Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Oana Apostolescu

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Published by arrangement with HarperCollins Children’s Books, a division of HarperCollins Publishers.

Titlul original: The Vanishing Stair

Autor: Maureen Johnson

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0932-6

ISBN (epub): 978-606-40-1491-7

1 În original, Muderinos – la origine, fanii emisiunii on-line My Favorite Murder.

2 În original, SSDGM – Stay Sexy, Don’t Get Murdered, deviza fanilor emisiunii My Favorite Murder.

13 aprilie 1936, ora 21:00

— A văzut-o cineva pe Dottie? a întrebat domnișoara Nelson.

Domnișoara Nelson, supraveghetoarea Casei Minerva, s-a uitat în jur, așteptând un răspuns. Deși era primăvară, sus, pe munte, era încă frig, iar locuitorii Casei Minerva erau strânși în jurul șemineului din camera comună.

— Poate e cu asistenta, a spus Gertie van Coevorden. Să sperăm că face ceva cu nasul ăla pe care și-l trage întruna. O să ne îmbolnăvească pe toți. E grețos. O să mă văd în curând cu familia Astor. Nu-mi permit să mă îmbolnăvesc.

Gertie van Coevorden era, probabil, cea mai bogată elevă de la Ellingham; arborele ei genealogic includea doi Astori și un Roosevelt, fapt pe care reușea să-l strecoare în conversație ori de câte ori avea ocazia.

— Gertrude, a admonestat-o domnișoara Nelson.

— Nu, dar serios, a zis Gertie. Acum, că nu e aici, putem s-o spunem. Își trage nasul într-un fel oribil și și-l șterge cu mâneca. Știu că nu trebuie să ne purtăm cu ei diferit…

Ei, adică elevii săraci, cei zece sau unsprezece oameni plini de ambiție pe care Albert Ellingham îi adunase să facă parte din micul lui joc. Amesteca bogații cu săracii.

— Atunci n-o face, i-a cerut domnișoara Nelson.

— A, bine, știu că e briliantă…

Era un eufemism. Dottie Epstein putea să dea clasă oricărui profesor universitar obișnuit.

— …dar e groaznic. Ce vreau să zic e că…

— Gertrude, a oprit-o domnișoara Nelson pe ton exasperat. E suficient, gata!

Gertie a strâmbat țâfnoasă din nas și și-a îndreptat atenția către revista Photoplay pe care o citea. În cealaltă parte a focului, Francis Josephine Crane, a doua în topul celor mai bogate eleve de la Ellingham, a ridicat privirea. Își făcuse un culcuș din pledul ei de blană de șinșilă și citea când dintr-o carte de chimie, când din ultimul număr al revistei Detectivii. Și urmărea totul.

Ca și Gertie, Francis era din New York. Avea 16 ani și era fiica lui Louis și a Albertinei Crane, proprietarii fabricii de făină Crane. (Preferată de toată America! Să faci prăjituri nu-i o povară când ai făina Crane în cămară!) Părinții ei erau prieteni la cataramă cu Albert Ellingham și, când acesta deschisese școala și avea nevoie de elevi, Francis fusese trimisă în Vermont într-o mașină cu șofer, urmată de o camionetă plină de cufere cu toate cele trebuincioase unui trai luxos. Aici, în Vermont, printre furtuni de zăpadă și cu echilibrul confortabil dintre elevii obscen de bogați și cei săraci, dar merituoși, Francis era o problemă rezolvată din punctul de vedere al părinților ei. Din punctul de vedere al lui Francis, problema nu era deloc rezolvată; nu o întrebase nimeni ce părere avea despre acest subiect.

Francis, care avea întotdeauna grijă să vorbească cu servitorii, știa că, deși Gertie era legată cu numele de familiile Astor și Roosevelt, era, de fapt, fiica biologică a unui frumos barman de la Central Park Casino. Cazinoul era locul unde multora dintre femeile bogate și plictisite din înalta societate a New Yorkului le plăcea să-și petreacă după-amiezile sorbind cocktailuri… și făcând și alte lucruri, se pare. Asta nu știau nici Gertie, nici tatăl ei. Era o mică informație delicioasă pe care Francis o ținea pitită în mânecă până venea momentul potrivit s-o folosească.

Exista întotdeauna un moment potrivit pentru acest gen de lucruri. Francis era suficient de bogată și suficient de deșteaptă ca să se fi plictisit de bogăție. Îi plăceau secretele. Secretele erau valoroase.

— N-a văzut-o nimeni pe Dottie? a întrebat iar domnișoara Nelson, jucându-se cu cerceii cu diamante de la urechi. Cred că o să sun ca să trimit pe cineva s-o caute în bibliotecă. Aproape sigur e acolo și a pierdut noțiunea timpului.

Francis știa că Dottie Epstein nu era în bibliotecă. O văzuse cu câteva ore mai devreme intrând grăbită în pădure. Dottie era o creatură bizară, alunecoasă, care se furișa mereu prin vreun cotlon ca să citească. Francis n-a spus nimic, fiindcă nu-i plăcea să răspundă la întrebări și fiindcă îi respecta dreptul lui Dottie de a se ascunde de lume dacă așa avea chef.

Sus, în apartamentul domnișoarei Nelson, a început să sune telefonul, iar ea s-a ridicat să răspundă. Poate că de vină era ceața mohorâtă sau faptul că trecuse ora la care Dottie se întorcea de obicei, dar ceva a pus în alertă abilitatea deosebită a lui Francis de a mirosi o situație potențial interesantă. A închis revista ascunsă în carte și s-a ridicat.

— Oh, dacă te duci în cameră, dă-mi mie pledul tău, a spus Gertie. N-am chef să mă duc după al meu.

Francis a apucat șinșila cu o mână și, în trecere, a lăsat-o să cadă peste Gertie. A mers pe hol către baia cu turnuleț. După ce a încuiat ușa, și-a scos pantofii și șosetele și s-a urcat cu grijă pe vasul de toaletă, ca să ajungă la pervaz. Era o poziție precară — marmura rece era lată doar cât să pună jumătate din talpă și, dacă-și pierdea echilibrul, ar fi căzut, s-ar fi lovit de toaletă sau de podea și și-ar fi spart capul. Trebuia să se țină bine de tocul ferestrei și să stea atârnată așa. Dar, făcând asta, putea să se apropie de o mică gură de ventilație de sub tavan, iar acea gură de ventilație îi oferea posibilitatea să audă înăbușit convorbirile telefonice de la etaj.

Francis și-a îndreptat urechea către tavan și a prins frânturi din ce spunea domnișoara Nelson. A remarcat pe loc tonul vocii ei… era ridicat, tensionat.

— Dumnezeule, tocmai zicea domnișoara Nelson. Dumnezeule, când…

Domnișoara Nelson nu era genul teatral. Era o femeie care se controla, îngrijită și atrăgătoare, de un anume gen — absolventă a facultății de prestigiu Smith, care preda biologie. Avea părul castaniu, lucios, purta întotdeauna aceeași pereche de cercei cu diamante, care păreau scumpi, dar, altfel, alterna aceleași câteva ținute. Ca toți cei care lucrau la Ellingham, era talentată și inteligentă.

Iar acum părea speriată.

— Dar poliția… da. Înțeleg.

Poliția?

— Ne vedem acolo după ce se culcă fetele. Le trimit acum în camerele lor. Vin repede.

Receptorul a fost pus în furcă cu zgomot, iar Francis, cum stătea ea cocoțată, a alunecat jos, apoi s-a întors în camera comună exact când a coborât și domnișoara Nelson. Încerca să pară nonșalantă, dar nu-și putea ascunde privirea sclipitoare, neliniștită, obrajii îmbujorați. S-a dus la ușă și a tras zăvorul mare, de fier. Mâna încă îi tremura imperceptibil.

— Fetelor, e timpul să mergeți la culcare, a spus ea.

— Unde e Dottie? a întrebat Gertie.

— Ai avut dreptate. Stă peste noapte la infirmerie, cu asistenta. Gata, la culcare!

— E abia zece fără cinci, a spus Agnes Renfelt. Vreau să ascult o emisiune.

— În cameră, a spus domnișoara Nelson. Poți s-o asculți la radioul de-acolo.

Francis s-a dus în camera ei… camera doi, de la capătul coridorului. Înăuntru, și-a scos rochia și a tras pe ea o pereche de pantaloni negri, de lână, și un pulover gri. Din sertarul de sus al biroului a scos o lumânare și o cutie de chibrituri, pe care le-a băgat în buzunar. Apoi s-a așezat pe podea, lângă ușă și, cu urechea lipită de lemn, a așteptat. După vreo două ore, Francis a auzit-o pe domnișoara Nelson trecând prin fața ușii. Francis a crăpat puțin ușa și a văzut că se îndrepta către scările de la capătul holului. S-a uitat la limbile fosforescente ale ceasului de la capul patului. Avea să-i dea domnișoarei Nelson un avans de zece minute. Era de ajuns ca să nu fie prinsă.

După ce au trecut cele zece minute, Francis a ieșit din cameră și s-a dus la scara în spirală de la capătul coridorului. S-a strecurat în spatele scării circulare. Treptele erau încastrate în peretele din spate și încastrarea părea solidă, dar Francis descoperise secretul scării într-o noapte, când o zărise pe domnișoara Nelson pe coridor. Îi luase săptămâni ca să se prindă de șmecherie, dar până la urmă aflase că, dacă apăsai unde trebuia, din baza scărilor ieșea pocnind ușor un mic mâner. Dacă trăgeai de el, deschideai o ușiță. În interiorul scării era ceva ce părea să fie un mic spațiu de depozitare, gol. Dar, dacă te uitai mai atent, vedeai în podea o trapă. În seara asta, trapa era deschisă. De obicei, domnișoara Nelson avea grijă să o închidă după ea.

Trapa deschisă scotea la iveală o groapă săpată rudimentar în pământ, cufundată în beznă, cu o scară ce părea să ducă în neant. Prima dată când Francis o coborâse, avusese nevoie de tot curajul de care era în stare. Dar acum avea o idee despre cum era scara și ușița și despre cum să coboare cu grijă în întuneric, trecând cu atenție de la o bară la alta, mai întâi cu vârful piciorului, fără să se lase niciodată pe toată talpa decât când simțea podeaua.

La capătul scării, Francis s-a trezit într-un tunel strâmt, făcut din piatră neșlefuită. Era cu doar câțiva centimetri mai înalt decât ea și lat cât să încapă o singură persoană și îi amintea lui Francis, nu într-un mod neplăcut, de un mormânt. A reușit să ridice brațul și să aprindă lumânarea, iar izul de sulf al chibritului a umplut spațiul și i-a conferit o mică aureolă luminoasă.

Porni la drum.