Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Andreea Tudorică

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: unsplash.com/©Edmond Lau

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Dușa Udrea-Boborel

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Survivors

Autor: Jane Harper

Copyright © 2020 by Jane Harper

Copyright © Editura Trei, 2022 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1331-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-1581-5

Prolog

Aproape că ar fi putut fi una dintre Supraviețuitori.

Stătea acolo, o siluetă în lumina palidă, cu spatele întors și cu apa sărată clipocindu-i la picioare. Apoi s-a mișcat. Doar o mișcare ușoară și un hiat în ritmul respirației, suficiente însă pentru a destrăma iluzia înainte ca aceasta să fie pe deplin formată.

Continua să privească în depărtare, concentrată la ceva ce el nu reușea să distingă în întuneric. Undeva, un val s-a spart și marea s-a scurs, proaspătă și rece, pe picioarele lui, înspumată și albă în jurul gleznelor ei goale. A privit-o cum se apleacă să-și ridice deasupra genunchilor, cu mâna liberă, marginea fustei. În aer plutea o ceață ușoară, iar tricoul i se lipise de spate și talie.

Marea s-a umflat din nou și, de data asta, curentul a fost suficient de puternic încât să îl oblige să facă un pas spre ea. Femeia nu a observat. Privea în jos, iar lănțișorul de argint i-a sclipit pe claviculă când s-a aplecat să observe ceva în apă. Când valul a lovit din nou, a lăsat să-i cadă marginea fustei și și-a îndepărtat cu mâna părul prins în coadă, care îi căzuse peste umăr. Era greu de la briza umedă a mării. O șuviță singuratică de păr i s-a prins în colțul gurii, iar ea a eliberat-o trecându-și peste buze vârfurile degetelor. Brusc el și-a încordat umerii și pieptul.

Dacă ai de gând să o faci…

Un val i-a dus cu el șoapta gândului. Curentul de apă îl trăgea din nou. S-a împotrivit puțin, apoi a mai făcut un pas.

Acum l-a auzit. Sau, cel puțin, l-a simțit. Era ceva ce tulbura ritmul curgerii naturale din jurul ei.

Dacă ai de gând să o faci…

Ea și-a ridicat privirea. El a respirat adânc aerul sărat.

Fă-o acum.

Capitolul 1

Kieran spera ca amorțeala să se instaleze rapid. Arsura înghețată a oceanului se domolea repede de obicei, transformându-se în ceva neutru, însă minutele treceau și lui încă îi era frig. Și-a făcut curaj când un nou val rece s-a lovit spărgându-se pe pielea lui.

Apa nu era chiar atât de rea, și-a spus în gând. Nu în ultimele zile de vară, când soarele după-amiezii făcea eforturi să le mai încălzească. Prefera pielea de găină decât hipotermia, în mod sigur. Kieran știa că descrisese ca „bune“ ape cu mult mai reci decât asta. Doar că niciodată cele de aici, în Tasmania, unde temperaturile din jurul micului stat insular erau relative.

Sydney te-a făcut slab. Vocea din capul lui Kieran a sunat suspect de asemănătoare cu a fratelui său.

Poate că așa e. Însă adevărata problemă era că, în loc să spintece albastrul cu respirația arzându-i în piept, cu apa vuindu-i în urechi și cu nimic altceva decât sute de kilometri de ocean care se rostogolește ca să-l despartă de următoarea felie de pământ, el stătea complet nemișcat, cu apa până la brâu, la trei metri de plajă.

Pe pieptul gol i se odihnea fetița, după ce a băut lapte, bine înfășurată într-un prosop uscat și cu ochii protejați, în moțăiala ei, de o micuță pălărie de soare. Audrey avea trei luni și începuse să fie din ce în ce mai grea. I-a schimbat puțin poziția în brațe și, alegând să ignore ușoara durere din umeri și răceala de la picioare, a privit către orizont și a lăsat-o să doarmă în continuare.

Audrey nu era singura care dormea dusă. Pe plajă, Kieran o vedea pe iubita lui întinsă pe spate, complet îmbrăcată, cu o mână aruncată peste ochi și gura relaxată. Mia își odihnea capul pe un prosop rulat, iar părul i se împrăștiase pe nisip, ca un evantai lung și închis la culoare. În perioada asta putea adormi oriunde. La fel și el.

Nu mai era aproape nimeni prin jur. Trecuse mai devreme pe-acolo un cuplu de adolescenți pe care nu îi cunoștea, desculți și ținându-se de mână, iar ceva mai încolo o tânără culegea, de când veniseră, pietricele și scoici din nisip, la malul oceanului. În zilele de vârf de sezon, turiștii fuseseră de două ori mai numeroși decât cei puțin peste nouă sute de locuitori din Evelyn Bay, însă acum cei mai mulți dintre ei plecaseră, chemați înapoi, pe continent, și, mai mult de atât, chemați de viețile lor reale.

— Hei!

O voce familiară l-a făcut să se întoarcă. Bărbatul apăruse de pe una dintre micile cărări care duceau pe plajă de la șirul de case erodate de vreme. A zâmbit și și-a ridicat mai bine pe umăr un rucsac ponosit. Un câine masiv, de rasă incertă, i-a sărit la picioare. Mărimea și părul cafeniu-auriu îl făceau să semene tulburător de tare cu stăpânul lui.

Kieran a ieșit din apă după câțiva pași și ajuns pe nisip s-a îndreptat către Ash McDonald. S-a întors astfel încât acesta să-i poată vedea bebelușul de pe piept.

— Să fiu al naibii!

Cu degete pline de bătături, Ash a tras de un colț al prosopului și și-a aplecat fața nerasă ca să se uite la Audrey.

— E prea frumoasă ca să fie a ta, frate, dar te felicit!

S-a îndreptat de spate și i-a făcut cu ochiul Miei, care se trezise și venea către ei, scuturându-și rochia de nisip.

— Glumeam. E minunată.

— Mersi, Ash.

Mia și-a înăbușit un căscat în timp ce Ash o săruta pe obraz, apoi s-a aplecat să mângâie câinele.

— Salut, Shifty!

Ash a arătat din cap către pantalonii uzi ai lui Kieran:

— Cum e apa?

— Destul de bună.

— E ca-n vremurile bune, nu?

Kieran a zâmbit.

— Aș prefera să înot.

Nenumărate fuseseră orele petrecute de el împreună cu Ash, în adolescență, stând în ocean cu apa până la brâu, ca să se recupereze a doua zi după vreun meci de fotbal, în speranța că apa înghețată avea să își facă magia. Foarte multe.

Ash fusese mulți ani una dintre figurile sezoniere, de vară, care se învârteau prin zona Evelyn Bay, apoi la cincisprezece ani devenise un localnic cu normă întreagă, după ce divorțul părinților săi o aruncase pe maică-sa înapoi în orașul natal.

Kieran nu știa prea multe despre el, în afară de faptul că era dintr-un oraș minier, din vestul statului — atât de bogat în piatră, încât echipa locală de fotbal juca pe pietriș, nu pe iarbă. În aceste condiții, Kieran n-ar fi trebuit să fie așa mirat cum a fost când tipul cel nou și-a făcut apariția la antrenament. Întâia dată în viața lui, Kieran nu a mai fost primul la probele de viteză, locul fruntaș în clasamentul golurilor i-a fost amenințat, iar manevrele lui din teren, fără rival de ani și ani, își găsiseră acum un oponent agresiv. Pierduse aiurea câteva săptămâni, înfuriat, apoi începuse să meargă și mai des la sală și la antrenamente pe stadion. Însă acolo dăduse de Ash, care făcea fix același lucru, deci se înfuriase și mai tare.

Într-o zi, pe la jumătatea sezonului, Kieran ajunsese târziu pe plajă și mersese prin apă către larg, până se trezise lângă Ash. Nevrând să fie primul care pleacă de acolo, Kieran își încrucișase brațele și rămăsese cu ochii ațintiți către ocean. Rămăseseră amândoi așa, unul lângă altul, în tăcere, toată ședința de recuperare fizică. Nevăzute, undeva către nord se afla Australia continentală, iar departe în sud, Antarctica. În fața lor nu se afla nimic, până la marginea orizontului.

— Mi-am depășit mai multe recorduri personale luna asta decât tot anul trecut, la fostul meu club.

Vocea lui Ash îl surprinsese pe Kieran. Îi aruncase o privire băiatului aceluia care era uneori doar cu o idee mai puternic sau mai rapid la alergat doar cu o secundă, mai iute în reacții doar cu o bătaie de inimă, iar alteori nu era. Apoi Ash vorbise din nou, fără să-și ia ochii de la apă:

— A fost bine, de fapt.

Dar, fir-ar să fie, Kieran își dăduse seama, cu un amestec de iritare și un licăr de apreciere, că tipul avea dreptate. Chiar fusese bine. Kieran fusese mai bun ca niciodată când alergase în urma tâmpitului ăstuia. Antrenorul anunțase atunci încheierea ședinței de recuperare și Ash începuse să se îndrepte înapoi, către plajă. Kieran se uitase la el, apoi zisese:

— Hei, stai o clipă.

Ash stătuse. Și cam asta fusese de atunci.

Niciunul dintre ei nu a mai jucat așa de des fotbal, dar iată că, aproape un deceniu și jumătate mai târziu, Kieran era cel puțin la fel de suplu cum fusese demult, iar profesia lui de fizioterapeut însemna că acum era rândul său să îi îndemne pe oameni să intre în apă sărată și înghețată. Și Ash părea cam la fel, s-a gândit Kieran. Se ocupa cu peisagistica, iar faptul că trebuia să arunce prin jur saci cu pământ sau să se ia la trântă cu copaci doborâți îi dădea un aer de sănătate bună, de asprime.

— Când te-ai întors?

Ash și-a pus rucsacul jos pe nisip și Kieran a auzit zăngănitul metalic, surd, al uneltelor de grădinărit dinăuntru.

— Acum vreo două ore.

Kieran și Mia stătuseră în casa părinților lui doar cât cerea politețea, apoi găsiseră o scuză să iasă la aer curat. De unde stătea acum, putea să vadă veranda din spate a casei, care era despărțită de plajă doar de un gard alb, de lemn. La gândul că trebuia să se întoarcă acolo, Kieran a simțit o ușoară senzație de claustrofobie.

— Ce face tatăl tău? a întrebat Ash. Nu l-am mai văzut de vreo două săptămâni.

— Nu prea bine.

Kieran se întreba dacă avea să fie nevoit să dea expli­cații, dar, nu, desigur, Ash dădea deja din cap, înțelegător. Într-un loc ca Evelyn Bay, toată lumea știa ce face fiecare. Poate știa chiar mai bine decât Kieran. Nu-și mai văzuse tatăl în carne și oase de peste optsprezece luni, când acesta se simțise pentru ultima oară suficient de bine cât să zboare până la Sydney. Chiar și atunci, Brian fusese confuz în repetate rânduri, iar Verity, mama lui Kieran, își petrecuse cea mai mare parte din timp explicându-i cu răbdare ce se întâmplă. Când se născuse Audrey — cu trei luni în urmă —, Verity venise singură să își vadă prima nepoată.