Un spectacol despre „tăticie“

Acest volum este urmarea unui spectacol de teatru. În 2019 am făcut „Cocoțat pe schele“, un spectacol despre rolul tatălui în societatea contemporană. A fost produs de ONG-ul pe care îl conduc, Asociația Art No More, a obținut prin concurs fonduri de la Administrația Fondului Cultural Național și Uniter și a fost repetat și reprezentat la Centrul de Teatru Educațional Replika. Textul pentru spectacol (îl veți găsi la finalul volumului) cuprinde dramatizări ale unor interviuri pe care le-am făcut eu cu mai mulți bărbați și texte originale ale unor scriitori contemporani.

Pentru „Cocoțat pe schele“ am cerut texte de la scriitori, care sunt și tați, despre experiența lor paternală. În spectacol am păstrat doar fragmente din textele lor. Nu pentru că nu ar fi fost valoroase, ci pentru că nu am vrut ca spectacolul să dureze peste o oră și jumătate. Și tocmai pentru ca să pun în evidență munca celor cinci scriitori, m-am gândit să găsesc o soluție să public aceste texte integral. Mai întâi, am publicat în revista Scena 9 niște fragmente din textele rămase pe dinafară. Apoi am cerut și altor autori să scrie despre paternitate. Și așa a apărut acest volum.

În 2014, am făcut un spectacol despre mame: „Habemus bebe“. Textul acela, aflat undeva la limita între dramaturgie și poezie, a devenit apoi volum de poeme: „Non stress test“, de Elena Vlădăreanu, publicat de Casa de Pariuri Literare în 2016.

În 2018, mi-am zis să fac un spectacol și despre tați. Pentru că diada tată-copil e foarte puțin sau fals, din punctul meu de vedere, reprezentată în mai toate artele. Avem pe de o parte imaginea idilică: nou-născutul e un îngeraș care aduce bucurie și fericire în familie, iar tatăl descrie asta de undeva din turnul său de fildeș (mă rog, biroul lui) fără să ia parte efectiv la tot ce ține, practic, de noua ordine familială. De cealaltă parte, avem tatăl văzut ca o autoritate, care stabilește reguli și dă pedepse, iarăși fără să țină cont de nevoile copilului și ale partenerei. Ambele imagini nu au (sau au prea puțin) de-a face cu realitatea, cu concretul, cu ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Chiar și în cele mai paternaliste medii, lucrurile par acum să se schimbe. Mă rog, nu am făcut studii în acest domeniu și nici n-am citit prea multe, dar informațiile primite mai degrabă empiric par să confirme acest lucru. Tatăl nu mai este doar cel care aduce banii și dă ordine, ci, cel puțin în mediul urban de clasă mijlocie, este implicat direct în creșterea și educarea copilului.

Cu spectacolul mi-am propus trei lucruri.

În primul rând, am vrut să ofer o altfel de imagine a tatălui. A unuia mai normal, mai uman, mai banal… Naiba știe ce-o fi „normal“, dar în capul meu e cam așa: unul care se și bucură, e și bulversat, și frustrat, și fericit, și enervat. Și nu total habarnist.

În al doilea rând, am vrut să arăt ce zice unul dintre personajele din spectacol: „Și tații trec prin schimbări majore“ (odată cu apariția unui copil în viața lor). În general, literatura de specialitate este dedicată aproape exclusiv schimbărilor prin care trec femeile după ce nasc. Asta e stabilit, studiat, băgat la catastif, integrat în viața de zi cu zi. (Apropo, mi-am dat seama acum, după ce am făcut cele două spectacole, că în „Habemus bebe“, tatăl era total absent. Era pomenit o singură dată. Puteam foarte bine să vorbim despre a fi părinte fără a menționa o singură dată tatăl. În schimb, în spectacolul despre tați nu s-a putut fără să vorbim și despre mame.)

Am zis să privim puțin lucrurile și din partea masculină. Am încercat să fac o documentare serioasă. Am căutat literatură self-help și studii pe această temă. N-am găsit decât vreo două-trei volume traduse, care conțineau un fel de sfaturi, scrise amuzant, în care rolul tatălui nu pare a fi luat prea în serios. Episodul din „Cocoțat pe schele“ în care povestesc că am fost în librării să caut cărți despre paternitate pentru a mă documenta e real. Am găsit un singur studiu serios pe această temă. Nu mai era în librării pentru că fusese publicat mai demult de Editura Trei: „Tatăl“ de Luigi Zoja. L-am mai găsit pe net. Am citat din acest studiu în spectacol. La fel am făcut cu o carte autobiografică, publicată de Corint, a unui jurnalist sportiv britanic: „Tată de nota zece“ de Brian Viner.

În al treilea rând, spectacolul (și cartea asta) reprezintă așa… un mic îndemn spre implicare. Din partea masculină. Era o memă pe Facebook: „O întreagă generație s-a zbătut pentru women empowering, dar am uitat să-i învățăm pe bărbați cum să colaboreze cu empowered women. (Scuze, nu găsesc un termen bun în română pentru „empowered“.) Rolul mamei este înregistrat adânc în fiecare dintre noi. Sunt și studii, există și partea aia bazată pe cunoaștere directă. În ceea ce privește rolul tatălui, lucrurile nu-s prea clare. Nimeni nu îi contestă rolul. Dar cât și cum, aici încă ține de păreri personale, de cultură, de obiceiuri. Cu spectacolul (și textele din acest volum) am vrut să prind și părțile alea frumoase, dar și chestiunile banale sau chiar neplăcute din viața de familie. E nevoie și de scutece schimbate, și de timp petrecut degeaba pe bancă în parc (când, de fapt, îți dorești să fii oriunde în altă parte), și de bani… Până la urmă, există și momente fericite și plictiseli, și nesiguranțe, și bucurii și certuri sau chiar divorțuri…

Mulțumesc Evei și Alexandrei, care au reușit să scoată din mine și ce e mai bun, și ce e mai nasol. Mulțumesc Elenei pentru că fără „Habemus bebe“, spectacolul despre mame, nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să fac și un spectacol despre tați. Mulțumesc echipei spectacolului „Cocoțat pe schele“: Virgil Aioanei, Nicu Rotaru, Ana Iulia Popov, Petre Fall și celor de la Centrul Replika. Mulțumesc tuturor celor care au acceptat să-mi povestească în privat despre experiența lor de tată. Și foarte multe mulțumiri autorilor care au acceptat să scrie aici. Eu le-am dat doar o temă și o limită de pagini. Felul în care a ales fiecare să abordeze acest subiect a fost opțiunea lui. Unii au dus propria poveste spre ficțiune, alții spre mărturie, alții spre eseu. Singura cerință a fost ca subiectul să aibă un punct de plecare în propria experiență. Și toate cuprind lucrurile alea care se nasc odată cu copilul: fericirea, îngrijorarea, schimbarea, rutina, nesiguranța.

Aceasta nu este încă o carte despre cum să fii „un părinte perfect“.

Robert Bălan

Atât de patetic şi de iubibil

A fost un salt în necunoscut. Cred că oricât de mult ţi-ai dori asta, tot e un salt în necunoscut. Dacă ai vreun proiect în curs, trebuie să-l termini, după aia cine ştie cum vor arăta zilele şi nopţile tale. Asta a fost cea mai mare temere a mea, că n-o să mai pot dormi noaptea din cauza lui. Şi că va găsi el o cale să-mi spulbere egoul şi aspiraţiile.

De prima oară când l-am văzut, prin peretele de sticlă de la neonato, mi-am dat seama că el e. Chiar dacă în salon mai erau şi alţi prunci şifonaţi, parcă îmbătrâniţi prematur din cauza efortului de a veni pe lume, copilul meu nu mi se părea absolut deloc boțit. Îi străluceau ochii şi era plin de viaţă. Evident că biologia îmi juca feste. Mi-am dat seama de asta recent, uitându-mă la fotografiile de când era foarte mic. Până la aproape trei luni, a fost la fel de urâţel şi de ciudat ca orice alt bebeluş.

În prima noapte acasă cu noi, la vreo jumătate de oră după ce am reuşit să-l adormim, a scos nişte plescăieli stranii. M-am gândit imediat la faptul că ar trebui să revăd Eraserhead, ca să parcurg, alături de personajul principal, un fel de worst-case scenario şi să mă imunizez. De altfel, i-am propus Iuliei înainte să nască să ne uităm la Rosemary’s baby, tot pe acelaşi principiu, doar că ea n-a vrut. Nu-i plac filmele horror.

Privind în urmă, primele luni au fost floare la ureche. În afară de câteva insomnii provocate de colici, treziri bruşte în toiul nopţii din cauza vreunui coşmar, totul a decurs lin. Sunt mândru s-o spun: în primele trei luni, am reuşit să-l adorm de câteva ori de unul singur, legănându-l şi cântându-i un cântec pentru copii, intitulat A part alatt (Lângă mal). Versurile descriu periplul grâului, transformarea acestuia în pâine. Totul făcut de animale: ciorile seceră grâul, puricii aruncă snopii în căruţă, în moară lucrează trei pisici, vaca frământă aluatul etc. E cântecul lui preferat. Când nu eram acolo şi nu puteam să-i cânt, Iulia îi punea piesa de pe YouTube. Când a mai crescut, a început să aprecieze şi videoclipul şi să scoată tot felul de chiote de încântare când îl vedea. În fine, acţiunea de liniştire a pruncului a trezit de la bun început în mine un amestec de duioşie şi de nelinişte. Senzaţia că urletele dilată timpul, creierul inundat de hormonii de stres, neliniştea la gândul absurd, dar perfect justificat pe moment, că s-ar putea să nu se calmeze niciodată. Apoi duioşie faţă de animăluţul care se înmoaie încet-încet în braţele tale, creierul inundat de oxitocină.

Aveam un play-list de cântece, nu foarte lung, toate în ungureşte, pentru că ţin cu tot dinadinsul să înveţe limba maghiară, nu din vreo aroganţă naţionalistă, ci pe principiul: cu cât ştii mai multe limbi, cu atât mai bine. Nu zic, mi-ar fi ruşine dacă acest demers al meu nu ar reuşi. Probabil că nu mi-ar zice nimeni „Ți-ai trădat neamul şi limba maternă“, dar m-aş simţi prost, în orice caz. Consider că e de datoria mea să fac asta. Dar faţă de cine? Cum va arăta lumea peste douăzeci, treizeci de ani? Cine va mai vorbi limba lui Orbán atunci? Iar cei care o vorbesc vor fi iubiţi sau detestaţi? Vreau ca fiul meu să vorbească cele mai îndrăgite limbi de pe planetă şi, prin molipsire, să fie şi el îndrăgit. Nu vreau limba unui politician care construieşte garduri pentru a opri fluxul de imigranţi. Vreau limba poeţilor şi a scriitorilor unguri.

Poate că nici nu ne dăm seama cât de conformişti suntem. Până să apară copilul, avem tot felul de idei progresiste, dar după aceea devenim mai realişti, ne spunem că n-ar fi rău să respectăm anumite tradiţii. Să facem botezul, să-i tăiem moţul etc. Poetul creştin Dan Sociu m-a întrebat odată: „Cum vreţi să-l educaţi? Să fie de stânga, vegan?“ I-am răspuns că mai e până atunci, mai întâi să înveţe să meargă. Dar încă din prima clipă de viaţă, de fapt chiar mai înainte de asta, am luat decizii pentru el. În luna a treia de sarcină i-am făcut dublu testul. Şi a ieşit prost. Am decis să facem testul Panorama, care determină cu o precizie mult mai mare decât dublu testul, care e unul statistic, dacă fătul are anomalii cromozomiale. Iar cât am aşteptat rezultatul, ne-am frământat şi stresat îngrozitor. Eventualitatea unei veşti sumbre ne-a umbrit vacanţa în Barcelona. Oare o să fie sănătos? O să avem tăria să-l păstrăm, chiar dacă rezultatul va fi unul prost? Evident că nu. Nu ne-a luat mai mult de câteva ore să ajungem la această concluzie comună. Rezultatele la testul Panorama vin în două săptămâni. Tot atâtea săptămâni de stres pentru Iulia. Iar la câteva luni după ce i-au dat dinţii de lapte, ne-am trezit că are demineralizare, adică smalţul dinţilor se mănâncă de pe o zi pe alta. Am făcut wikipedia effort şi am aflat că demineralizarea mugurilor dentari se produce din cauza unei carenţe de minerale în primele luni de sarcină. Teoria mea e că, din cauza stresului din perioada celor două săptămâni de aşteptare a rezultatelor testului Panorama, mineralele nu s-au absorbit cum trebuie. Şi ce-am rezolvat cu genialele mele deducţii cauzale? Faptul e consumat. Am intrat pe grupuri de mămici (mai mult Iulia, că eu intru doar să mă amuz de comentarii şi de postări) ca să vedem ce se poate face. Ne-am oripilat la tot felul de poveşti de groază: dinţi complet mâncaţi la trei ani, cavitatea unui dinte curăţat cu un beţigaş după fiecare masă. Din fericire, există soluţii. Din păcate, majoritatea sunt controversate. Care este răul cel mai mic şi cum putem fi siguri că, alegându-l, chiar am ales răul cel mai mic? Nu suntem medici. Iar medicii spun lucruri contradictorii. Unul spune să folosim pasta de dinţi Nenedent (ce brand haios, ai zice că e un nene care s-a apucat să facă pastă de dinţi), altul ne zice de nu ştiu ce altă marcă. Unul spune să folosim periuţa de silicon, altul spune, auăleo, periuţa de silicon nu curăţă deloc, folosiţi periuţa normală.

La nici trei luni, ţin minte exact, abia ne întorseserăm de la Braşov, de la părinţii mei, unde ne petrecuserăm Crăciunul, a început să mă muşte de deget. Îl dureau gingiile, urma să-i apară primii dinţi. Şi, concomitent cu asta, a început să devină interesat de lucrurile de pe bibliotecă. Pixuri, cutii, baterii. Să le bage în gură şi să le roadă, şi să le scuipe, şi să umple totul de salivă. Asta nu m-a deranjat neapărat, trebuiau doar luate măsuri suplimentare de igienă. Aşa cum nu m-a deranjat nici creşterea progresivă a haosului din casă. M-am tot amuzat de acea memă în care un tată strânge cu lopata jucăriile copiilor sau de cea care redă senzaţia de a călca desculț pe o piesă de lego prin imaginea unui rechin ţâşnind din apă cu fălcile căscate într-un rânjet fioros, sau de filmuleţul dat pe fast forward, în care, în doar câteva ore, copilul (chiar dacă are doar în jur de, să zicem, şaptezeci de centimetri înălţime şi vreo zece kilograme) reușește să ocupe tot patul, părinţii ajungând să doarmă ghemuiţi şi chinuiţi în câte un colţ. M-am amuzat, dar pe măsură ce am trăit pe propria piele aceste lucruri, parcă nu m-am mai amuzat atât de tare. Ele au devenit realităţi pe care sunt nevoit să le accept. Şi le accept cu grimasa masculului alfa care mai are un pic şi răbufneşte din cauză că teritoriul său nu numai că a fost călcat în repetate rânduri, ci și dat peste cap într-un mod cumplit, prin incursiuni punctate de chiote vesele şi zâmbete dezarmante.

De la o vreme, nu mai dorm cu mama şi copilul, fiindcă patul e prea mic pentru trei persoane. Uneori sunt atât de obosit, încât nu mai am putere să desfac şi să umflu salteaua gonflabilă din living, dorm direct pe canapea. Alteori am parte de oboseala aia, de muncitor cinstit, reuşesc să umflu salteaua şi culmea, nu pot să adorm. Mă gândesc la părinţii şi la bunicii mei, la ce am moştenit de la fiecare. Fluxul cognitiv mă poartă mai degrabă spre bolile lor cronice, la neajunsuri şi diformităţi. La spatele strâmb al mamei, la atacul cerebral al bunicii. Cât a trăit bunicul? 83 de ani. Celălalt, 84. Vreau să trăiesc un saeculum. Cred că romanii au decis bine când au stabilit că un saeculum înseamnă 110 ani. Văd în faţa ochilor duzina de pastile pe care bunicul meu le lua în fiecare dimineaţă la micul dejun. Cu câtă hotărâre le scotea din cutiile lor şi le aşeza ordonat pe masă. Şi mă gândesc la ultimul an de viaţă al celuilalt bunic. La lumina care în acel an i-a dispărut definitiv din ochi. Noaptea, când nu pot să adorm, sunt fucking extrem! În neputinţa mea de a adormi, mă agăţ de ideea unei sănătăţi perfecte. Simt bătăile obosite ale inimii. Simt că organul în sine are aderenţa unui pneu suprasolicitat. Oare cum ar fi mai bine pentru ea? Să las cafeaua şi alcoolul, cred că asta. Şi mă gândesc în mod concret la organe, la sistemul nervos şi la cel circulator. O plasă mişcătoare de grafice şi calcule acoperă corpul chinuit de nesomn.

N-am avut niciodată o memorie grozavă, nu am reţinut citate: nici la şcoală, nici în calitate de poet. Vezi instituţia moartă a recitatului din amintire pe la chermezele literare. Iar de când am copil, mi se pare că memoria mea e şi mai proastă. Am citit undeva că atunci când într-o familie apare o viaţă nouă, adulţii se găsesc într-o poziţie abisală. O semirăsucire a bandei lui Moebius, iluzia că există două feţe: viaţa şi moartea. Când, în realitate, există una singură: viaţa şi viaţa de după moarte. O laie! De fapt, aberez ca să nu rămână doar frica pură şi lipsa oricărei certitudini legate de moarte. Dacă cineva ar putea să anuleze canalul monologului meu interior ar rămâne doar vocea trupului tânăr care speră să se păstreze încă douăzeci de ani într-o formă bună: Cruţă-mă! Cruţă-mă! Şi poate vei fi şi tu cruţat!

Alteori îmi provoc singur insomnii. Când îmi rămâne suficientă energie după o zi de muncă şi de stat cu/mai mult pe lângă copil, ies în oraş. Dimineaţa de după, când sunt mahmur, în loc să mă înduioşeze, aproape că mă stinghereşte prospeţimea, caracterul întru totul crud al prezenţei în lume a fiinţei ăsteia care seamănă atât de mult cu mine. Ochii mari şi luminoşi, mişcările relativ controlate ale membrelor şi capului. Din această relativitate transpare toată energia necontrolată a începutului de viaţă. Iar eu simt că-mi ard circuitele şi nervii înainte de vreme, nu pot să mă bucur suficient de mult de el şi de sunetele entuziasmate pe care le scoate, sunt un tip egoist. Mă duc să pun de-o cafea.

În zilele când lucrez, nu cred că stau mai mult de două-trei ore cu copilul. Singur stau cu el doar o oră-două pe săptămână. Îl mai scot uneori la plimbare, tot singur, dar nu se prea pune, pentru că stă în marsupiul Manduca, nu solicită atât de multă atenţie, de cele mai multe ori adoarme. S-a întâmplat doar de câteva ori să trebuiască să stau cu el mai mult de trei ore. Ultima jumătate de oră s-a dovedit întotdeauna critică, mă aşteptam ca din minut în minut să aibă o criză de plâns căreia să nu-i pot pune capăt sub nicio formă. Cred că se eliberează la fel de mult hormon de stres ca atunci când urci pe un munte mai mic, iar pe traseu întâlneşti râpe, grohotişuri, povârnişuri, păduri întunecate. Dar întâlneşti şi pajişti, creste cu belvedere. Poate că e greu nu numai din cauză că nu fac asta în mod regulat, dar şi pentru că suge la sân. Sunt zile în care se vede cu ochiul liber că Iulia abia mai are energie, e la capătul răbdărilor, mai are un pic şi începe să-şi smulgă părul, dar îmi vine greu pur şi simplu să-i iau de pe cap copilul. Plus că, uneori, oricât de mult aş încerca să-i distrag atenţia, oricât de mult joc actoricesc şi inventivitate aş arăta, după cel mult cinci minute începe să scâncească şi se întoarce la maică-sa. Cred că dacă mi-aş dori cu adevărat, aş găsi eu soluţii.

În zilele în care lucrez, am ajuns să mă ascund de el. Imediat ce luăm micul dejun şi aerisim camera, mă instalez cu gândul să mă apuc de muncă. După cinci minute, vine, bate cu palmele în uşă şi strigă Oo! Oo! până când cineva îi deschide. Îşi întinde braţele spre mine sau îmi aduce vreun obiect pe care are de gând să mi-l dea, ca apoi să-mi ceară să-l iau în braţe şi să-l las la laptop. Până să mă dezmeticesc, începe să dea cu pumnul în taste şi în touchpad. Eu zic că touchpadul şi-a pierdut cam 20% din sensibilitate, clic stânga se execută destul de dificil, Iuliei nu i se pare că-i așa. Odată, stăteam în pat şi lucram şi, tot aşa, a venit. I-am explicat de câteva ori că nu e voie, i-am dat mâna la o parte. S-a ridicat în două picioare şi lovea deja tastele cu ambele mâini. L-am împins un pic, asta e. Mi-a părut rău după aceea. E un ţipar cu voltajul aproape benign, care însă prin expunere repetată poate irita destul de rău. Dar, oricâte metafore aş fabrica pentru a mă justifica, e doar un efort meschin. Violenţa e stupidă. Nu mai e nimic de adăugat la asta.

Aş putea să mă plâng încă vreo zece minute în felul ăsta, să arăt că viaţa e mai haotică acum, dar mai frumoasă, însă mai bine renunţ la vrăjeală şi îmi pun întrebarea esenţială: sunt mai…? De când a apărut copilul în viaţa mea, sunt mai bun? Mai înţelegător? Mai sensibil? Mai matur? O să recurg din nou la o memă, clasică, de acum: What my friends think I do. Prietenii mei cred că mă descurc de minune. Când vin în vizită pe la noi, de multe ori după insistenţe, au ocazia să participe la spectacolul în care îl ridic pe fiu-meu în aer cu o mână şi îl rotesc deasupra capului, îl gâdil, îl provoc să se arunce asupra mea sau să joace fripta cu mine (la nivel de începători, 1-2 ani) şi mă consideră un tată bun, un om care, iată, poate să-i poarte de grijă unui copil, să-i schimbe curtenitor scutecele, ia uite, s-a maturizat băiatul. Dar în relaţia cu ei se întâmplă să fac aceleaşi greşeli stupide, cum ar fi să spun aşa, din senin, nişte lucruri care mie mi se par amuzante, dar care lor să nu li se pară astfel. Și le consideră fie benigne, asta pentru că mă cunosc deja de multă vreme, fie jignitoare. E adevărat că sunt mai atent decât în urmă cu niște ani, dar uneori devin orgolios şi demarez acţiuni justiţiare în numele altora sau mă răzbun aiurea pe cineva care în ultimul timp a avut tendinţa să uite de mine. În continuare, deşi am împlinit de curând 34 de ani, simt o imensă nevoie de a fi iubit. Degeaba am fost martor al primelor ore de viaţă ale fiului meu, experimentând pe viu de-a lungul ultimelor 16 luni ce înseamnă cu adevărat neajutorarea şi nevoia de a fi iubit, ce înseamnă să fii aproape orb şi să nu te poţi deplasa, să nu poţi să-ţi exprimi nevoile decât prin plânsete. Toată această perioadă nu mi-a eclipsat (spre deloc) nevoia de a fi iubit. Cred că pot număra pe degete de câte ori am făcut cu adevărat efortul de a empatiza cu Iulia, să percep, fără vreo atenţionare din partea ei (persoană introvertită), stresul şi oboseala în care trăieşte, asaltată în permanenţă de David, asaltată de ţipetele şi urletele lui, de grijile medicale şi cele administrative. Şi sunt atât de bou şi de narcisic, încât mă mândresc cu aceste câteva ocazii în care am practicat exerciţiul empatizării şi apoi am şi acţionat pentru a-i uşura ziua. E adevărat că viaţa noastră cu David nu e doar oboseală şi iritare. Majoritatea zilelor sunt OK, cu plimbări lungi, gătit împreună, ieşiri cu prietenii, sesiuni de ascultat muzică şi dansat cu David în braţe, citit cu voce tare etc. Rareori ajungem să ne pierdem capul sau să ne certăm cu adevărat.

What my mom thinks I do. Mama are impresia că mă descurc binişor, îmi cumpără vitamine şi minerale, mi le vâră pe gât de fiecare dată când trec pe acasă, ca şi cum ar vrea să zică: Astea te vor ajuta să faci faţă mai uşor surmenajului. Din câte-mi amintesc, mi-a sugerat o dată sau de două ori că n-ar fi rău să-mi iau o pauză, să mai stau câteva zile la Braşov, să mă odihnesc. Probabil că se teme că expunerea prea îndelungată la copil ar putea să-mi taie cheful de a mai participa activ la paternitate. Aşa mă ştie ea, are impresia că las neterminate o parte din lucrurile de care mă apuc. Poate că, din exterior, chiar aşa sunt. Mi-e lene să spăl vasele, mi-e lene să pun lucrurile la loc. Însă proiectele de care mă apuc, de cele mai multe ori le duc la capăt. Dar m-a şi atenţionat o dată, când a văzut că nerăbdarea m-a făcut să mă răstesc la Iulia, spunându-mi că nu procedez bine, că, dacă o să continui aşa, o să ajung ca taică-meu. Tatăl meu, când reuşesc, destul de rar, să mă deschid un pic în faţa lui şi-i povestesc la telefon despre viaţa mea de tată, spune doar că e greu, e greu şi o să mai fie, o-ho, cât o să mai fie. Dar e ceva dincolo de vorbele astea, un fel de empatie neverbalizată. A devenit mai îngăduitor cu mine. Când l-am întrebat cum a fost pentru el perioada când eu am fost bebeluş, cum s-a descurcat, mi-a povestit că la început a făcut faţă, avea un soi de masochism în el, voia să-şi demonstreze că e-n stare să spele scutece. În legătură cu perioada care a urmat primelor luni, nu mai e atât de mulţumit de el însuşi, dar n-a vrut să-mi spună, a zis că nu vreau să aflu toate lucrurile deodată. Oricum ar fi stat lucrurile, amândoi recuperează acum, din rolul de bunici.

What society thinks I do. Crede că pur şi simplu îmi fac datoria patriotică şi mă răsplăteşte pentru asta. Am luat prima de la Firea, indemnizaţia de 85% din salariul soţiei, alocaţia copilului. Mai sunt opt luni de huzur. Cu toate că acum societatea mă tratează cu mai mult respect şi mai puţină suspiciune, chiar dacă mi s-a întâmplat ca funcţionarii să-mi facă semn să trec în faţa cozii doar pentru că eram cu pruncul în Manduca sau ca vânzătoarele de la patiserie ori de la piaţă să mă trateze preferenţial, ar trebui să ştie că eu sunt cel care a rupt afişe pro-referendum în cartierul lor, tot cu copilul în Manduca, sunt cel care s-a luat în gură cu şoferii pentru că nu i-au acordat prioritate pe trecerea de pietoni, tot cu copilul în Manduca.

What my boss thinks I do. Angajatorii mei cred că mi-e greu şi-mi dau termene mai laxe. Ba, am o vagă bănuială că în ultimul an s-au ivit anumite oportunităţi care nu s-ar fi ivit dacă nu aveam copil. Cum e şi cea de faţă. De curând, mi-am dat seama că oamenii mă implică în proiecte şi-mi dau de lucru şi pentru că mă consideră un om bun. Calitatea de a fi tată implică, cel puţin în societăţile tradiţionale, faptul că acel om e de încredere, serios, te poţi baza pe el liniştit. Cu toate că e vorba de impresii, nu de informaţii reale, acestea se propagă, capătă proporţii. Îmi plac la nebunie prejudecăţile pozitive.

What I think I do. La un moment dat, am ajuns să mă conving că, de când sunt tată, mi s-a dezvoltat o abilitate specială. E suficient să mă uit la un om şi-l văd cu ochii minţii cum arăta când era doar un copilaş. Mi-am descoperit această abilitate la o petrecere de apartament. Am văzut dincolo de chipurile mature ale prietenilor mei, i-am văzut în puritatea şi inocenţa lor, am simţit nevoile lor nude, dincolo de toate mecanismele şi voalările specifice comportamentului social. Bineînţeles că mi se întâmplă rar să am acces la acest tip cu totul aparte de clarviziune, dar sper ca pe viitor s-o dezvolt cât mai mult. Mi-ar aduce beneficii enorme. N-ai cum să te mai superi pe oameni, n-ai cum să mai iei în serios manipulările lor, ei nu-şi doresc decât să fie îmbrăţişaţi şi apreciaţi, iubiţi şi lăudaţi.

What I actually do. Încerc să găsesc tot felul de scheme prin care să vă arăt că lucrurile nu sunt simple deloc. Să-mi arăt greşelile şi să fiu cât pot eu de sincer, dar în aşa fel încât la final voi să ajungeţi să mă îndrăgiţi. Sunt un tată care vrea ca societatea, familia, angajatorii, prietenii să-l iubească, astfel încât şi el, la rândul său, să-şi poată iubi copilul. Cer mai mult decât dau, ba mai mult, am pretenţia să primesc mai întâi, pentru a putea oferi. Ar trebui să mă uit în oglindă şi să-mi văd sinele bebeluşesc, de maimuţică ridată şi patetică. Poate că asta m-ar ajuta într-adevăr să devin un om mai bun.