Introducere

Dorință versus realitate sau „Bun venit în viața adevărată!“

Care sunt acele momente în care viața ne oferă cele mai minunate experiențe în calitate de părinți? (Și ne referim la acele momente care ne pot mișca atât de profund, încât ni se taie respirația sau ne podidesc lacrimile.) Este vorba despre acele clipe în care ne observăm copiii atunci când sunt captivați de un joc, când vor să fie luați în brațe sau când vor să ne dăruiască din iubirea lor. Sunt acele momente în care ne privesc cu ochii lor curioși, care descoperă miracole în tot locul. Atunci ne impresionează spiritul lor vivace, sincer și pur. Sau ne mișcă voința lor puternică, neîngrădită și dezinhibată. Da, toate acestea sunt fascinante!

Și atunci cum se face că uneori acești copii devin insuportabili? Cum ajung acești omuleți perfecți, care ne sunt atât de dragi, să ne facă să simțim că ne pierdem mințile? Noi ne dorim să fim cei mai buni părinți cu putință, doar că mult prea des ajungem în situația în care ne simțim complet depășiți. Uneori ne surprind chiar propriile noastre reacții și incapacitatea noastră de a ne păstra o atitudine iubitoare — chit că noi ne dorim să fim niște părinți drăgăstoși. Toate aceste reacții afective ne copleșesc. Încotro ne trag ele? De ce nu reușim să trăim și să iubim așa cum vrem de fapt?

Sunt multe lucruri care ne dau peste cap. Și în majoritatea cazurilor nu copilul (purtarea lui) este cel care ne face să devenim un vulcan de emoții clocotinde, care poate exploda în orice secundă sau care nu se mai oprește din a arunca în jurul său cu lavă. Copiii sunt adesea factorii declanșatori ai exploziilor noastre de furie, dar nu ei sunt adevărata cauză a reacției noastre. Și dacă nu copiii sunt cei care ne scot din minți, atunci care să fie cauza?

Noi, mamele, am putea cugeta aici la propria noastră copilărie, la primii noștri ani (cu consecințe decisive în modelarea noastră), la acele persoane care, tot ce-i posibil, nu ne-au dăruit dragostea lor și ne-au înșelat încrederea de care am fi avut atâta nevoie. Ne putem gândi la circumstanțele în care am trăit, la viața cotidiană care, câteodată, a fost obositoare și ne-a secat de puteri, la climatul stresant de care ne vedeam înconjurate. Eventual, mai putem să reflectăm și asupra relațiilor — asupra acelora pe care le întreținem, asupra celor eșuate, precum și asupra acelora la care am fi ținut, dar n-a fost să fie. Purtăm toate aceste trăiri înăuntrul nostru, ne însoțesc existența și sunt cât se poate de prezente. Chiar dacă noi, ca mame, n-am fost conștiente de influența eterogenă exercitată asupra noastră. Viața cotidiană este presărată de nenumărate „șantiere“ potențiale ale devenirii. Stresul de la serviciu, stresul de acasă, toate ne pretind câte ceva, iar timpul nu ne ajunge pentru a ne croi o viață cât de cât fericită. Cum să învingem toate aceste piedici, cum să ne descurcăm cu atâtea griji și cum să ne mai satisfacem și propriile noastre nevoi, ca să nu mai pomenim de sarcina de a ne ocupa și de nevoile altora?

Așa-i, în realitate, nu-i întotdeauna ușor să realizăm acest tur de forță. Și este de la sine înțeles că nu reușim să le facem pe toate, că, prin forța lucrurilor, unele dintre îndatoriri rămân neglijate. Vestea bună sună așa: e în regulă, așa e viața! Ne așterne dinainte mereu alte provocări, așa, dintr-un foc, luându-ne prin surprindere, ca să pășim mai departe însoțite de ele și să ne putem reinventa neîncetat, să cercetăm mereu tot ceea ce-i nou și să păstrăm ceea ce-i vechi, dacă ne este de folos, ori să-l lepădăm, dacă nu mai este compatibil cu prezentul pe care dorim să-l croim. Ce se întâmplă însă dacă lucrurile o iau razna? Ce se întâmplă când „șantierele“ din viața noastră au devenit prea numeroase sau când cerințele rezultate par a ne depăși forțele? Și ce-i de făcut când acest fapt se repercutează în mod negativ asupra relațiilor noastre cu alți oameni pe care am vrea să-i știm aproape? Sau când, din cauza stresului, nu putem să ne mai purtăm în chip afectuos? Căci, dacă momentele de tensiune devin frecvente, acestea atrag negreșit după sine o alterare a relației.

Acum, vestea proastă: indiferent dacă ne simțim sau nu victimele împrejurărilor, situația tot nu se schimbă. Dacă dorim să ne trăim viața la un nivel cât mai conștient, trebuie să ne modelăm1 existența în mod creator. Realizarea acestui obiectiv necesită autonomie în decizii (în lb. engl.: empowerment). Și curaj, mult curaj. Și iubire. Aceste lucruri trebuie să le purtăm în noi, să le facem parte a noastră și, în cursul existenței, să ne întrebăm în permanență: Cum vrem să fim în clipa de față? Ne place ceea ce tocmai facem? Cum vrem să trăim? Mergem oare în direcția cea bună? Ceea ce tocmai suntem pe cale să întreprindem este oare în concordanță cu viziunea noastră asupra vieții? Iar dacă nu-i așa, ce putem face acum, pe loc pentru a schimba mersul lucrurilor, pentru ca acțiunile noastre să devină din nou compatibile cu perspectiva noastră existențială? Trebuie să avem curajul de a iniția o dezbatere interioară, de a intra într-o negociere, pe care să o abordăm cu toată încrederea și care să fie orientată către soluții convenabile nouă, potrivite individualității noastre și care să ne ofere soluții satisfăcătoare.

Dacă mergem pe firul acestei idei, vom constata că toate sarcinile împovărătoare și evenimentele neplăcute petrecute în trecutul nostru, la fel ca și împrejurările actuale, reprezintă realitatea noastră anterioară și actuală, pe care — cu toate acestea — o putem controla, cu condiția să ne luăm soarta în propriile mâini. Sau tocmai grație acestui fapt. Viața ne invită să ne implicăm activ în desfășurările ei, nu să-i suferim consecințele la modul pasiv. Autodeterminarea n-are sorți de izbândă dacă ne proiectăm în lumea exterioară nouă, încercând să punem ordine în acele chestiuni ce țin de alții și care — la o privire mai atentă — nici nu ne privesc și depășesc oricum posibilitățile noastre. Aceste lucruri ne scapă de sub control. Încăpățânarea de a ne ocupa de ele ne îndepărtează de interesele noastre, precum și de cele ale apropiaților noștri: „Îți urez să ai capacitatea de a schimba ceea ce-ți stă în puteri. Îți mai urez și să ai răbdarea de a îndura ceea ce n-ai putința să schimbi. Și-ți mai doresc să dobândești înțelepciunea de a face distincția între cele posibile și cele imposibile“. Oricare va fi fost acel om deștept2 care a glăsuit astfel, mare dreptate a avut.

Acest lucru ne face să revenim la voi și la copiii voștri cu întrebarea: Ce vă stă în puteri să întreprindeți aici, acum și în ziua de azi pentru a vă apleca mai des cu tandrețe asupra lor? Cum vă puteți detensiona, în genere, și cum ați putea ajunge în stadiul în care acei stimuli ce anterior vă scoteau din minți să nu vă mai poată afecta, așa încât să reacționați cu calm la provocările lor? Deoarece, în felul acesta, nu vă mai împotriviți realității, ci gestionați relația cu aceasta.

În acest scop ar trebui să vă alimentați rezervorul de resurse (psihice) personale cu informații și deprinderi care vă pot fi de ajutor chiar și în condiții de stres, făcându-vă să vedeți situația mai limpede și să nu pierdeți „legătura de atașament“ cu voi însevă ori să o restabiliți, chiar și atunci când nivelul grijilor a crescut alarmant, aproape să vă sugrume. E necesar să puteți aprecia ce se întâmplă cu voi: Când nu mai acționați în mod conștient? Ce demonstrează crizele voastre de furie? Pentru dobândirea stăpânirii de sine aveți nevoie de exerciții și de meditație și, treptat, selectându-vă impulsurile potrivite vouă, să reușiți a vă găsi echilibrul înainte ca valul emoțiilor să vă copleșească. În acest scop trebuie să vă aplecați asupra corpului și percepțiilor voastre corporale. Și veți simți că în voi se schimbă ceva, că deprinderea are efect și funcționează — la început o veți simți ca pe ceva străin, apoi, ca pe ceva benefic.

Nu-i de mirare că multor părinți le vine greu să „intre pe frecvența“ propriului copil și să stabilească cu el un atașament viabil și de durată: atunci când nu ne simțim noi însene, pierzând legătura cu sinele nostru, cum am putea intra în rezonanță cu altcineva? Odată ce ne-am pierdut busola interioară, cum am fi în stare să ne îndrumăm copiii? Cum am putea să ținem cont de ei, când noi însene am pierdut legătura cu propriile noastre simțăminte? De aceea trebuie să luați act de persoana voastră, să vă regăsiți busola și să vă ascultați nevoile interioare dacă vreți să trăiți o experiență parentală conștientă și autentică. Pentru a fi mulțumite și fericite în relația cu sinele vostru și cu cel al copiilor voștri, ca și pentru a permite operarea unor schimbări profunde în aceste relații, sunteți chemate să vă înscrieți pe o captivantă traiectorie introspectivă. Ca să duceți la îndeplinire această misiune, se cere să priviți în afară, cu condiția să vă raportați, în permanență, exterioritatea la datele voastre lăuntrice, cu scopul de a intra într-un proces prudent și lucid de negociere cu realitatea mediului. „The way out is the way in“3, ne spune Byron Katie, creatoarea și fondatoarea metodei „The Work“ („Travaliul cu sine“), idee cu care și noi suntem de acord: soluția se află înăuntrul nostru. În voi, în sinele vostru. În acest scop veți privi dincolo de „eul“ vostru, de fațada reprezentată de acesta.