Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Andreea Tudorică

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Dușa Udrea-Boborel

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Published by agreement with Salomonsson Agency

Titlul original: Frelseren

Autor: Jo Nesbø

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1190-9

ISBN (epub): 978-606-40-1450-4

1. August 1991. Stelele

Avea paisprezece ani și era sigură că, dacă ar fi închis ochii bine de tot și s-ar fi concentrat, ar fi putut vedea stelele prin acoperiș.

În jurul ei, se auzeau numai respirațiile unor femei. Respirații normale, adânci, cum respiră oamenii noaptea. Una sforăia, iar asta era tanti Sara, căreia i se oferise o saltea sub fereastra deschisă.

Închise ochii și încercă să respire la fel ca toate celelalte. Îi era greu să doarmă, mai ales din cauză că totul în jurul ei era atât de nou și diferit. Dincolo de fereastră, zgomotele nopții și ale pădurii erau diferite în Østgård. Oamenii, pe care-i cunoștea de la întâlnirile din Citadelă și taberele de vară, parcă nu mai erau aceiași. Și nici ea parcă nu mai era la fel. Chipul și trupul pe care le vedea în oglindă în această vară nu le cunoștea. Nici senzațiile, acești curenți fierbinți și reci care-i străbăteau trupul când o priveau băieții. Sau când mai ales unul dintre ei o privea. Robert. Și el era schimbat anul acesta.

Deschise ochii și-și pironi privirea în tavan. Știa că Dumnezeu are puterea să facă lucruri grozave și, în consecință, să îi îngăduie să vadă stelele prin acoperiș. Dacă asta era voia Sa.

Fusese o zi lungă și plină de evenimente. Vântul uscat de vară șoptise prin porumb, iar frunzele copacilor dansau cuprinse parcă de vervă, îngăduind luminii să se strecoare printre ele, până la vizitatorii de pe câmp. Aceștia îl ascultaseră pe unul dintre cadeții Școlii de ofițeri ai Armatei Salvării vorbindu-le despre munca lui ca pastor pe Insulele Feroe. Era un bărbat arătos și vorbea cu o mare sensibilitate și pasiune. Însă ea era preocupată, mai degrabă, să alunge o albină ce-i tot bâzâia în jurul capului, și până să plece insecta, căldura aproape o adormise. Când cadetul a terminat de vorbit, toate chipurile s-au întors către comandant, David Eckhoff, care nu-i slăbise din ochii săi jucăuși și surâzători, de om deja trecut de cincizeci de ani. I-a salutat cum salută cei din Armata Salvării, cu mâna dreaptă ridicată deasupra umărului arătând spre împărăția cerului, strigând cu toate puterile „Aleluia!“. Apoi s-a rugat pentru ca misiunea cadeților în slujba celor săraci și bătuți de soartă să fie binecuvântată, amintindu-le de Evanghelia după Matei, unde se spunea că Iisus Mântuitorul umbla printre nevoiași, un simplu străin pe stradă, poate ca un infractor, fără mâncare sau haine pe el. Și că în Ziua Judecății de Apoi cei drepți, cei care îi ajutaseră pe cei slabi, vor avea parte de viață eternă. Avea să fie un discurs lung, însă s-au auzit niște șoapte, iar el a zis, cu un surâs pe chip, că Ora Tinerilor era următoarea în program și că astăzi îi venea rândul lui Rikard Nilsen.

Îl auzise pe Rikard îngroșându-și vocea pentru a-i mulțumi comandantului. Ca de obicei, acesta își scrisese mai întâi discursul și-l învățase apoi pe de rost. S-a ridicat în picioare și a recitat cum avea de gând să își dedice viața luptei, luptei lui Iisus pentru împărăția lui Dumnezeu. Avea o neliniște în glas, un glas care-i era, totodată, monoton și acționa ca un somnifer. Privirea lui întunecată, de introvertit, zăbovise asupra ei. Fata își simțea pleoapele grele. Buza lui superioară, transpirată toată, se mișca pentru a forma familiarele și plictisitoarele fraze, pronunțate cu un aer de siguranță. Așa că ea nu schițase niciun gest când mâna îi atinsese spatele. Nu până ce vârfurile degetelor începuseră să rătăcească în jos pe spate, apoi și mai jos, făcând-o să se înfioare toată în rochia subțire de vară.

Se întorsese și îl privise pe Robert direct în ochii căprui și prietenoși. Și își dorise ca pielea să îi fie mai închisă la culoare, încât el să nu o poată vedea cum roșește.

— Șșt! spusese Jon.

Robert și Jon erau frați. Deși Jon era cu un an mai mare, mulți îi crezuseră frați gemeni când erau mai mici. Însă Robert avea șaptesprezece ani acum și, deși încă mai semănau pe ici, pe colo, diferențele deveniseră evidente. Robert era fericit și iresponsabil, îi plăcea miștocăreala și cânta bine la chitară, dar întârzia mai mereu la serviciile din cadrul Citadelei, iar uneori avea tendința să exagereze cu miștourile, mai ales când observa că îi făcea pe alții să râdă. Și atunci intervenea Jon. Jon era un băiat cinstit și serios, despre care mulți credeau că avea să meargă la Școala de ofițeri și — deși acest lucru nu fusese niciodată spus cu subiect și predicat — să-și găsească o fată în Armată. Ultima chestiune nu putea fi considerată ca de la sine înțeleasă în cazul lui Robert. Jon era cu doi centimetri mai înalt decât Robert, însă, în mod bizar, cel mai înalt părea tot Robert. De la vârsta de doisprezece ani, Jon începuse să se cocoșeze, de parcă toate greutățile acestei lumi ar fi apăsat pe umerii lui. Amândoi aveau tenul închis la culoare, arătau bine, cu trăsături regulate, însă Robert avea ceva ce lui Jon îi lipsea. Era ceva în ochii lui, ceva întunecat și jucăuș în același timp, pe care fata și-l dorea, dar după care nu avea intenția să scormonească mai adânc.

În timp ce Rikard continua să vorbească, privirea ei rătăcea peste marea de chipuri cunoscute adunate acolo. Într-o bună zi, avea să se căsătorească cu un băiat din Armata Salvării și poate c-amândoi aveau să fie trimiși într-un alt oraș ori în altă parte a țării. Însă amândoi aveau să revină întotdeauna în Østgård, care tocmai fusese cumpărat de Armată și urma să devină tabăra lor de vară de aici înainte.

Pe margine, pe treptele care duceau până în casă, stătea un băiat blond care mângâia o pisică ce i se cuibărise în poală. Îl observase cum o urmărise cu atenție, însă își ferise privirea. Era singura persoană de aici pe care fata nu o cunoștea, însă știa totuși că îl cheamă Mads Gilstrup, că e nepotul celor care deținuseră înainte Østgårdul, că e cu vreo doi ani mai mare decât ea și că familia Gilstrup e înstărită. Așadar, ce căuta el aici de fapt? Fusese aici și-n noaptea precedentă, umblând de colo-colo cu o expresie furioasă pe chip, fără să bage pe cineva în seamă. Fata îi simțise privirea de câteva ori. Toată lumea se uita la ea anul acesta. Și asta era ceva nou.

Gândurile i-au fost alungate când Robert a apucat-o de mână, punându-i ceva în palmă și zicându-i:

— Vino în hambar după ce termină viitorul nostru general. Vreau să-ți arăt ceva.

Apoi s-a ridicat și a plecat, iar fata și-a coborât privirea reprimându-și un țipăt cu mâna peste gură. A lăsat-o să cadă în iarbă. Era o albină. Putea în continuare să se miște, deși nu mai avea nici aripi, nici picioare.

Într-un final a terminat și Rikard, iar ea a rămas urmărindu-și părinții și pe Robert, iar Jon a pornit în direcția meselor pe care se afla cafeaua. Cu toții erau ceea ce membrii congregației din Oslo înscriși în Armată le numeau „familii puternice“, iar fata era conștientă că toate privirile erau ațintite spre ea.

S-a îndreptat apoi către toaleta de afară. După ce a cotit pe lângă ea și nu mai putea nimeni să o vadă, a luat-o la goană spre hambar.

— Știi ce e asta? a întrebat Robert cu ochi surâzători și cu un glas grav, pe care nu îl avusese cu o vară înainte.

Zăcea întins pe spate în fân, cioplind o rădăcină de copac cu un briceag pe care îl purta mereu prins de curea.

Apoi a ridicat-o să vadă și ea ce era. Mai văzuse în desene. Spera că e prea întuneric ca el să observe cum roșește din nou.

— Nu, a mințit ea, așezându-se lângă el în fân.

Băiatul a privit-o în felul ăla al lui șmecher, ca și cum ar fi știut ceva despre ea ce nici măcar fata însăși nu știa.

L-a privit lung și s-a lăsat pe spate sprijinindu-se în coate.

— Aici e locul în care intră, a zis el, apoi, într-o clipită, mâna i s-a pierdut sub rochia ei.

Fata simțea cum rădăcina de copac îi atingea interiorul coapsei și, înainte să-și poată strânge picioarele, deja îi atingea chiloții. Simțea răsuflarea lui fierbinte pe gât.

— Nu, Robert! a șoptit.

— Dar am făcut-o pentru tine, a hârâit el drept răspuns.

— Oprește-te. Nu vreau!

— Mă respingi? Pe mine?

Fata și-a recăpătat suflarea, deși tot nu era în stare să-i răspundă sau să țipe măcar, în clipa în care au auzit amândoi glasul lui Jon răsunând în ușa hambarului.

— Robert! Robert, nu!

Fata l-a simțit cum se relaxează și o eliberează, așa încât ră-dăcina i-a rămas între coapsele strânse, iar el și-a retras mâna.

— Vino încoace! a zis Jon, ca și cum s-ar fi adresat unui câine neascultător.

Chicotind, Robert s-a ridicat în picioare, i-a făcut fetei cu ochiul și a fugit în soare, lângă fratele lui.

Ea s-a ridicat în picioare și și-a scuturat paiele de pe haine, cu un sentiment de ușurare, dar și de rușine în același timp. De ușurare, deoarece Jon le stricase nebunescul joc. De rușine, pentru că el crezuse că era mai mult de-atât: un simplu joc.

Mai târziu, în timpul rugăciunii de dinaintea cinei, fata și-a ridicat privirea urmărindu-l pe Robert cum buzele îi formau un cuvânt. Nu a înțeles ce înseamnă, însă a început să chicotească. Era nebun! Iar ea era... păi, cum era? Nebună, da. Nebună. Și îndrăgostită? Da, îndrăgostită, precis așa era. Și nu așa cum fusese la doisprezece sau treisprezece ani. Acum avea paisprezece și era mai important. Mult mai important. Și mult mai interesant.