Dublura

Sezonul 1, episodul 1

Cutia muzicală

Holly Brown, Sophie Hannah, Clare Mackintosh și B.A. Paris

KENDALL (Mama lui Ruby)

O clipă, nu vezi decât frumusețe. Se întâmplă pentru că ochiul se duce unde vrea el, unde e atras: către chipul fără cusur, părul auriu prins în coc, brațul întins cu grație, trupul suplu al dansatoarei pe punctul de a-și lua zborul. Numai că se învârte încet, către tine, și apoi îți dai seama… costumul mulat de dans, bleu, e împroșcat cu sânge. Îi lipsește un braț, iar piciorul din partea opusă e răsucit grotesc, într-un fel care arată violență. O balerină care chiar și-a rupt un picior, dar cu siguranță n-a fost ghinion.

Știu un loc unde nu se rătăcește nimeni… Știu un loc unde nu plânge nimeni…

Vocea e stăruitoare și minunată. Sigur că da; este vocea lui Jess Mordue. E incredibil de talentată, poate chiar la fel de talentată ca fiica mea, Ruby, numai că e mult mai frumoasă. Nu i-aș spune niciodată așa ceva lui Ruby, dar cu greu ar putea să nu remarce. Jess e uluitoare.

Chiar în clipa asta, suntem toate — cele patru mame — reduse la tăcere în biroul directorului. Simt cum mă străpung privirile lui Carolyn, mama lui Jess. Nu vreau să mă uit nici la ea, nici la cutia muzicală diabolică de pe biroul din fața noastră, și nu vreau să cobor privirea ca și cum eu sau Ruby am fi vinovate. Nu se poate să fi făcut ea asta, nu e stilul ei.

Celelalte mame nu știu toată povestea despre Ruby sau despre mine, ori cum ne înțelegem noi două. Sunt toate britanice, poate că n-au încercat să-și închipuie ce greu e să te muți de la LA la Londra, lăsându-ți acolo soțul și asumându-ți singură responsabilitatea pentru creșterea unui copil atât de greu de stăpânit ca Ruby.

Visul ei este să intre într-o lume — o afacere — unde e venerată frumusețea, unde Jess are șanse să fie tratată preferențial, iar Ruby n-o să aibă niciodată parte de asta. Uneori, e copleșită de nesiguranță. Alteori, scapă totul de sub control și apoi regretă. Știu că așa e.

În timp ce arcul se destinde, notele metalice ale pianului devin întâi neregulate și apoi încetează, iar mișcările balerinei sunt tot mai smucite, până când, din fericire, rămâne nemișcată. Adam Racki șoptește, mai mult pentru el decât pentru oricare dintre noi:

— Vești ce pomenesc de fapte nefirești.

Apoi, pentru noi, spune și sursa:

— Macbeth1.

Carolyn clatină din cap într-o totală sfidare a directo­rului.

— Vă dați seama ce e cântecul ăsta, nu? întreabă ea.

Are o statură impunătoare, e la fel de înaltă ca Jess, dar mai degrabă solidă decât mlădioasă și nu e genul care să-și îmblânzească trăsăturile cu machiaj. Se lasă în față pe scaun, arătând cu degetul spre cutia muzicală — și spre domnul Racki —, însă am senzația că gestul e îndreptat direct către mine, care stau la două scaune mai la stânga ei.

— E Castelul din nori2. E Jess, cântând Castelul din nori. Cântecul ei pentru audiție. Înțelegeți toți ce-nseamnă asta.

— Încă nu știe niciunul dintre noi ce înseamnă, spune domnul Racki, cu glasul lui răsunător.

Nu e arătos, dar este o prezență care nu poate fi ignorată, ceea ce e logic ținând cont de succesul pe care l-a avut în trecut în West End3. Pe pereți sunt fotografii cu el pe scenă, cu machiaj, alături de personalități ca… mă rog, nu-i știu pe greii teatrului britanic, dar sunt acolo. Și îmi place obiceiul lui de a cita din piese de teatru, deși uneori citatele în latină sunt puțin exagerate.

— Nu știm cine a lăsat asta în dulapul lui Jess.

N-o să sugerez eu că una dintre celelalte fete din grupul de prietene, deși merită remarcat că au fost chemate la această întâlnire și mamele lor, Bronnie și Elise. Bronnie stă ca un tampon între mine și Carolyn, iar Elise e așezată de cealaltă parte a lui Carolyn. Fetele noastre studiază toate patru teatrul muzical la Academia Orla Flynn. Noi, „mamele“, am face orice să le apărăm, iar asta ne aduce în conflict unele cu altele. Se pot face și desface alianțe cât ai clipi. Câteodată nu suntem foarte diferite nici noi de un grup de fete de 16 și 17 ani.

Deși Ruby și-a asumat întreaga responsabilitate pentru evenimentele de anul trecut, a fost primită de fete înapoi în grup (slavă Domnului!), dar Carolyn n-a iertat-o niciodată. Probabil că nici pe mine nu m-a iertat. Toată povestea i-a tulburat simțul dreptății. La urma urmelor, e profesor de Drept. Nu i s-a părut că Ruby a plătit suficient.

Nu că asta ar scuza comportamentul lui Ruby de anul trecut, dar ideea de agresori și victime minimalizează și simplifică prea mult lucrurile ca să se potrivească în orice situație.

Îi arunc o privire lui Bronnie și-i simt sprijinul tăcut. Din tot grupul de mame, e cea mai blândă, deși nu e genul care să ia atitudine atât de devreme. Fiica ei, Annabel, e dulce și drăguță și evită și ea să ia partea cuiva.

N-are niciun rost să mă uit la Elise, dinspre care simt venind valuri de nerăbdare. Se aude cum bate din picior, părul ei roșcat cu un bob impecabil mișcându-se ritmat, ca un metronom exasperant. Ar prefera să nu fie aici și să-și vadă de făcut milioanele ei. E o pragmatică și muncitoare, exact ca fiica ei, Sadie.

Oare e posibil ca anul trecut să fi fost și noi un grup de patru, cum sunt fetele noastre? Suntem toate foarte diferite, dar mă bazam pe ele. Mi-e dor de ele.

— Ruby a făcut-o, spune Carolyn cu fermitate.

Ce s-a întâmplat cu „nevinovat până la proba contrarie“? Se aplică doar în America?

— Aici, la Academie, tratăm cu foarte multă seriozitate orice amenințare, zice domnul Racki. Siguranța elevilor noștri este crucială. Dar, fără martori și fără o mărturisire, trebuie să procedăm cu prudență.

Carolyn râde nervos. Apoi se ridică și începe să se plimbe prin spatele scaunelor celorlalte mame. Mă descumpănește, dar n-o să mă trădez.

— Îmi pare foarte rău pentru ce a pățit Jess…

Vocea domnului Racki se pierde când Carolyn se oprește și se uită urât la el. Se hotărăște să facă apel la toată lumea, cuprinzându-le cu privirea pe toate mamele.

— Motivul pentru care v-am chemat pe toate patru azi este că trebuie să ne concentrăm să creăm un mediu propice educației și empatiei, astfel încât oricine ar fi făcut-o să înțeleagă…

— Empatie?! izbucnește Carolyn. Cineva amenință să-mi schilodească fata!

— Am stat de vorbă cu toate fetele. Ruby a negat orice implicare și nimeni n-a văzut nimic.

Privirea i se mută repede de la Carolyn. Încă mai sunt uimită că n-a cedat presiunilor ei, care trebuie să fi fost însemnate, și n-a exmatriculat-o pe Ruby anul trecut.

Ruby e încă aici. Ca și mine. Îmi îndrept puțin spatele. Carolyn nu e singura dispusă să lupte pentru fiica ei. Întâmplător, eu am alte arme. Mă aplec pe scaun și mă adresez domnului Racki — Adam — cu glas scăzut, în contrast deliberat cu tonul plângăcios al lui Carolyn. Pentru o clipă, îmi doresc să mai fi avut încă părul blond lung, ca să-l pot arunca pe spate, îmi doresc să fi fost îmbrăcată cu ceva mai decoltat, dar după lumpectomie și chimioterapie părul mi-a crescut într-un ritm de melc, nu-mi ajunge decât până la umeri și are aceeași nuanță de castaniu ca al lui Ruby.

— Ruby n-are niciun motiv s-o amenințe pe Jess, îi spun.

Carolyn vine lângă mine.

— E un bis! aproape că-mi zbiară în față.

Încerc să nu tresar. Să nu dau dovadă de frică.

— Carolyn, te rog stai jos, spune domnul Racki pe un ton autoritar, pe care probabil îl folosește cu elevele.

Văzând că domnul Racki nu are de gând să continue până nu se conformează, Carolyn se așază cu un pufnet sonor. Îl răsplătesc pe director cu un zâmbet.

— Cu siguranță că voi face anchete suplimentare și o să sporesc măsurile de siguranță, dar toată lumea din această încăpere trebuie să-și facă treaba. Până la urmă, toată lumea e o scenă și trebuie să dăm un exemplu pentru fete. Trimestrul n-a început decât de câteva săptămâni. Nu vrem să se repete anul trecut, nu-i așa?

Bronnie încuviințează încruntată, dar bătaia piciorului lui Elise se accelerează.

— Sadie n-are nimic de-a face cu aiureala de anul trecut și n-are nimic de-a face nici cu cutia asta muzicală. Îi dau un exemplu foarte bun fiicei mele.

— Ce s-a întâmplat anul trecut le-a afectat grupul și a amenințat să contamineze toată școala, spune domnul Racki. Când e vorba de adolescente, totul se reduce la dinamică. Toată lumea joacă un rol.

— Nu, răspunde Carolyn, aici e vorba de Ruby. Ar fi trebuit să fie deja exmatriculată, dar o să mă mulțumesc și dacă se întâmplă în clipa asta.

— N-a fost Ruby, îi spun domnului Racki.

În ultima vreme, Ruby a fost mult mai cu picioarele pe pământ; nu lasă nimic s-o distragă de la obiectivul real, pe care îl are de la patru ani: să devină un star.

Îmi fac griji că o parte din ce s-a întâmplat este din vina mea. Ruby a fost foarte afectată de cancerul meu și s-a purtat urât, numeroși terapeuți din LA au spus că nu e neobișnuit. Aș vrea să fi reacționat altfel la vremea aceea, dar nu pot șterge trecutul. Londra ar fi trebuit să fie un nou început pentru noi, la distanță de un ocean.

Dar asta n-a fost mâna lui Ruby. A promis.

— În sufletul ei, Ruby e o fată adorabilă, spune Bronnie.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru Bronnie.

— Adorabilă?

Carolyn se întoarce către Bronnie, dar nu se poate întoarce împotriva lui Bronnie. Nici chiar Carolyn nu-i poate tăia capul lui Bambi.

— Adam, treaba asta poartă semnătura lui Ruby de sus până jos.

Faptul că-i folosește prenumele e o provocare la fel de mare ca uitătura ei. Domnul Racki îi evită privirea. Ei bine, sunt mama lui Ruby, fir-ar să fie.

— Nu e deloc modul de operare al lui Ruby.

Carolyn se bucură în mod evident de exprimarea mea.

— Deci are un mod de operare, ca un infractor, nu?

Nu o bag în seamă. Ținta mea e domnul Racki.

— Când e pusă în fața faptelor, Ruby recunoaște ce a făcut și are remușcări.