Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Redactare:

Manuela Sofia Nicolae

Design copertă:

Faber Studio (Adelina Butnaru)

Director producţie:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Gabriela Anghel

Corectură:

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consințământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Cry of Mute Children

Autor: Ilany Kogan

pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1004-9

ISBN (PDF): 978-606-40-1149-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-1533-4

Cuvânt-înainte la ediția în limba română

Publicarea cărții mele „Strigătul copiilor muți“ în română are o semnificație emoțională specială pentru mine. M-am născut la București, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, din părinți care erau amândoi născuți în România.

Amintirile din copilăria mea timpurie sunt despre casa bunicilor mei, unde am trăit până la vârsta de 4 ani. Bunicul meu, un rabin binecunoscut în comunitatea evreiască din București, avea o casă mare, care a funcționat și ca o sinagogă. Îmi amintesc de soarele strălucind printre frunzele copacului din curtea mare unde mă jucam, de camera de rugăciune plină de scaune și cu pergamentul Torei în arcă, de bucătăria bunicii mele unde mă jucam în timp ce ea gătea. Această casă și amintirea căldurii și iubirii ei au devenit o sursă de putere și curaj în momentele dificile din viața mea.

La vârsta de 12 ani, am emigrat în Israel împreună cu părinții mei. Până atunci absolvisem școala primară și terminasem clasa a cincea la școala de muzică din localitate. Fiind născută imediat după război, din părinți evrei care încă trăiau în umbra lui, și fiind unicul copil, am crescut în singurătate. Adulții din jurul meu, care mi-au dăruit multă iubire și grijă, erau încă amenințați de o lume plină de animozitate în care ei trăiseră mult timp. Am fost protejată de această lume deoarece eram izolată de grupul de copii care trăiau în vecinătate. Mi-am umplut singurătatea cu reverii și fantasme și mi-am creat o lume imaginară proprie. Plăcerea de a citi aparținea acestei lumi. I-am citit cu mare aviditate pe clasicii români – Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Creangă – și ei mi-au umplut viața de poezie, romantism și umor. Datorită acestor scriitori, am început să iubesc România și pe oamenii ei și să apreciez frumusețea limbii sale.

Aceasta a fost perioada din viața mea în care mi s-au cristalizat în minte cele două pasiuni care m-au însoțit apoi întreaga viață: foamea de călătorii și nevoia de a crea prin scris.

Să părăsesc locul unde m-am născut și am crescut nu a fost evident o experiență ușoară pentru mine. Deși părinții mei doreau de ani de zile să emigreze în Israel și m-am identificat complet cu visul lor, îmi amintesc experiența dureroasă a dezrădăcinării din casa mea și din locurile iubite ale copilăriei mele. În timpul ultimelor câteva zile înainte de a pleca, m-am uitat la tablourile, cărțile și albumele cu fotografii, la toate lucrurile pe care trebuia să le părăsesc. Iubeam apartamentul nostru și știam că nu-l voi mai vedea niciodată. Grădina rotundă din mijlocul pieței din fața casei, fulgii de zăpadă de la ferestre în timpul iernii, zgomotele venind din stradă într-o noapte caldă prin ferestrele deschise au rămas imprimate pentru totdeauna în memoria mea. La fel și imaginile impresionante ale munților – Omul, Babele, culorile Mării Negre la Mamaia, unde uneori ne duceam în timpul vacanțelor.

M-am întors la București în toamna anului 1993, treizeci și șase de ani după ce îl părăsisem, copil fiind. După o întâlnire cu un coleg român, Radu Clit, la o conferință la Stockholm, am primit o invitație foarte călduroasă de la București pentru a face o vizită profesională. Radu m-a așteptat la aeroport și, la cererea mea, ne-am dus direct să căutăm casa copilăriei mele. Mi-am găsit ușor drumul în cartier, care-mi era atât de familiar. M-am uitat la casele, bisericile și străzile care-mi erau imprimate în memorie și am mers ca într-un vis.

Când am ajuns în scuarul unde trebuia să fie casa părinților mei, am fost lovită de imaginea stranie care se dezvăluia în fața ochilor mei: partea din stânga a scuarului arăta la fel ca în amintirea mea, dar partea din dreapta, unde se afla cândva casa noastră, se schimbase complet. Șocată, am stat în fața pieței întrebându-mă iar și iar „Dar unde este casa? Unde este?“. Colegul meu, care mă avertizase deja că părți din București au dispărut complet în timpul domniei dictatorului, mi-a explicat cu răbdare ceea ce știam deja. Ceaușescu distrusese cartiere întregi: clădiri și biserici frumoase și valoroase istoric, care confereau orașului stilul său foarte special, au fost toate demolate fără discriminare. În locul lor, au fost ridicați monștri arhitecturali, grandiozitatea lor urâtă amintind de cea din era fascistă, precum și de dorințele megalomanice ale dictatorului, de duritatea și opresiunea exercitată de el.

Am înfruntat aceeași experiență traumatizantă când am încercat să găsesc casa bunicilor mei. Atât casa părinților, cât și a bunicilor se pulverizaseră. M-au copleșit sentimente de mânie, care au lăsat locul celor de regret. Am simțit ca și cum casele ar fi fost părți din mine însămi, care erau iremediabil pierdute. Am realizat că travaliul de doliu pe care l-am făcut în cursul vieții mele era departe de a fi încheiat.

Perlaborând doliul meu, am devenit mai apropiată de situația grea a poporului român. Am devenit conștientă de tristețea, pesimismul și frica lor de noi planuri. Îmi era clar că toate acestea își aveau originea în anii lungi de suferință și opresiune.

În timpul primei mele șederi la București, am întâlnit colegi români care mi-au devenit prieteni și colaboratori pe parcursul anilor. Vasile Zamfirescu, editorul acestei cărți; doamna Vera Șandor, împreună cu care am colaborat la crearea unui Centru pentru Psihoterapia Copilului și Adolescentului, primul de acest fel în București. Centrul este sponsorizat de „Aktion Kleiner Prinz“, un grup german de profesioniști care locuiesc în Warendorf, Germania și care depun o muncă enormă pentru a aduna fonduri pentru copiii din diferite locuri chinuite ale lumii. „Aktion Kleiner Prinz“ a fost mobilizat în acest scop de către profesorul Peter Riedesser, un coleg și prieten din Hamburg, un om cu orizont larg, care a intrat în acest plan cu toată inteligența și inima sa. Sprijinul lui „Aktion Kleiner Prinz“ a fost de neprețuit pentru realizarea Centrului și, în acest fel, pentru viața și viitorul multor copii români, ca și al familiilor lor. Astăzi, Centrul este sponsorizat, în afară de „Aktion Kleiner Prinz“, de „Stiftung für Kinder“ condusă de domnul Arnsperger și de „Siemers“ condusă de dr. Wass von Czege. Sperăm ca influența Centrului asupra altor organizații care lucrează în acest domeniu, precum și dezvoltarea sa ulterioară ca centru de cercetare și de formare pentru persoane din alte părți ale lumii, să aibă un impact asupra întregii societăți românești.

Realizarea Centrului, precum și publicarea acestei cărți în limba mea maternă de către Vasile Zamfirescu înseamnă pentru mine, la un nivel simbolic, redescoperirea unor amintiri și locuri ale copilăriei mele pe care le credeam complet pierdute.

Îi sunt recunoscătoare fundației „Aktion Kleiner Prinz“ pentru sponsorizarea cărții și înfăptuirea proiectului. Banii folosiți pentru acest plan au fost moșteniți de la un om aflat pe moarte. Gestul emoționant, care a legat moartea de viață și supraviețuire, exprimă efectiv esența acestei cărți.

Tratamentul copiilor supraviețuitorilor Holocaustului necesită o legătură terapeutică empatică precum și o investire intensă a vieții. Pentru a contracara prezența copleșitoare a morții care s-a exprimat frecvent în aceste cazuri, a trebuit să fiu percepută de pacienți pe parcursul terapiei ca investind intens viața, chiar după o experiență care a reprezentat negarea vieții.

Cred că o abordare care întărește forțele vieții este importantă nu doar în lucrul cu acest grup particular de pacienți, dar și cu cei ale căror vieți au fost atinse de realitatea războiului, violenței și traumei.

În acest sens, cred că această carte este relevantă și pentru societatea românească de astăzi. Poporul român a suferit trauma de a trăi sub o dictatură care a condus prin teroare și violență. El nu a trăit doar o viață de mizerie cumplită, ci a și fost umilit și infantilizat. În perioada post-totalitară, românii oferă dovada unei lipse de încredere în ei, a unei atitudini peiorative față de ei înșiși și a unei lipse de credință în capacitatea lor de a crea un viitor mai bun. Numeroșii ani de opresiune și de teroare au lăsat o urmă adâncă în psihicul lor.

De aceea, această carte, care recunoaște forțele vieții ascunse chiar în urma de moarte a unei traumatizări și a căror încercare esențială este de a afirma viața, poate fi foarte valoroasă pentru nașterea speranței și reconstruirea imaginii de sine a unui popor care a fost mulți ani exploatat și oprimat.

Crearea Grupului de Studiu Psihanalitic din România, întemeierea unui Centru pentru Psihoterapia Copilului și Adolescentului la București și publicarea de cărți psihanalitice arată că vocea societății românești, mută timp de mulți ani, începe să se facă auzită.

Ilany Kogan

2001