoasă la vânzare de mult și este un cartier căutat; își închipuie că o să se vândă destul de repede. Speră să o cumpere o familie tânără — vrea o grămadă de prieteni pentru Teddy, care are șase luni. Chiar vizavi stau fetele gemene de patru luni, care au o mămică foarte drăguță — Stephanie —, cu care Hanna s-a împrietenit deja. Femeia asta pare să fie singură — fără soț și fără copii după ea.

O ultimă strângere de mână, iar femeia îi întoarce spatele agentului și se îndreaptă spre mașina parcată. Când ajunge în stradă, se uită la Hanna și se oprește. Apoi, spre surprinderea acesteia, traversează strada și se îndreaptă spre casa ei. Oare ce vrea? se întreabă Hanna.

— Bună, strigă femeia, pe un ton prietenos.

Hanna constată că e ușor trecută de 30 de ani și în mod clar e atrăgătoare. Are părul blond până la umeri, o siluetă frumoasă și o postură de invidiat. După o privire scurtă, ca să se asigure că Teddy e bine, Hanna se ridică și coboară treptele verandei.

— Bună, pot să te-ajut cu ceva? întreabă politicos.

— Mă uitam la casa de peste drum, răspunde femeia, venind pe alee.

Hanna îi iese în întâmpinare, ducându-și mâna streașină la ochi ca să se ferească de soare.

— Te superi dacă te întreb câte ceva despre cartier? întreabă femeia.

Deci e o cumpărătoare serioasă, își zice Hanna, puțin dezamăgită.

— Nicio problemă.

— Soțul meu și cu mine suntem interesați de zona asta — e un loc bun să-ți crești copiii, nu-i așa?

Face un semn cu capul spre leagănul de pe verandă și zâmbește.

— Văd că ai un copil.

Hanna se deschide atunci și îi descrie cu entuziasm cartierul. Poate că femeia e însărcinată, dar încă nu se vede.

La finalul discuției, femeia îi mulțumește și se întoarce la mașină. Hanna își dă seama că nu i-a reținut numele. Ei, asta e. O să aibă destul timp dacă o să cumpere casa. O sâcâie un gând, dar nu știe ce. Atunci Teddy începe să plângă și, când îl ridică din leagăn, își dă seama despre ce e vorba.

Femeia nu purta verighetă. Nu contează — acum o mulțime de oameni au familie fără să se căsătorească și totuși ea a vorbit de soțul ei. Dar cine vizitează o casă fără partenerul ei?

Stephanie Kilgour le-a dus pe gemene în pătuțurile de la etaj, pentru somnul de dimineață. Acum se așază o clipă pe canapeaua din sufragerie, se reazemă și închide ochii. E așa de obosită, că nici nu știe cum de reușește să se trezească atunci când încep fetele să plângă după ea la 6 dimineața. Nimic — și nimeni — n-ar fi putut-o pregăti pentru așa ceva.

Se relaxează o clipă, lăsându-și trupul ostenit să se cufunde în canapea, cu capul greu pe perne. Își dă voie să se destindă. Dacă nu e atentă, s-ar putea să adoarmă aici. Și n-ar fi bine — gemenele nu dorm decât jumătate de oră dimineața și n-ar merita doar pentru atât efortul pe care l-ar face ca să se trezească. O să se odihnească pe la 13:30, când gemenele o să doarmă mai mult.

Fetițele ei, Emma și Jackie, sunt cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată. Însă habar n-avusese că o să fie atât de greu. N-avusese nicio idee despre prețul pe care o să-l plătească și corpul și mintea ei. Efectele lipsei prelungite de somn o ajungeau din urmă. Cei care știau că urmează să aibă gemene — nu ținuse secret — glumiseră despre cât de greu o să-i fie cu doi. Ea nu făcuse decât să zâmbească, încântată de sarcină și chiar fusese, în taină, încântată de ea, de cât de bine se simțea și de cât de ușor suporta schimbările organismul ei.

Stephanie fusese întotdeauna un pic obsedată de control și-și petrecuse o mulțime de timp cu planul de naștere, dorindu-și să fie totul exact cum trebuie. Nu fusese chiar așa de încrezută, încât să creadă că o să se poată descurca fără medicamente, însă își dorea o naștere normală, chiar dacă avea gemene.

Însă, odată ce ajunsese în sala de nașteri, se alesese repede praful de tot planul. Sfârșise prin a avea doi bebeluși care aveau nevoie de asistență medicală și o cezariană de urgență. În loc de muzică liniștitoare, lumină blândă și respirație controlată, în jurul ei erau aparate care țiuiau, ritmul cardiac îi era în scădere, personalul medical forfotea pe lângă ea și fusese dusă rapid în sala de operații. Își aduce aminte cum o ținea Patrick de mână, alb la față de spaimă. Dar, în afară de panica pe care o simțise când fetele fuseseră duse pe sus la terapie intensivă înainte ca ea să apuce măcar să le țină în brațe, cel mai bine își amintește de tremurul convulsiv și greața de după naștere. Din fericire, ambele fetițe erau bine — sănătoase și cu greutate bună.

Îi fusese greu să nu se simtă ca o neisprăvită în acele prime zile, când se lupta cu lipsa somnului, cu durerile din timpul recuperării după cezariană și cu frustrarea de a alăpta doi copii, aparent tot timpul… Acele prime câteva săptămâni de după nașterea gemenelor fuseseră cele mai grele din viața lui Stephanie. Fetele începuseră repede să se hrănească așa cum trebuie, însă ea se gândea de multe ori la cât de stresantă fusese cezariana — pentru toată lumea. Nu putem întotdeauna să alegem, își aduce ea aminte. Important este că și ea și fetele sunt sănătoase. Acum, Stephanie este uluită de cât de naivă fusese înainte de naștere. Controlul este o iluzie.

Și apoi, colicile… fetițele nu dormiseră bine de la bun început, dar apoi, pe la șase săptămâni, situația se înrăutățise. Plângeau și se foiau și nu adormeau. Pediatra ei, doctorița Prashad, îi zisese că fetele o să se mai liniștească probabil pe la trei luni. Asta ar fi fost acum mai mult de o lună, dar situația nu se îmbunătățise deloc. Acum Stephanie și soțul ei, Patrick, păreau să funcționeze doar cu un efort de voință. Nu mai dormiseră o noapte întreagă de când se născuseră gemenele. Foiala începea seara devreme și dura până pe la 1 sau 2 dimineața. După care se trezeau la 6. Nemilos este singurul cuvânt care putea descrie toate astea.

Acum, răsuflarea lui Stephanie devine tot mai lentă și, în doar câteva clipe, doarme buștean.

Dintr-odată, un sunet strident — un bip, bip, bip insistent și răsunător — o trezește cu o tresărire. E dezorientată, cu gândurile încețoșate. E o alarmă de fum… în casă e fum… îi simte mirosul. Se ridică smucit, cu ochii măriți de frică. Vine din bucătărie. Încremenită pe moment, se gândește la gemenele de la etaj, apoi fuge în bucătărie. Pe plită e o tigaie care a luat foc. Rămâne o clipă în ușă, buimăcită, pentru că nu-și aduce aminte să fi pus nimic pe plită. În grabă, intră în bucătărie și întinde înnebunită mâna după extinctorul aflat într-un dulap suspendat lângă plită. Cuprinsă de panică, nu reușește să-și aducă aminte cum funcționează. Se întoarce către foc, iar pălălaia se ridică și mai sus acum, apropiindu-se de tavan, însă tavanul nu s-a aprins încă. Aude vuietul flăcărilor, iar dogoarea e aproape insuportabilă. Inima îi bate nebunește și are un moment de nehotărâre.