Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactare:
Domnica Drumea
Design copertă: Faber Studio
Foto copertă: Guliver/Getty Mages/©Inga Helgadóttir
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Eugenia Ursu
Corectură:
Irina Mușătoiu
Rodica Crețu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Copyright © Yrsa Sigurðardóttir 2016
Published by agreement with Salomonsson Agency
Titlu original: Aflausn
Autor: Yrsa Sigurðardóttir
Copyright © Editura Trei, 2020, pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-0808-4
ISBN (epub): 978-606-40-1488-7
Capitolul 1
Toaletele pentru femei de la demisol erau pustii. Chiuvetele erau uscate și ușile cabinelor goale stăteau întredeschise. Locul arăta așa cum te-ai fi așteptat după șirurile lungi de persoane care își așteptaseră rândul până ceva mai devreme. Coșurile dădeau pe dinafară din cauza șervețelelor de hârtie. Peste tot erau aruncate pahare goale de cola. Conținutul unei cutii imense de pop-corn era împrăștiat pe jos și călcat în picioare de femeile ce țopăiseră disperate de pe un picior pe altul, așteptând să le vină rândul.
Stella presupunea că același haos domnea și în toaletele bărbaților și se simți recunoscătoare că nu era sarcina ei să curețe acolo. Mizeria era neobișnuit de mare, dat fiind că două filme rulaseră cu casa închisă și celelalte filme atrăseseră și ele un public destul de numeros. La chioșcul din foaier fusese o asemenea îmbulzeală înainte de începerea proiecțiilor și în pauzele dintre ele, că aparatul pentru pop-corn nu mai reușise să facă față, chiar dacă fusese aprovizionat în prealabil, ba chiar și cola dietetică se terminase, spre marea dezamăgire a clienților. Stella se văzuse nevoită să-și muște buza în repetate rânduri ca să nu le răspundă urât când dădeau vina pe ea pentru asta. Ca și cum ar fi fost obligația ei să facă aprovizionarea sau să urmărească stocul de marfă!
Se opri în ușă, conștientă, dintr-odată, că rămăsese singură aici, singura persoană din toată clădirea.
Liniștea era deplină. Niciun vuiet înăbușit dinspre sălile de proiecție, nici sporovăiala fetelor alături de care lucra acolo. Se oferise să facă ea închiderea, ca de obicei, pentru ca ele să poată prinde autobuzul, și le urmărise prin peretele din sticlă al foaierului în timp ce dispăreau în furtuna de zăpadă de afară. Imediat ce siluetele lor se făcuseră nevăzute în vălul dens de alb, începuse să-și regrete generoasa ofertă. Nu că motivele pentru care o făcuse ar fi fost în întregime lipsite de egoism. În realitate, nu putuse să reziste să nu se laude că are un iubit — un iubit cu mașină. Și deci nu mai trebuia să-și bată capul din pricina autobuzelor.
Dintr-un motiv sau altul, gândurile i se abătură iar la Snapul pe care-l primise imediat după ce se terminase ultima pauză. Habar n-avea cine era expeditorul — nu era unul din lista ei de prieteni. Firește că ar fi trebuit să-și schimbe cu un secol în urmă setările contului și să-i blocheze pe străinii care-i trimiteau mesaje, îndeosebi că, mai nou, și cei mai în vârstă începuseră să folosească aplicația. Nu era de ajuns că distrugeau Facebookul, acum începuseră să pună stăpânire și pe Snapchat.
Ea era gata să bage mâna-n foc că era vorba despre vreun hodorog bătrân, poate vreunul dintre prietenii mamei sale sau vreo rudă de care uitase de mult. Username-ul nu i se părea deloc cunoscut: Doar13. Sau poate că, până la urmă, nu era cineva în vârstă; poate că era doar un copil care tocmai împlinise treisprezece ani. Lucru care ar fi explicat mesajul bizar.
Snapul era o fotografie de-a ei, în timp ce servea un client cu pop-corn. Nu era deloc o fotografie flatantă: avea o grimasă pe față și trupul ei, mica parte vizibilă, fusese surprins într-o poziție ridicolă. Nu zâmbea și nu stătea într-o postură care să o avantajeze. Instantaneul fusese la fel de misterios precum Snapul în sine. Și tot ce spunea era: Te văd. Oricine ar fi fost expeditorul, cu siguranță se aflase în cinema, dar nu venise să o salute. Poate că era vorba de vreun băiat sfios, care nu avea curajul să vină să vorbească cu ea. În fine, mare noroc pe el, căci i-ar fi spus direct unde să se ducă. Avea zero interes să iasă cu ciudați și doar un ciudat i-ar fi trimis un astfel de Snap, fără să i-o ceară.
Ușa se balansă în spatele Stellei. Sistemul hidraulic era defect, așa că, mai întâi, ușa se închise ușor, înainte de a prinde brusc viteză și a se trânti cu un bubuit puternic. Zgomotul reverberă prin tot acel spațiu acoperit cu faianță, răsunându-i în cap și făcând-o atentă la tăcerea de-acolo. Simțise o oarecare neliniște la etaj, însă aici, jos, la nivelul inferior, senzația aceea devenise și mai acută. Cel puțin în foaier puteai vedea prin ferestre sau măcar până unde îți îngăduia ninsoarea deasă, ce cădea fără contenire. Pesemne că vremea era cea care-i mânase pe oameni să se înghesuie, hoarde întregi, în cinema. Stella văzuse deja toate filmele, așa că știa că sunt aiurea. Și totuși în timp ce le urmăreai, puteai uita de condițiile arctice de afară.
Acum însă zăpada părea infinit mai atrăgătoare decât cinematograful pustiu. Stella abia aștepta să ajungă la adăpost, în mașina lui Höddi. Ce dacă era o rablă și radiatorul era stricat? Tot era mai bine decât în autobuz. La fel stăteau lucrurile și cu Höddi. Nu era chiar un prinț din poveste, dar să fie împreună cu el tot era mai bine decât să fie singură. Pentru Stella era suficient deocamdată, în timp ce continua să caute pe cineva mai acătării. Pe cineva potrivit, cu o mașină suficient de șmecheră cât să le facă pe prietenele ei să moară de invidie. Genul ăsta de iubit căuta ea. Nu pe cineva ca Höddi, pe care trebuia să-l lase întotdeauna undeva în fundal în pozele pe care le posta ea pe rețelele de socializare.
Stella alese cea mai îndepărtată cabină și trase iute de zăvor. În fața cabinelor se aflau un șir de chiuvete și o oglindă enormă, pe toată lungimea peretelui. În special acum, nu voia deloc să se privească în ea: obosită, arătând ca naiba, având o nevoie disperată de o tunsoare, de un vopsit și de un pensat. Cărarea de pe mijlocul scalpului era plină de rădăcini închise la culoare, la fel ca dungile de pe capota mașinii lui Höddi, care le imitau pe cele de pe mașinile de curse. Grețos, ce mai. Înainte de a coborî la nivelul de dedesubt, se oprise lângă silueta decupată din carton a unei stafii ce făcea reclamă unui film horror care rula pe ecranul numărul unu. Avusese de gând să le trimită prietenelor sale un Snap cu ea stând lângă acea stafie, dar se răzgândise până la urmă, căci nu voia ca ele să vadă starea jalnică în care se afla momentan. În plus, era destul de înspăimântător să stea lângă imaginea aceea sinistră, deși știa că nu e vorba decât de o bucată de carton. Urma să facă poza altă dată, într-un moment mai bun al ei și când aveau să fie și alți oameni prin preajmă. Spera ca salariul să și-l încaseze la timp, căci avea de gând să-și facă programare la un salon exact pe data de întâi a lunii. Păcat că era al dracului de scump să-ți faci părul să arate bine.
Stella își dădu jos chiloții și urină, ghemuită deasupra vasului de toaletă. Cine știe ce microbi puteau lăsa în urmă cei care veneau să vadă un film la cinema. N-avea de gând să devină una dintre târfele alea care capătă vreo boală venerică. De care apoi i-ar fi fost imposibil să scape.
Peste ropotul jetului de urină, auzi cum se deschide ușa de la toalete. I se făcu pielea de găină pe coapsele goale și încremeni de spaimă. Cine naiba putea fi la ora asta? Să se fi întors cumva una dintre fete? Dacă era așa, cum reușise să intre? Oare uitaseră să încuie ușa în urma lor? Gândurile îi zburară din nou la acel Snap. Nu cumva era însuși Doar13?
Un bubuit puternic îi dădu de știre că ușa se închisese la loc. Stella își ținu răsuflarea, căznindu-se să audă dacă persoana intrase înăuntru. Poate că era doar un paznic, sosit mai devreme la lucru, ca să verifice toate zonele. Dar n-avea ea norocul ăsta. Scârțâitul unor pantofi o avertiză că nu mai era singură.
Ropotul se redusese la doar câțiva stropi, ce cădeau în același timp cu pașii de afară. Pesemne că era o femeie. Trebuia să fie o femeie. Altminteri, ce-ar fi căutat un bărbat în toaleta femeilor dintr-un cinematograf gol la o asemenea oră din noapte? Că doar toaleta bărbaților n-avea cum să fie plină. Stella își înfrână impulsul de-a striga cine-i acolo. Întinse mâna după rola de hârtie igienică, rupse câteva bucăți de pe rolă cât de ușor putu și se șterse, apoi se ridică în picioare, trăgându-și pantalonii pe ea. Acest lucru o făcu să se simtă ceva mai bine, sau cel puțin nu la fel de expusă. Însă senzația aceasta dispăru aproape instantaneu.
Doi pantofi se iviră sub ușa de la cabină. Păreau a fi ghete de fapt, suficient de mari ca să-i aparțină unui bărbat. Stella își apăsă palmele peste gură, ca să-și înăbușe un țipăt. De ce stătea bărbatul acolo? Picioarele nu se clinteau din loc; deținătorul lor rămăsese nemișcat, de parcă avea în față ușa de la intrare a unei case și se pregătea să sune la ea. Un gând nu prea departe de adevăr, dat fiind că-n clipa următoare se auzi o bătaie puternică în ușa cabinei. Fata se holbă neajutorată la suprafața goală din fața sa, de parcă aceasta ar fi putut-o lămuri ce se întâmplă.
Exact atunci îi vibră telefonul, făcând-o să-l scoată din buzunar cu o mână tremurătoare, aproape scăpându-l pe jos când văzu că mai primise un Snap de la Doar13. Înainte de a-și putea înfrâna gestul, deja atinsese ecranul și deschisese mesajul primit. Își înăbuși un țipăt când imaginea îi apăru în fața ochilor: arăta o ușă închisă, precum cea de la cabina în care se afla ea. De bună seamă că era vorba de aceeași ușă, singurul lucru care o despărțea de expeditor. Sub poză nu scria nimic.
Încă o bătaie puternică în ușă. Stella se chirci de frică, lovindu-se atât de tare de toaletă, că genunchii i se îndoiră sub ea.
— Cine-i acolo?
Niciun răspuns. Bolborosise cuvintele înainte să se poată opri. Glasul îi păru slab, jalnic, deloc tipic pentru ea. Stella obișnuia să fie liderul haitei. Puternică. Și hotărâtă. Fără milă față de mămăligile care se smiorcăiau cum făcea ea acum.
De data asta bătaia în ușă fu atât de puternică, încât o făcu să se zgâlțâie în balamale.