Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Design copertă:

Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/©Anton Petrus

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Redactor:

Carmen Eberhat

Lector:

Gabriela Riegler

DTP:

Eugenia Ursu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Une brève éternité

Autor: Pascal Bruckner

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0800-8

ISBN (pdf): 978-606-40-1077-3

ISBN (epub): 978-606-40-1425-2

Introducere

Renegații cultului tinereții

În cartea sa autobiografică, Lumea de ieri (1942), Stefan Zweig povestește cum, la sfârșitul secolului al XIX-lea, la Viena, în Imperiul Austro-Ungar condus de un suveran de 70 de ani înconjurat de miniștri cărora le tremura până și glasul, lipsa de încredere față de tineret era generală. Vai de cel care își păstra o înfățișare copilărească! Nici serviciu nu-și găsea. Iar numirea lui Gustav Mahler, la 37 de ani, în funcția de director al Operei Imperiale a fost o excepție generatoare de scandal. Să fii tânăr însemna o piedică pentru orice carieră. Pentru cei ambițioși era obligatoriu să pară mai în vârstă, să înceapă să îmbătrânească încă din adolescență, să grăbească, bărbierindu-se zi de zi, creșterea bărbii, să-și pună pe nas ochelari cu rame de aur, să aibă gulere scrobite, să încapă în haine strâmte și rigide, să poarte redingote lungi și negre și, în măsura posibilului, să afișeze un început de burtă, garanție a seriozității. A îmbrăca încă de la 20 de ani costumul bătrâneții era condiția sine qua non a reușitei. Trebuiau pedepsite generațiile în ascensiune, deja penalizate printr-o educație umilitoare și mecanică, trebuiau smulse din bâlbâielile lor de novice, din indisciplina lor de obraznice. Triumf al sobrietății, care impunea vârsta onorabilă drept unic comportament civilizat al omenirii.

Ce contrast față de epoca noastră, în care orice adult încearcă disperat să afișeze însemnele tinereții, practicând confuzia vestimentară, purtând părul lung ori blugi, când până și mamele se îmbracă exact ca fetele lor pentru a anula orice diferență de vârstă dintre ele! Pe vremuri, generație după generație, oamenii trăiau viața înaintașilor. De acum, înaintașii țin să trăiască viața urmașilor. Adultescenți de 40 de ani, cincanjuni, sexygenari, drumeți de 70 de ani sau mai mult, cu rucsacul în spate, cu bețele de schi în mână și casca de protecție pe cap, adepți ai mersului scandinav, echipați pentru a traversa strada sau parcul de parcă ar ataca Everestul sau deșertul Kalahari, mămăițe pe trotinete, bunicuți pe role sau pe monociclu. Vertij al regresiei autorizate. Dezacordul generațional este pe cât de comic, pe atât de simptomatic: între tinerii filfizoni strânși în costumele lor ca-n niște corsete și țâncii răscopți cu tâmplele argintii, care umblă care-ncotro în șorturi, cronologia s-a dat peste cap.

Și asta pentru că, între timp, valorile s-au răsturnat: pentru Platon, scara cunoașterii trebuia să urmeze îndeaproape vârsta, și numai individul trecut de 50 de ani putea contempla Binele. Conducerea Republicii lui trebuia să revină, printr-un soi de „gerontocrație temperată“1 (Michel Philibert), numai celor mai mari, apți să prevină anarhia pasiunilor, să orienteze cetățenii către un grad ridicat de umanitate. Exercitarea puterii se făcea în funcție de autoritatea spirituală. Cu mult înainte de Benjamin Button al lui Scott Fitzgerald, Platon, în Politica, își imagina cum, în alt timp, „bătrânii care au murit ieșeau din pământ pentru a-și trăi viața invers“, revenind la stadiul de nou-născuți. Astfel, vedea copilăria drept capătul existenței, o întoarcere la punctul de plecare după un îndelungat periplu. Începutul era un sfârșit, iar sfârșitul — un început.

În legătură cu acest subiect avem un alt punct de vedere: de un secol încoace, de la hecatomba Primului Război Mondial, când a dispărut o întreagă clasă de vârstă la ordinele unor generali iresponsabili, maturitatea este percepută ca o cădere, de parcă a îmbătrâni înseamnă fără excepție a muri puțin.2 Războiul are abominabila însușire de a răsturna prioritățile și de a face să piară fiii înaintea taților. Și astfel tineretul ajunge, odată cu suprarealismul și Mai 1968, urmaș al lui Rimbaud, rezervorul tuturor promisiunilor, însăși cristalizarea geniului uman. „Să nu aveți niciodată încredere în cineva trecut de 30 de ani“, va zice agitatorul și pacifistul american Jerry Rubin în anii ’60, înainte de a se transforma, la rândul lui, odată trecut de 40 de ani, într-un prosper om de afaceri. Din această inversare s-a născut o nouă atitudine: cultul tinereții, simptom al societăților care îmbătrânesc, ideologie a adulților care își doresc să cumuleze toate beneficiile, lipsa de responsabilitate a copilului și autonomia adultului. Cultul tinereții se distruge pe măsură ce se afirmă: cei care și-l revendică pierd, cu fiecare zi, tot mai mult din dreptul de a și-l asuma, întrucât, la rândul lor, înaintează în vârstă. Un privilegiu efemer e transformat în titlu de noblețe permanent. Demolatorii unei perioade din viață ajung demodații următoarei. Avangardistul candidează cu anticipație la titlul de perimat, tânărul ramolit se transformă în rentier al propriului ramolisment. Până și baby-boomers, acești fanatici ai adolescenței, sfârșesc prin a deveni septuagenari sau octogenari. Societatea cultului tinereții are această particularitate ca, departe de a constitui triumful hedonismului, să fie obsedată de senectute încă din copilărie, hăituind-o printr-o supramedicație preventivă. Iar imitarea tinereții veșnice sună din ce în ce mai fals pe măsură ce trece timpul.

Până la 30 de ani, animalul uman nu are vârstă; doar eternitatea se întinde în fața lui. Aniversările sunt pentru el formalități amuzante, inofensive scandări. După aceea sosesc multiplii de zece, lista deceniilor 30, 40, 50. În primul rând, a îmbătrâni e ca și cum ai fi arestat la domiciliu în calendar, ca și cum ai deveni contemporan cu epoci revolute. Vârsta umanizează durata, dar o și face mai dramatică: tristețea de a intra în rânduri, de a fi prins în condiția comună. Am eu o vârstă, dar nu mă și simt de vârsta respectivă, înregistrez un decalaj între reprezentările asociate cu etatea civilă și ceea ce resimt. În momentul în care decalajul devine, cum se întâmplă astăzi, major, când un cetățean olandez de 69 de ani face plângere la adresa statului, în 2018, pentru a-și modifica etatea civilă, întrucât se simte sufletește ca un bărbat de 49 de ani și este discriminat din acest motiv atât la serviciu, cât și în viața amoroasă, e semn că asistăm la o schimbare de mentalitate. Și-n bine, și-n rău. Este revendicat dreptul de a trăi de mai multe ori, după propria dorință. Nu ne mai arătăm vârsta, deoarece vârsta a încetat să ne mai clădească ori să ne mai dărâme, nemaifiind decât o variabilă printre altele. Nu mai vrem să fim legați de data noastră de naștere, de sex, de culoarea pielii ori de statutul social: bărbații doresc să fie femei și invers, sau nici una, nici alta, albii se iau drept negri, bătrânii — drept bebeluși, adolescenții își falsifică documentele pentru a putea bea alcool sau intra la discotecă, condiția umană scapă cu totul și de peste tot, pătrundem în epoca generațiilor și identităților lichide. Nu mai acceptăm să cedăm intimidării numerelor mari și reclamăm dreptul de a deplasa cursorul după propria voință. Proaspăt naturalizați în tribul cincantenarilor ori al sexagenarilor, începem prin a refuza codurile. Vârsta este o convenție căreia fiecare i se adaptează cu mai multă sau mai puțină bunăvoie, închizând indivizii în roluri și posturi pe care dezvoltarea științei și prelungirea duratei de viață le fac desuete. În ziua de azi, mulți își doresc să scape de o asemenea constrângere și să profite de perioada de grație dintre maturitate și bătrânețe pentru a reinventa o nouă artă de a trăi. Este ceea ce am putea numi vara indiană a vieții; generația baby-boomers e, din acest punct de vedere, pionieră, căci a creat drumul pe care apoi a urcat. După ce a reinventat tinerețea, și-a închipuit că reinventează bătrânețea. Ești viteaz câtă vreme vârsta psihologică nu coincide cu aceea biologică și socială. O fi natura maestrul nostru, dar mai puțin decât oricând și călăuza noastră. Înaintăm rezistând ucazurilor ei, fiindcă nu ne clădește decât distrugându-ne, cu măreața ei indiferență.

Autobiografie intelectuală și, în egală măsură, un manifest, cartea de față tratează o singură problemă: lungul timp al vieții. Ținta îi este perioada medie, de dincolo de 50 de ani, când nu ești nici tânăr, nici bătrân, dar ești locuit întotdeauna de o abundență de pofte. În acest interval se pun cu acuitate toate marile întrebări ale condiției umane: dorim să trăim mai mult sau intens, să o luăm de la capăt ori pe alt drum? Să te recăsătorești, să vrei o nouă carieră? Cum să eviți oboseala vârstei, melancolia crepusculului, cum să treci prin marile bucurii și marile dureri? Care să fie forța ce te ține la suprafață, în pofida amărăciunii ori a sastiselii? Aceste pagini sunt dedicate tuturor celor care, în plină toamnă, visează la o nouă primăvară și își doresc să alunge iarna cât mai departe, între anotimpurile vieții.

1 Michel Philibert, L ’ Échelle des âges, Le Seuil, 1968, p. 63.

2 Trimit aici la prima parte a lucrării La tentation de l’innocence (Grasset, 1995) în care analizez metamorfozele bătrâneții și supravalorizarea copilăriei și imaturității în Occident; [Tentația inocenței, apărută în limba română la Ed. Nemira, 2005, traducere de Muguraș Constantinescu. (N.r.)]