Copiilor mei, Lucy și Finn, și soțului meu, Craig, care mă sprijină și cred în mine.

Introducere

Nu voi uita niciodată momentul în care primul copil mi-a adresat întrebarea care dă titlul acestei cărți. Îmi trăiam visul: aveam o carieră înfloritoare de consilier vocațional și de dezvoltare a abilităților sociale pentru copii. Aveam tot programul ocupat și o listă de așteptare. Lucram împreună cu câțiva dintre cei mai respectați lideri din domeniu la un centru de renume mondial specializat în ADHD. Susțineam ateliere dedicate părinților și specialiștilor în care prezentam tehnici pentru concentrarea atenției, dezvoltarea unor abilități mai eficiente de învățare și creșterea capacității de autoreglare a celor mici. Era incitant să știu că implicarea mea avea efecte pozitive importante în viețile a sute de familii. Copii care în trecut erau copleșiți de dificultăți la temele de casă și aveau probleme de comportament înregistrau progrese remarcabile.

Apoi, într-o zi, o întrebare simplă, venită din partea unui băiețel de opt ani, a scos la iveală o suferință secretă care îi bântuia pe acești copii, indiferent de cât de mult se îmbunătățeau notele lor.

Jonah era un băiat simpatic, dar mânios, care avea dificultăți la școală și crize de furie atunci când făcea teme. Când am început să vorbim despre situația lui complicată de la școală l-am întrebat: „Dacă ai putea schimba ceva, despre ce ar fi vorba?“ Mă gândeam că-mi va spune ceva despre învățătorul lui sau despre bătălia de acasă, din fiecare seară, din jurul fișelor de lectură. În schimb, după o pauză lungă, temătoare, a răspuns: „De ce nu se joacă nimeni cu mine?“

De ce nu se joacă nimeni cu mine?

Deznădejdea din spatele acestei simple întrebări m-a zguduit din rădăcini.

Aspectele care îi îngrijorau cel mai tare pe părinții lui Jonah — situația școlară, temele, motivele pentru care fusese adus pentru prima oară în cabinetul meu — nu îl preocupau pe băiat câtuși de puțin. Mai grav, ele puneau în umbră problema mai adâncă cu care se lupta copilul în fiecare zi. Jonah dorea să știe de ce era lăsat pe dinafară. De ce alți copii îl ignorau sau erau răi cu el. Își dorea să nu mai lupte atât de mult cu colegii de clasă. Era un copil disperat de singur. Voia să știe cum își putea face prieteni și dacă eu îl puteam învăța așa ceva.

Jonah nu era un băiețel zâmbăreț, dar chipul i s-a luminat când i-am spus că exista posibilitatea să-și facă mai mulți prieteni dacă învăța să-și schimbe abordarea. Ce zâmbet! În acel moment am întrezărit pentru prima dată o nevoie despre care aveam să înțeleg mai târziu că este invalidantă pentru milioane de copii dacă rămâne neîmplinită, indiferent dacă aceștia au primit sau nu un diagnostic. Și am descoperit un mod în care să-i ajut. Îmi găsisem chemarea. Mi-am propus să fac tot ce pot ca niciun copil să nu mai fie lăsat să se confrunte singur cu acea întrebare. Și niciun părinte să nu se mai chinuie să-și dea seama pe cont propriu cum poate să fie de ajutor. Astfel s-a născut Planul Joacă-te mai bine! și acum, această carte.

Îmi doresc să pot spune că Jonah este singurul care mi-a adresat această întrebare zdrobitoare, dar cu timpul mulți, mult mai mulți copii au căutat aceleași răspunsuri într-o formă sau alta. Unii m-au întrebat de ce sunt invizibili pentru cei din jur. Alții au vrut să știe de ce oamenii îi cred ciudați sau enervanți sau autoritari. Unii nu înțelegeau de ce erau singurii copii din clasă care nu erau invitați la ziua de naștere a colegilor lor. Alții mi-au spus povești despre cum nimeni din echipa de baschet nu le pasa mingea sau despre cum erau ignorați în mod obișnuit în pauză. Sunt copii care spuneau pur și simplu că nu aveau niciun prieten. Nimeni cu care să se joace. Nimeni cu care să împartă un zâmbet sau un secret. Și părinții acestor copiii oglindeau aceeași frustrare, durere, tristețe și confuzie, câteodată disperare.

Dacă citiți această carte, poate ați auzit ceva asemănător din partea copilului dumneavoastră sau poate că ați fost martorii unor situații de acest tip. În acest moment, s-ar putea să jucați rolul celui mai bun prieten al celui mic sau pe cel de confident pentru că nu are pe nimeni cu care să-și petreacă timpul. Dar indiferent cât de mult vă iubiți copilul, știți că nu ar trebui să stea în fiecare sâmbătă seara de acum înainte în compania dumneavoastră. Evident, vedeți defectele sau slăbiciunile celui mic, dar în același timp îi cunoașteți și punctele tari, pe care le iubiți și pe care doriți ca toată lumea să le știe. Numai că nu acesta este copilul pe care îl văd cei din jur.

Poate că micuțul care abia a terminat grădinița vorbește tare și nu poate sta potolit la școală și alți copii din clasă sunt deranjați de cât de zgomotos și intruziv este. Poate că elevul de clasa a IV-a nu își poate privi colegii în ochi. Sau poate că juniorul de opt ani se tăvălește pe podea de fiecare dată când îi spuneți că joaca s-a terminat și crizele de isterie îi descurajează pe ceilalți părinți să-l mai invite cu o ocazie viitoare. Sau micuțul în vârstă de zece ani spune lucruri supărătoare altor copii și ei nu vor să îl mai includă în jocul lor.

Este dureros să vezi cum propriul copil se luptă cu singurătatea. Probabil că ați încercat să vorbiți cu el în legătură cu comportamentele sale și l-ați implorat să se străduiască mai mult și să se poarte mai frumos în public. Poate ați încercat un alt parc sau un alt club pentru copii în speranța că va găsi pe cineva nou cu care să stabilească o legătură, dar rezultatele cu care v-ați obișnuit deja sunt dezamăgitoare. Poate ați încercat să vorbiți cu profesorii și cu alți părinți despre cum copilul dumneavoastră a fost exclus sau poate agresat de ceilalți. Dar, dacă citiți această carte, sunt șanse ca eforturile menționate să nu fi condus la schimbări durabile. Din păcate, problema nu se va rezolva de la sine. Copilul dumneavoastră vrea să se înțeleagă cu ceilalți, să se integreze și să-și facă prieteni, dar nu știe cum.

Specialiștii în domeniul dezvoltării copiilor îi includ pe cei care au greutăți în înțelegerea normelor sociale și gestionarea propriului comportament în categoria persoanelor cu deficiență sau lipsă de abilități sociale. Acest lucru înseamnă de fapt că radarul social al celor mici și sistemul lor de răspuns relațional nu sunt atât de robuste pe cât ar trebui. Astfel, copiilor le este greu să perceapă corect indiciile sociale și să înțeleagă regulile nespuse ale relațiilor sau ale jocului, sau să-și adapteze comportamentele ca răspuns la reacțiile altor copii sau la schimbările apărute pe parcurs. Fără aceste abilități vitale procesului de socializare, în activitățile de joacă cei mici vor avea aceleași performanțe ca și copiii care nu știu să înoate, dar cărora li se spune că trebuie să traverseze apa unui lac. Dacă ar putea, ar face-o. Dar dacă nu știu cum, presiunea suplimentară nu face decât să genereze și mai mult stres, iar acesta activează o secvență automată de răspuns la supraviețuire de tipul luptă–fugi-sau-îngheață — în locul comportamentelor utile într-un grup de joacă. Ca noi toți, copiii dumneavoastră trebuie să știe să facă față presiunii și prezenței celor din jur pentru a se putea descurca în lume.

Această carte, și însăși metoda Joacă-te mai bine!, are la bază un volum din ce în ce mai mare de literatură științifică referitoare la o gamă completă de intervenții clinice și de consiliere pentru copiii cu funcții executive deficitare. Din acest motiv, Planul Joacă-te mai bine! poate fi potrivit pentru abordarea unui spectru larg de probleme și diagnostice puse copiilor, inclusiv tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD), tulburarea de deficit de atenție (ADD), dizabilitățile de învățare nonverbală, dislexie, dificultăți de învățare și autism. Dar, fără doar și poate, Planul Joacă-te mai bine! este gândit și poate fi folosit de orice copil care are probleme în aria de socializare. Indiferent dacă cel mic este timid, s-a mutat într-o altă comunitate sau a schimbat școala, este anxios sau descurajat de felul în care funcționează lucrurile, programul de consiliere Joacă-te mai bine! și activitățile incluse îl vor ajuta să deprindă modalități noi de conectare cu ceilalți și de stabilire a legăturilor de prietenie.

AM FOST „ACEL COPIL“ — SINGUR, EXCLUS ȘI AGRESAT DE CEI DIN JUR

Din experiența propriei mele copilării cunosc îndeaproape aceste probleme. Când eram în clasa a V-a, mergeam la o școală particulară. Eram puțini, majoritatea colegilor mei fiind băieți sportivi. În afară de mine, mai aveam doar două colege. Aceste fete erau rele — foarte rele — și, din păcate, de multe ori eram ținta cruzimii lor. Mă păcăleau și mă umileau tot timpul. Dramele de la masa de prânz erau la ordinea zilei. Îmi spuneau cu glas mieros: „Caroline, vino și stai cu noi“. Așa că mă îndreptam spre ele în culmea fericirii. Dar imediat ce-mi deschideam pachețelul de prânz și-mi scoteam mâncarea, ele se ridicau și plecau. În timpul orelor de lectură, îmi cereau să citesc cu voce tare și apoi îmi imitau stângăciile. Într-o zi m-au ademenit în baia de la subsolul școlii și m-au încuiat înăuntru. Pentru că ușile de lemn ale clădirii vechi construite în anii 1940 erau prea grele și asigurau izolarea fonică a stabilimentului, nimeni nu putea să mă audă țipând și să îmi asculte pledoaria înlăcrimată pentru ajutor.