Dragă cititorule,

„Nu vreau să pornesc mereu de la zero după sfârşitul fiecărei cărţi, ca într-un episod din The Simpsons.“

Tot repet asta de la acele prime interviuri care mă intimidau, din perioada când promovam Ragdoll. Ultima ta zi. Dar afirmaţia mi se pare mai relevantă decât oricând acum, când tocmai am terminat de scris al treilea volum din trilogie, care înglobează întregul parcurs şi conştiinţa cauzalităţii care decurge de aici. Cred că am reuşit să confer acestor personaje şi relaţiilor dramatice dintre ele o profunzime pe care n-aş fi putut-o obţine scriind romane de sine stătătoare. Şi, deşi am încercat ca atât Călăul, cât şi volumul de faţă să fie accesibile și unor cititori noi, în mod inevitabil ambele cărţi vor avea mult mai multă rezonanţă pentru tine dacă ai urmărit povestea de la început.

De asemenea, am şi o latură mai puțin obișnuită, îmi place să observ trimiterile neaşteptate şi referinţele subtile strecurate în filmele şi serialele mele preferate, ştiind că acestea vor fi detectate doar de fanii împătimiţi. Astfel de lucruri dau încă un strop de veridicitate unei lumi fictive şi, ca urmare, le-am presărat din abundenţă în romanele din această serie.

Cartea de faţă nu marchează sfârşitul pentru Ragdoll, nici pe departe. Mi-am dorit dintotdeauna ca aceste prime trei volume să se concentreze pe această echipă, la acest moment bine definit. Se suprapun. Poveştile se întretaie. Constituie o trilogie... Dar nici în lumea reală lucrurile nu funcţionează astfel — chiar când credeam că am încheiat bucla, viaţa are obiceiul să redeschidă acel capitol. Deja am în minte scheletul volumului următor şi sunt entuziasmat la culme de treaba asta şi de noua direcţie în care o va lua seria.

La urma urmelor, toate alcătuiesc o singură poveste.

Ca întotdeauna, vă mulţumesc nespus vouă, cititorilor, şi îmi cer mii de scuze că mă sustrag cu totul interacţiunilor de pe reţelele de socializare — pur şi simplu, nu e stilul meu. Dar, datorită vouă, am în continuare o slujbă. Cartea de faţă vă este dedicată şi sper sincer că vă va face tot atâta plăcere s-o citiţi pe cât mi-a făcut mie s-o scriu.

Aşadar, fără alte ocolişuri, doamnelor şi domnilor, finalul cazului Ragdoll din seria Detectiv William Hawkes: Sfârșitul partidei...

Daniel Cole

Nu mă lua drept erou...

Aş nimici şi ultima urmă de viaţă de pe planeta asta ca să te salvez pe tine.

PROLOG

Luni, 4 ianuarie 2016

11:13 a.m.

„A fost odată ca niciodată... Dar nu mai e.“

Străzile suburbane acoperite de zăpadă defilau prin dreptul geamurilor murdare şi soarele firav încălzea interiorul de piele în timp ce se îndreptau hurducat spre destinaţie.

— Dar tu eşti individul ăla, nu-i aşa? insistă bărbatul de la volan. Eşti William Fawkes?

— Trebuie să fie cineva şi el, oftă Lupul, cu o undă de regret sincer, întâlnind ochii negri care-l priveau în oglinda retrovizoare, revenind doar în treacăt la drumul pe care înaintau. E chiar aici pe stânga.

Taxiul negru opri, cu motorul torcând în timp ce aștepta pe aleea din faţa unei case.

Lupul plăti cu bani gheaţă, nu că ar mai fi contat, şi coborî pe strada liniştită. Dar, până să apuce să închidă portiera în urma lui, vehiculul demară în trombă, împroşcându-l cu zloata îngheţată şi făcându-se nevăzut după colţ, cu tot cu uşa rămasă într-o rână. Regretând că îi lăsase bacşiş turnătorului indiscret, Lupul îşi zise că probabil fusese oricum prea optimist închipuindu-şi că şpaga de 1,34 lire sterline o să-l facă pe individ să-și ţină prea mult gura. Îşi şterse pantalonii cu mâneca paltonului lung, negru, care îi aparţinuse cândva lui Lethaniel Masse — ucigaşul în serie din cazul „Păpușa de cârpe“ —, un suvenir dintr-o viaţă de demult, un fel de trofeu şi un obiect menit totodată să-i amintească de toţi oamenii cărora ar fi trebuit să le fie alături.

Scuturând zloata de pe el, nu reuși decât să transforme petele ude în dâre de murdărie, timp în care îşi dădu seama că încă era urmărit. Deşi slăbise aproape 13 kilograme şi îşi lăsase o barbă zburlită în ultimul hal, statura impunătoare şi ochii albaştri îl dădeau de gol faţă de oricine îi arunca mai mult de o privire în treacăt. Pe trotuarul de vizavi, o femeie se uita lung la el în timp ce-şi făcea de lucru cu un cărucior şi cu bebeluşul ascuns probabil undeva sub mormanul de pături. Femeia îşi scoase telefonul mobil şi îl duse la ureche.

Schiţând un zâmbet trist, Lupul îi întoarse spatele şi intră pe poarta din spatele lui. Un Mercedes pe care nu-l recunoştea, având ca unic semn distinctiv insigna care se iţea de sub zăpadă, stătea ţanţoş, dar lăsat de izbelişte pe aleea cu pietriş, iar casa în sine, care îi era cunoscută, se extinsese cu o treime de la ultima lui vizită. Ştiind că va găsi uşa de la intrare descuiată, ca de obicei, nu se mai obosi să bată, scuturându-şi zăpada de pe pantofi înainte de a pătrunde în holul cufundat într-o penumbră mohorâtă, în ciuda cerului senin.

— Maggie? strigă, simţind că i se frânge glasul doar din cauză că revenise în casa asta, inspirând lacom aerul dinăuntru, în care se contopeau mirosul de cărţi vechi, un parfum floral, aroma de cafea măcinată şi o puzderie de alte mirosuri care îi evocau, fără să vrea, vremuri mai simple şi mai fericite.

Pentru că aici se simţise întotdeauna cel mai în largul lui, acest loc fusese singura constantă pe care se putea baza încă de când se mutase în capitală.

— Maggie?

Se auzi scârţâitul podelei la etaj.

În timp ce urca scările, auzi paşi uşori, zoriţi, de sus.

— Maggie?!

Se deschise o uşă.

— Will...? Will!

De-abia ajunse pe ultima treaptă, că Maggie îl îmbră­ţişă cu foc, cât pe-aci să cadă înapoi pe scări cu ea cu tot.

— Oh, Doamne! Tu eşti!

Îl îmbrăţişa aşa strâns, mai să-l sufoce, şi nu putu decât s-o îmbrăţişeze la fel de strâns când Maggie începu să plângă, cu capul la pieptul lui.

— Ştiam eu c-o să vii, îi spuse printre hohote de plâns, cu vocea tremurândă. Nu-mi vine să cred că s-a dus, Will. Ce mă fac fără el?

Desprinzându-se din îmbrăţişare, Lupul se îndepărtă de ea, cât să poată vorbi. Femeia asta, care arăta mereu ca scoasă din cutie, avea în jur de 55 de ani, iar acum, cu machiajul care i se prelingea pe faţă şi în hainele negre, aruncate neglijent pe ea, îşi trăda pentru prima dată vârsta. Îşi lăsase părul negru, buclat, desfăcut, deşi în mod normal ar fi avut prins o coafură vintage, care revenea inevitabil la modă.

— N-am prea mult timp. Unde... unde l-aţi găsit? o întrebă, forţându-se să pună prima dintre multele întrebări stingheritoare la care căuta răspunsul.

Ea arătă, cu mâna tremurândă, spre cadrul unei uşi sparte, într-o aripă de la etaj unde nu era mochetă. El înclină din cap şi o sărută blând pe frunte, apoi păşi în anexa proaspăt construită, în timp ce Maggie rămăsese în spate, zăbovind în pragul camerei nemobilate. Lupul admiră ultimul proiect al prietenului său, finisat conform standardelor înalte pe care le aplica întotdeauna când venea vorba de nepoţi. Urma să fie camera lor când veneau în vizită, un mod de a petrece mai mult timp cu ei, acum, că ieşise la pensie.

Un scaun de lemn zăcea răsturnat în mijlocul camerei şi sub el se vedea o pată roşu-închis, îmbibată deja în podeaua poroasă.

Lupul îşi spusese că, odată ajuns înăuntru, va putea rămâne impasibil, va putea trata situaţia cu eficienţa imperturbabilă cu care ar fi abordat orice alt loc unde se petrecuse o crimă... Dar, desigur, se înşelase.

— Te-a iubit, Will, îi spuse Maggie din prag.

Nemaiputând să-şi reţină lacrimile, Lupul se şterse la ochi și, în acel moment, auzi paşi pe aleea de pietriş.

— Ar fi cazul să pleci, îi spuse Maggie agitată, ignorând bătaia discretă la uşă. Will?

Auzind scârţâitul uşii, semn că intrase cineva în casă, se îndreptă zorită spre scară în încercarea de a-l intercepta pe intrus şi expresia i se relaxă când pe scări apăru un individ blond, cu figură de şoarece.

— Jake! exclamă, oftând uşurată. Am crezut că e... Nu contează.

Lupul îi privi cu suspiciune cum se îmbrăţişau, ca nişte prieteni vechi.

— Ți-am adus una-alta, îi spuse bărbatul, întinzându-i sacoşele de cumpărături. Ne laşi un pic să vorbim între patru ochi? o întrebă apoi, spulberând iluzia că ar fi fost doar o vizită de curtoazie.

— E-n regulă, Maggie, o linişti Lupul.

Cu un aer stingherit, Maggie coborî ca să pună cumpărăturile la locul lor.

— Saunders, îşi salută Lupul fostul coleg când acesta intră în cameră.

— Lupule! Nu ne-am mai văzut de mult.

— Păi, ştii, aveam nevoie de un răgaz pentru sufletul meu, glumi Lupul, auzind o maşină care tocmai intra pe stradă. Nu ştiam că vă cunoaşteţi.

— Nu ne cunoşteam, îi spuse Saunders, ridicând din umeri şi ţinându-se departe de el, deşi făceau conversaţie. Nu înainte... să se întâmple toată treaba.

Oftă din rărunchi.

— Amice, îmi pare sincer rău pentru ce s-a întâmplat cu Finlay. Pe cuvânt!

Înclinând din cap în semn de mulţumire, Lupul îşi întoarse privirea spre pata de pe duşumea.

— Ce cauţi aici? îl întrebă Saunders fără ocolişuri.

— Trebuia să văd cu ochii mei.

— Ce să vezi?

Lupul coborî glasul, să nu-l audă Maggie.

— Locul crimei.

— Crimă?

Saunders îşi trecu mâinile peste faţă, cu un aer obosit.

— Amice, am fost de faţă. A fost găsit singur... într-o cameră încuiată... cu arma alături.

— Finlay nu s-ar fi sinucis.

Saunders îl privi cu compătimire.

— Oamenii ne iau întotdeauna prin surprindere.

— Că tot veni vorba, ai ajuns surprinzător de repede.

— Eram oricum pe drum încoace... când s-a transmis prin staţie.