Capitolul 1

Vineri. Ora cinci după-amiază. Momentul acela al zilei în care e, poate, cel mai greu să te miști neobservat prin oraș. Sau poate cel mai ușor. Pentru că vinerea la ora cinci după-amiaza nimeni nu e atent la nimic. Fiecare își vede de drumul lui.

Bărbatul cu pușca mergea cu mașina spre nord. Nici prea repede, nici prea încet. Nu voia să atragă atenția. Sau să iasă în evidență. Se afla într-o dubiță vopsită în culori deschise, care avusese și zile mai bune. Era singur la volan. Purta un impermeabil de culoare deschisă și genul ăla de fes pe care și-l pun pe cap bătrânii pe terenul de golf, când arde soarele sau când plouă. Fesul avea de jur-împrejur o bandă în două nuanțe de roșu. Și-l trăsese bine pe cap. Impermeabilul era încheiat până sus. Bărbatul purta ochelari de soare, cu toate că duba avea geamuri fumurii și cerul era înnorat. În plus, purta mănuși, deși mai erau trei luni până la sosirea iernii, iar vremea nu era rece.

În locul unde First Street începea să urce un deal, traficul încetini până la viteza melcului. Apoi se opri complet acolo unde, din două benzi de circulație, era funcțională doar una, pentru că asfaltul fusese răscolit de niște lucrări de reparații. Tot orașul era plin de șantiere. De un an, să circuli cu mașina devenise un coșmar. Gropi în asfalt, camioane cu pietriș, betoniere, mașini de asfaltat. Bărbatul cu pușca ridică mâna de pe volan. Își trase manșeta și se uită la ceas.

Unsprezece minute.

Ai răbdare.

Ridică piciorul de pe frână și lăsă mașina să se târască alți câțiva metri. Apoi se opri din nou în locul unde șoseaua se îngusta și trotuarele se lărgeau, pentru că începea districtul comercial din centrul orașului. Pe stânga și pe dreapta erau magazine mari, fiecare ceva mai înalt decât cel anterior, urmând profilul ascendent al drumului. Cumpărătorii aveau suficient spațiu să se plimbe pe trotuarele largi. Stâlpii de iluminat și cei pentru arborarea steagurilor — toți rezistenți, făcuți din fontă — erau aliniați ca niște santinele între oameni și mașini. Oamenii aveau la dispoziție mai mult spațiu decât mașinile. Traficul era foarte lent. Se uită din nou la ceas.

Opt minute.

Ai răbdare.

După nici o sută de metri, prosperitatea nu mai era la fel de vizibilă. Iar traficul, mai puțin aglomerat. First Street se lărgea și devenea mai sărăcăcioasă. Străjuită de baruri și de prăvălii cu mărfuri la un dolar bucata. O parcare pe stânga. Apoi alte lucrări de construcții în partea în care se extindea parcarea etajată. Mai în față, strada era blocată de un zid jos. În spatele lui, o piață pietonală aflată în bătaia vânturilor, o piscină ornamentală și o fântână. În stânga pieței, vechea bibliotecă orășenească. Pe dreapta, o clădire nouă de birouri. În spatele acesteia, un turn negru din sticlă. First Street cotea brusc, în unghi drept, în fața zidului care delimita piața și continua spre vest, pe lângă intrările din spate ale clădirilor dispuse dezordonat și pe lângă rampe pentru încărcarea și descărcarea mărfurilor, iar mai departe, pe sub autostrada statală supraînălțată.

Dar omul din dubiță încetini înainte să ajungă la curba din dreptul pieței, coti la stânga și intră în parcarea etajată. Urcă direct pe rampă. Nu exista barieră, pentru că fiecare loc de parcare avea propriul aparat de contorizare. Prin urmare, nu exista niciun casier, niciun martor, niciun tichet, nicio dovadă materială. Bărbatul din dubiță știa toate acestea. Merse pe rampele ce duceau la primul nivel și se îndreptă spre colțul cel mai îndepărtat al construcției. Lăsă motorul la ralanti pentru un moment, coborî din vehicul și mută un con portocaliu de semnalizare din locul pe care și-l dorea. Era ultimul din partea veche a clădirii, fix lângă zona în care se făcea legătura cu aripa nouă a parcării.

Conduse duba în locul astfel eliberat și opri motorul. Rămase nemișcat o clipă. Garajul era liniștit. Plin ochi cu mașini tăcute. Locul pe care și-l rezervase cu ajutorul conului de semnalizare era ultimul rămas liber. Garajul era întotdeauna aglomerat. Știa asta. Tocmai de aceea îl extindeau. Îi dublau volumul. Era folosit de oamenii care mergeau la cumpărături. De-aia era liniștit. Niciun om întreg la minte n-ar fi încercat să plece de aici la ora cinci. Adică la ora de vârf. Mai ales cu întârzierile provocate de lucrările de construcții. Ori plecai mai devreme, pe la patru, ori așteptai până la șase.

Bărbatul din dubă se uită la ceas.

Patru minute.

Ușurel.

Deschise portiera și coborî. Scoase o monedă de 25 de cenți din buzunar și o puse în aparat. Roti mânerul cu fermitate și auzi moneda căzând, după care văzu cronometrul atestând faptul că mai are o oră de parcare. Nu se auzi nimic altceva. Nu se simțea nimic în aer, în afară de mirosul automobilelor parcate. Benzină, cauciuc, gaze de eșapament răcite.

Rămase nemișcat lângă dubă. În picioare avea o pereche de bocanci vechi, concepuți special pentru deșert. Piele întoarsă kaki, găuri de șireturi simple, talpă din crep alb, făcuți de firma Clarks din Anglia, foarte îndrăgiți de soldații din Forțele Speciale. Un design emblematic, neschimbat, poate, de șaizeci de ani.

Aruncă o privire în spate, către parcometru. Cincizeci și nouă de minute. N-o să aibă nevoie de cincizeci și nouă de minute. Deschise ușa culisantă din spatele dubei, se aplecă înăuntru și, dând deoparte o pătură, scoase la iveală o pușcă. Era o armă cu autoîncărcare de tip Springfield M1A Super Match, cu patul din lemn de nuc american, țeavă grea, de calitate, și încărcător cu zece cartușe de calibrul .308. Era echivalentul comercial al puștilor cu lunetă M-14 cu autoîncărcare, pe care armata americană le folosea mai demult, pe vremea când era și el soldat. O pușcă excelentă. Poate nu la fel de precisă ca o carabină vârf de gamă când e vorba despre primul foc tras la rece, dar își făcea treaba. Chiar foarte bine. Nu era nevoie să tragă la distanțe extraordinare. Fusese încărcată cu cartușele lui preferate, Lake City M852. Înveliș din bronz Special Lake City Match, praf de pușcă de calitate federală, gloanțe Sierra Matchking de 168-grain1, cu vârf scobit și bază tronconică. Probabil că muniția era de o calitate mai bună decât arma. O ușoară nepotrivire.

Ascultă liniștea și ridică pușca de pe bancheta din spate. O duse spre locul în care se termina vechea parte a parcării și începea clădirea cea nouă. Între betonul vechi și cel nou era un șănțuleț de circa un centimetru. Ca o linie de demarcație. Bănuia că era un rost de dilatare. Pentru a compensa schimbările structurale cauzate de temperaturile ridicate din timpul verii. Probabil că urmau să-l umple cu gudron moale. Fix deasupra rostului, era o bandă galbenă, prinsă între doi stâlpi, pe care scria cu litere negre Atenție! Accesul interzis. Se lăsă într-un genunchi și se strecură pe sub ea. Se ridică din nou și păși în spațiul construcției noi, neterminate.

Părți din planșeul nou din beton erau netezite, în vreme ce altele erau rugoase, așteptând să fie finisate. Din loc în loc, erau întinse scânduri pe post de podețe. Ici și colo erau stive de saci plini cu ciment și grămezi de saci goi. Se vedeau și alte rosturi de dilatare. Din tavan atârnau șiruri de becuri electrice fără abajur, stinse. Se mai găseau împrăștiate roabe goale, doze de bere strivite, bobine de cabluri, bucăți de grinzi din lemn aruncate la întâmplare, grămezi de pietriș, betoniere tăcute. Praful de ciment gri, fin ca talcul, domnea pretutindeni, emanând un miros de var umed.

Omul cu pușca își continuă drumul prin întuneric, până se apropie de colțul nord-estic al construcției noi. Apoi se opri, se lipi cu spatele de un stâlp din beton nefinisat și rămase nemișcat. Se deplasă ușor spre dreapta, cu capul întors, până reuși să vadă unde se afla. Era cam la doi metri și jumătate de zidul care marca perimetrul aripii noi a parcării. Privea spre nord. Zidul era înalt cam până la șold. Neterminat. În el fuseseră încastrate tije pe care aveau să fie montate barierele metalice menite să împiedice mașinile să lovească betonul. În podea se vedeau receptaculele în care urmau să fie montate noile parcometre.

Bărbatul cu pușca înaintă cu prudență și se întoarse puțin, până simți între omoplați colțul stâlpului. Întoarse din nou capul. Acum se uita spre nord-est. Direct spre piața publică. Piscina ornamentală era un dreptunghi lung și îngust, orientat în direcția spre care privea el. Avea cam 25 pe 6 metri. Semăna cu un bazin mare de apă, postat pur și simplu acolo. Ca o piscină rezidențială mare, cu nivelul apei deasupra solului. Era mărginită de patru pereți din cărămidă, înalți până la șold. Vălurelele de apă se loveau de fețele interioare ale pereților. Linia lui de ochire mergea în diagonală, de la colțul apropiat al bazinului la cel depărtat. Adâncimea apei nu părea să depășească un metru. Fântâna arteziană era montată chiar în centrul piscinei. Îi auzea clipocitul, așa cum auzea și traficul lent de pe stradă și târșâitul de pași de sub el. Zidul din față al piscinei se afla la mai puțin de un metru de zidul care separa piața de First Street. Cele două ziduri joase mergeau paralel unul cu altul cale de șase metri, de la est la vest, fiind separate doar de un spațiu cât o alee îngustă.

Se afla la primul etaj al garajului, dar, cum First Street avea un parcurs ascendent, însemna că piața se afla la mult mai puțin de un nivel sub el. Unghiul era fără doar și poate descendent, dar mic. Putea să vadă, în partea dreaptă a pieței, ușa noii clădiri de birouri. Locul era cam sărăcăcios. Clienții nu se prea înghesuiseră să închirieze spații în clădirea respectivă. Lucru pe care omul cu pușca îl știa. Așa încât, pentru a oferi o aură de credibilitate noului centru al orașului, guvernanții îl umpluseră cu birouri administrative. Acolo se aflau Registrul Auto și un birou de recrutare comun pentru armată, marina militară, forțele aeriene și pușcașii marini. Poate că și Serviciul de Asigurări Sociale se afla tot acolo. Și fiscul. Omul cu pușca nu era foarte sigur. Și nici nu prea-i păsa.

Se lăsă în genunchi, apoi se întinse pe burtă. Târâșul era principalul mod de deplasare al lunetistului. În anii de serviciu militar parcursese astfel un milion de kilometri. Pe genunchi, pe coate și pe burtă. Consemnul tactic standard pentru lunetiști și cercetași era ca aceștia să se desprindă de companie la o distanță de circa o mie de metri și să se târască până ajungeau la poziția stabilită. La antrenamente, petrecuse multe ore exersând această manevră, ca să evite binoclul observatorilor. De data asta însă, avea de străbătut doar doi metri și jumătate. Și, din câte știa, nu exista niciun binoclu ațintit asupra lui.

Ajunse la baza zidului și rămase strâns lipit de betonul nefinisat. Se ridică în șezut. Apoi în genunchi. Își îndoi piciorul drept sub el. Ridică piciorul stâng, astfel încât talpa să stea lipită de beton și fluierul piciorului să fie în poziție verticală. Își sprijini cotul stâng pe genunchiul stâng. Ridică pușca. Rezemă ulucul țevii pe creasta zidului din beton. Mișcă arma ușor, înainte și înapoi, până când simți că e ferm poziționată. Poziția de tragere în genunchi, cu sprijin, o numea manualul de antrenament. Era o poziție bună. Din experiența lui, doar poziția întins pe burtă cu arma sprijinită pe bipod o depășea ca stabilitate. Inspiră, expiră. Un glonț, o victimă. Ăsta era crezul lunetistului. Pentru reușită, era nevoie de control, de stabilitate și de calm. Inspiră, expiră. Simțea cum se relaxează. Simțea cum i se limpezește mintea.

Pregătit.

Infiltrare reușită.

Acum așteaptă momentul potrivit.

Așteptă cam șapte minute, nemișcat, respirând calm, limpezindu-și mintea. Se uită la biblioteca din stânga lui. Autostrada supraînălțată se curba în jurul clădirii vechi din calcar, ca și cum ar fi îmbrățișat-o pentru a o proteja de rele. Apoi se îndrepta ușor și trecea prin spatele turnului negru din sticlă. Acolo se ridica aproximativ la nivelul etajului al treilea. Lângă intrarea principală a turnului, se înălța pe un monolit sigla în formă de coadă de păun a companiei NBC, dar omul cu pușca era sigur că filiala locală a unei rețele de televiziune nu putea să ocupe întreaga clădire. Un singur etaj, probabil. Presupunea că restul spațiului era închiriat de firme de avocatură cu asociați unici, contabili autorizați, agenții imobiliare, brokeri de asigurări sau manageri de investiții. Sau era gol.

Oamenii ieșeau din noua clădire pe dreapta. Persoane care obținuseră permise de conducere noi, își predaseră plăcuțele de înmatriculare vechi, se înrolaseră în armată sau avuseseră probleme cu birocrația federală. O mulțime de oameni. Era ora de închidere a birourilor federale. Vineri, ora cinci după-amiază. Oamenii ieșeau pe uși și mergeau de la dreapta spre stânga, direct prin fața lui, ordonându-se într-un singur șir când pătrundeau în spațiul îngust și treceau pe lângă latura scurtă a piscinei ornamentale, printre cele două ziduri joase. Ca niște rațe la o galerie de tir. Unul după altul. Un mediu bogat în ținte. Distanța era de treizeci de metri. Cu aproximație. În mod cert mai puțin de treizeci și cinci de metri. Foarte aproape.

Studie.

Unii oameni își treceau degetele prin apă, din mers. Zidurile aveau chiar înălțimea potrivită pentru asta. Omul cu pușca putea să vadă monedele din cupru lucind pe plăcile negre de faianță de pe fund. Imaginea se mișca vălurită în locul în care jetul de la arteziană tulbura suprafața apei.

Omul cu pușca privea. Aștepta.

Șuvoiul de oameni se îngroșă. Acum, cei care voiau să treacă pe lângă piscină erau atât de mulți, încât trebuiau să se oprească, să se grupeze și să aștepte ca să intre în șirul indian care trecea printre cele două ziduri joase. La fel cum traficul se gâtuise la baza arterei First Street. Un blocaj. După dumneavoastră. Nu, dumneavoastră primul. Politețea excesivă încetinea deplasarea pietonilor. O duzină de rațe lente într-o galerie de tir.

Omul cu pușca inspiră, expiră și așteptă.

Deodată, încetă să mai aștepte.

Apăsă pe trăgaci și continuă să apese.

Primul glonț îl nimeri în cap pe un bărbat și îl ucise instantaneu. Împușcătura răsună puternic și se auzi boom-ul specific când glonțul depăși bariera sonică, apoi un norișor de ceață roz se ridică din capul victimei și individul se prăbuși ca o marionetă cu sforile retezate.

Primul foc tras la rece, prima victimă.

Excelent.

Acționă repede, de la stânga la dreapta. Al doilea foc îl nimeri în cap pe următorul bărbat din șir, cu același rezultat. Al treilea lovi o femeie, tot în cap. Rezultat identic. Trei focuri în vreo două secunde. Trei ținte doborâte. Surpriză totală. Nicio reacție timp de o fracțiune de secundă. Apoi se dezlănțui haosul. Infernul. Panica. În spațiul îngust dintre zidul pieței și zidul piscinei erau doisprezece oameni. Trei fuseseră deja doborâți. Cei nouă rămași o rupseră la fugă. Patru se repeziră în direcția în care mergeau, iar cinci făcură cale-ntoarsă. Cei cinci se ciocniră de presiunea celor care continuau să vină spre ei. Izbucniră țipete stridente. Drept în fața bărbatului cu pușca se formase o masă compactă de oameni panicați. Distanța: mai puțin de 35 de metri. Foarte aproape.

Al patrulea glonț ucise un bărbat în costum. Al cincilea își rată complet ținta. Glonțul trecu aproape de umărul unei femei și dispăru sfârâind în piscina ornamentală. Lunetistul ignoră rateul și mișcă aproape imperceptibil țeava puștii. Al șaselea glonț îl nimeri pe un individ la rădăcina nasului și-i făcu capul să explodeze.

Bărbatul cu pușca încetă să mai tragă.

Se lăsă după zid și se târî în spate cam un metru. Simțea mirosul de praf de pușcă ars și, peste țiuitul din urechi, auzea țipetele femeilor și zgomotele pașilor, alături de scrâșnetele de frâne ale mașinilor de pe strada de mai jos. Nu vă faceți griji, omuleților, își zise. S-a terminat de-acum. Plec. Întins pe burtă, adună tuburile de cartuș goale într-o grămăjoară. Alama luminoasă de Lake City lucea chiar în fața lui. Strânse cinci dintre ele în mâinile înmănușate, dar al șaselea se rostogoli și căzu în rostul de dilatare nefinisat. Drept în micul șanț adânc de 20 de centimetri și lat de un centimetru. Auzi zgomotul metalic surd când tubul lovi fundul șanțului.

Decizie?

Îl las acolo, bineînțeles.

Nu e timp.

Băgă cele cinci tuburi în buzunarul impermeabilului și se târî înapoi pe bombeuri, pe antebrațe și pe abdomen. Rămase un moment nemișcat și ascultă țipetele mulțimii. Apoi se ridică succesiv în genunchi și în picioare. Se întoarse și porni înapoi pe unde venise, repede, dar cu mișcări controlate, peste betonul nefinisat, de-a lungul podețelor din scânduri, prin întuneric și praf, pe sub banda galbenă cu scris negru. Înapoi la dubă.

Ușa din spate era tot deschisă. Înveli pușca în pătura ei și închise ușa mașinii. Se urcă la volan și porni motorul. Se uită prin parbriz la parcometru. Mai avea la dispoziție 49 de minute. Dădu cu spatele și o luă spre rampa de ieșire. Părăsi incinta garajului printr-o ieșire nesupravegheată, făcu la dreapta și apoi la stânga printr-un labirint de străduțe din spatele magazinelor universale. Când se auziră primele sirene, trecuse deja pe sub autostrada supraînălțată. Răsuflă ușurat. Sirenele se îndreptau spre est, iar el se deplasa spre vest.

Bine lucrat, își zise. Infiltrare fără a fi detectat, șase gloanțe trase, cinci ținte doborâte, evacuare reușită, succes total.

O idee îl făcu să zâmbească. Statisticile militare pe termen lung arătau că infanteria unei armate moderne trebuie să tragă 15 000 de gloanțe pentru a ucide un inamic. Lunetiștii au un procent de reușită mai bun. Mult mai bun. La drept vorbind, de 12 500 de ori mai bun. Un lunetist dintr-o armată modernă consumă 1,2 gloanțe pentru a elimina o țintă. Iar 1,2 se întâmplă să fie și rezultatul raportului 6/5 — șase gloanțe, cinci victime. Exact aceeași medie ca în statistici. Aritmetică simplă. Așadar, la atâția ani de la ieșirea din serviciul activ, un lunetist militar bine antrenat obținuse scorul pe care l-ar fi așteptat instructorii în momentul pregătirii sale pentru luptă. Superiorii lui ar fi fost foarte încântați de rezultat.

Dar instructorii militari pregăteau lunetiști pentru câmpul de luptă, nu pentru criminalitate urbană. În mediul urban, factori necunoscuți survin pe neașteptate. Acești factori tind să modifice definiția unei evacuări reușite. În cazul de față, presa a reacționat cel mai repede. Deloc surprinzător, dat fiind că focurile de armă fuseseră trase chiar în fața filialei locale a rețelei NBC. Două lucruri se petrecură chiar înainte ca cel puțin zece trecători panicați să formeze simultan numărul de urgență 911. Mai întâi, fiecare cameră video din birourile NBC începu să înregistreze. Operatorii apucară repede camerele, le porniră și le îndreptară spre ferestre. În al doilea rând, o știristă locală, Ann Yanni, începuse să repete ceea ce știa că va fi prima ei relatare de breaking news difuzată la nivel național. Era îngrețoșată, speriată și serios zdruncinată, dar nu era dispusă să rateze o asemenea ocazie. Așa că începu să schițeze relatarea în minte. Știa că vorbele stabilesc agende, iar primele cuvinte care i-au venit în minte au fost lunetist, nesăbuit și măcel. Banale, dar sugestive. Pentru că așa vedea Ann Yanni situația. Iar măcel era un cuvânt excelent. El comunica frivolitatea, caracterul aleatoriu, sălbăticia, ferocitatea. În același timp, știa că n-o să fie potrivit pentru legendele fotografiilor. Acolo, masacru era mai bun. Masacrul de vineri seară? Masacrul de la ora de vârf? Alergă spre ușă cu speranța că tipul care se ocupa de grafică o să găsească spontan ceva în spiritul acelor fraze.

De asemenea, de pe câmpul de luptă lipsesc forțele de ordine urbane. Duzina de apeluri simultane la 911 au făcut ca pupitrul dispeceratului de urgențe să fie luminat ca un pom de Crăciun, iar poliția locală și pompierii s-au pus în mișcare în mai puțin de 40 de secunde. Toate vehiculele au fost trimise pe teren cu sirenele și girofarurile în funcțiune. Toate mașinile de poliție, toți detectivii disponibili, toți tehnicienii criminaliști, toate mașinile de pompieri, toți paramedicii, toate ambulanțele. La început a fost un balamuc total. Cei care sunaseră la 911 vorbiseră panicați și incoerent. Dar se înțelegea cât se poate de clar că se comiseseră niște crime și că oamenii nu erau puși pe glume, așa că detectivului-șef de la Brigada de Crime Grave i s-a încredințat comanda temporară. Era un ofițer de poliție cu state vechi, priceput, care urcase în ierarhie de la statutul de ofițer de patrulă. Îl chema Emerson. Gonea prin traficul îngreunat evitând lucrările de construcție, deznădăjduit, disperat, fără să aibă cum să-și dea seama ce se întâmplase. Jaf armat, droguri, luptă între bande rivale, terorism — nu avea nicio informație concretă. Absolut niciuna. Dar era calm. Relativ. Pulsul i se menținea sub 150 de bătăi pe minut. Ținea deschis canalul de comunicare cu dispecerul, dornic să afle detalii în timp ce conducea mașina.

— Un apel nou de pe un celular, anunță dispecerul.

— De la cine? strigă Emerson.

— Un pușcaș marin, de la biroul de recrutări.

— Martor?

— Nu, era înăuntru. Dar acum e afară.

Emerson strânse din dinți. Știa că n-o să ajungă primul la locul faptei. Nici pe departe. Știa că în acel moment conducea operațiunea de la distanță. Așa că avea nevoie de ochi la fața locului. Acum. Un pușcaș marin? Hai că merge.

— OK, spuse el. Fă-mi legătura.

Se auziră câteva declicuri și zgomote venite din centrală, după care Emerson auzi un fond sonor diferit. Era de afară, cu țipete și clipocit de apă în fundal. Arteziana, își zise.

— Cine-i la telefon? întrebă el.

Îi răspunse o voce calmă, dar grăbită, puternică și ușor răgușită, vorbind cu gura aproape de microfonul telefonului.

— Numele meu e Kelly. Sunt sergent în Corpul de Marină al Statelor Unite. Cu cine vorbesc, vă rog?

— Emerson, de la departamentul de poliție. Sunt în trafic, cam la zece minute distanță. Ce-avem acolo?

— Cinci victime, spuse infanteristul.

— Cinci morți?

— Afirmativ.

Dar-ar dracii!

— Ceva răniți?

— Nu văd niciunul.

— Cinci morți și niciun rănit?

— Afirmativ, confirmă soldatul.

Emerson nu spuse nimic. Văzuse împușcături în locuri publice. Văzuse oameni morți. Dar nu văzuse niciodată numai oameni morți. Împușcăturile în locuri publice produceau întotdeauna răniți, pe lângă morți. De regulă, într-un raport de unu la unu, cel puțin.

— Ești sigur că nu e niciun rănit acolo? întrebă el.

— Categoric, domnule.

— Cine sunt morții?

— Civili. Patru bărbați și o femeie.

— La dracu'!

— De acord cu dumneavoastră, domnule.

— Tu unde erai?

— În biroul de recrutare.

— Ce ai văzut?

— Nimic.

— Ce ai auzit?

— Focuri de armă, șase gloanțe.

— Pistoale?

— Nu, o armă lungă, cred. Una singură.

— O pușcă?

— Cu încărcare automată, bănuiesc. A tras repede, dar nu era pe foc automat. Toate victimele au fost împușcate în cap.

Un lunetist, își zise Emerson. Dar-ar dracii! Un nebun cu o pușcă de asalt.

— Individul a plecat acum? întrebă el.

— Nu se mai trage, domnule.

— Ar putea fi tot acolo?

— E o posibilitate, domnule. Oamenii s-au pus la adăpost. Cei mai mulți s-au refugiat în bibliotecă.

— Tu unde ești?

— Cu capul jos, ascuns după zidul pieței, domnule. Mai sunt câțiva oameni cu mine.

— Și el unde era?

— Nu pot fi sigur. Poate în parcarea etajată. În aripa nouă. Oamenii arătau cu degetul într-acolo. Se poate să se fi văzut foc la gura țevii. Și aia e singura construcție înaltă care oferă vedere direct spre cei uciși.

Un bârlog, își zise Emerson. O blestemată de vizuină de șobolani.

— Cei de la televiziune sunt aici, spuse pușcașul.

La naiba! își zise Emerson.

— Ești în uniformă? întrebă el.

— Uniformă completă, domnule. Pentru biroul de recrutare.

— În regulă, fă tot ce poți ca să menții ordinea până ajung acolo oamenii mei.

— Am înțeles, să trăiți!

Apoi legătura cu infanteristul se întrerupse și Emerson auzi din nou respirația dispecerului. Oameni de televiziune și un nebun cu o pușcă, își zise. Fir-ar dracu'-al dracului să fie! Presiune, întrebări indiscrete, ipoteze năstrușnice, ca în orice loc în care s-au aflat simultan jurnaliști și un nebun cu o pușcă. Acționă întrerupătorul care îl punea în legătură cu rețeaua radio a mașinilor de poliție.

— Atenție, toate unitățile! A fost un singur descreierat, cu o pușcă. Probabil o armă cu încărcare automată. A tras fără o țintă anume, într-o piață publică. Posibil din aripa nouă a parcării etajate. Așa că ori e încă în clădire, ori și-a luat deja zborul. Dacă a șters-o, a plecat pe jos sau cu un vehicul. Toate unitățile aflate la mai mult de zece străzi distanță de piață să se oprească în acest moment și să formeze un perimetru de siguranță. Nimeni nu intră, nimeni nu iese, s-a-nțeles? Niciun vehicul, niciun pieton, absolut nimeni, orice s-ar întâmpla. Toate unitățile care sunt mai aproape de zece cvartale să se apropie cu prudență maximă. Dar nu-l lăsați să plece. Nu-l ratați. E musai să nu dăm greș, oameni buni. Trebuie neapărat să-l prindem azi, până n-apucă CNN-ul să ne calce în picioare.

Omul din dubiță apăsă butonul telecomenzii de pe oglinda retrovizoare și ușa garajului rulă în sus. Parcă mașina în garaj și apăsă din nou butonul, astfel că ușa coborî în spatele lui. Opri motorul și rămase un moment nemișcat. Apoi coborî din vehicul și merse în bucătărie, trecând prin marchiză. Mângâie câinele pe cap și porni televizorul.

Echipați cu armuri de corp complete, paramedicii intrară în bibliotecă prin spatele clădirii. Doi rămaseră înăuntru, ca să vadă dacă nu existau răniți printre cei care se adăpostiseră acolo. Patru paramedici ieșiră pe ușa din față și alergară prin piață cu capetele plecate, ascunzându-se în spatele zidului. Merseră târâș până la victime și confirmară că toate erau decedate. Apoi rămaseră pe loc. Lipiți de sol și nemișcați lângă cadavre. Fără expunere inutilă până terminăm de cercetat parcarea, ordonase Emerson.

Emerson parcă la două intersecții de piață și îi ordonă unui sergent în uniformă să conducă percheziția din parcare de sus în jos, începând cu colțul sud-vestic. Polițiștii în uniformă au percheziționat al treilea, al doilea și apoi primul etaj. La final, parterul. Partea veche a garajului era mai dificil de verificat. Prost iluminată și plină cu mașini parcate, fiecare dintre acestea reprezentând o posibilă ascunzătoare. Un ins se putea ascunde într-o mașină, sub ea sau după ea. Dar n-au găsit pe nimeni. La noua aripă a parcării n-au întâmpinat probleme. Nu era deloc luminată, dar nici mașini nu erau parcate acolo. Polițiștii au cercetat fiecare nivel, rând pe rând, cu fasciculele lanternelor.

Absolut nimeni.

Sergentul se relaxă și raportă îndeplinirea misiunii.

— Bine lucrat! îl felicită Emerson.

Și într-adevăr lucraseră bine. Pentru că începuseră să caute dinspre colțul sud-vestic spre exterior, colțul nord-estic rămăsese neatins. Nimic nu fusese deranjat acolo. Așa că, din noroc sau ca urmare a unei judecăți sănătoase, departamentul de poliție efectuase o operațiune ireproșabilă în prima fază a ceea ce, la final, va fi văzută ca o investigație ireproșabilă de la un capăt la altul.

Pe la șapte seara se întunecase deja, iar Ann Yanni apăruse la TV de 11 ori. De trei ori în transmisiuni preluate în toată rețeaua și de opt ori doar pe postul local. În sinea ei, era ușor dezamăgită de acel raport. Înțelegea un oarecare scepticism pe care-l simțea venind dinspre birourile editoriale ale rețelei. Dacă e vărsare de sânge, în prime-time ajunge era crezul oricărei organizații de presă, dar crima se produsese departe de New York sau Los Angeles. Nu se întâmplase în vreo suburbie cochetă a Washington, D.C. Avea un iz de „ciudățenie din inima țării“. Nu exista posibilitatea ca vreun personaj important să se fi aflat în cătarea lunetistului. Așa că nu era chiar material de maximă audiență. Și, la drept vorbind, Ann nu avea prea multe de comunicat. Niciuna dintre victime nu fusese încă identificată. Niciunul dintre cei măcelăriți. Poliția locală își ținuse cărțile aproape de piept până la notificarea individuală a familiilor. Așa că n-avea de relatat povești melodramatice. Nu era sigură care dintre bărbații doborâți fusese însurat. Sau care dintre ei fusese bisericos. Nu știa nici dacă femeia ucisă fusese mamă sau soție. Nici elementele vizuale de care dispunea nu erau prea numeroase. Doar o mulțime care se aduna, dar barierele poliției o împiedicau să se apropie, o imagine statică de-a lungul asfaltului cenușiu al First Street și, din când în când, către un prim-plan al parcării etajate, locul în care toată lumea părea să presupună că se aflase criminalul.

Pe la ora opt, Emerson avansase binișor cu ancheta. Oamenii lui luaseră sute de declarații. Sergentul Kelly din Corpul de Marină era în continuare sigur că auzise șase gloanțe. Emerson era înclinat să-l creadă. Era de presupus că te puteai baza pe pușcașii marini în astfel de situații. Apoi un alt individ a spus că telefonul lui celular trebuie să fi fost deschis tot timpul, fiind conectat la mesageria vocală a unui amic. Compania de telefonie mobilă a recuperat înregistrarea și pe ea s-au auzit slab șase focuri de armă. Dar criminaliștii au numărat doar cinci răni de intrare în cele cinci cadavre. Prin urmare, lipsea un glonț. Alți trei martori au relatat că văzuseră un mic nor de apă ieșind din piscina ornamentală.

Emerson ordonă golirea piscinei.

Pompierii se ocupară de problemă. Instalară reflectoare, opriră fântâna și, cu o motopompă, începură să transfere apa în canalizarea orașului. Se estima că evacuarea celor circa 300 de metri cubi de apă avea să dureze cam o oră.

Între timp, tehnicienii criminaliști folosiseră paie pentru băuturi și lanterne cu fascicul laser pentru a determina traiectoriile gloanțelor fatale. Socotiseră că dovezile cele mai credibile aveau să vină de la prima victimă. Pentru că era de presupus că bărbatul traversa hotărât piața de la dreapta la stânga când s-a tras primul glonț. După asta, era posibil ca victimele următoare să se fi răsucit, întors sau mișcat în moduri imprevizibile. Așa că și-au bazat concluziile doar pe prima victimă. Avea capul făcut varză, dar era destul de clar că glonțul penetrase craniul de la stânga la dreapta, într-un mic unghi descendent. Un tehnician s-a postat în picioare chiar în locul unde căzuse victima, iar un coleg i-a pus un pai pentru băuturi pe tâmplă, în unghiul corect, și l-a ținut nemișcat. Apoi primul tehnician s-a dat la o parte și un al treilea coleg a îndreptat fasciculul laser al lanternei prin pai. Pe colțul nord-estic al noii aripi a parcării, la primul nivel, a apărut o mică pată roșie. Martorii declaraseră că văzuseră foc la gura țevii acolo, sus. Acum știința le confirma declarațiile.

Emerson și-a trimis criminaliștii în parcare și le-a spus că au la dispoziție tot timpul necesar. Dar i-a avertizat să nu vină cu mâinile goale.

Ann Yanni plecă din turnul negru de sticlă la opt și jumătate și, însoțită de cameramani, se duse la barierele instalate la cinci străzi distanță de epicentrul tragediei. Se gândi că poate reușește să identifice prin eliminare unele dintre victime. Persoane ale căror rude nu se întorseseră acasă la cină poate că se adunaseră acolo din dorința de a obține informații. Filmă preț de douăzeci de minute, fără să obțină vreo informație clară. În schimb, se pricopsi cu douăzeci de minute de plânsete, vaiete și neîncredere înmărmurită. Întregul oraș era în suferință și în stare de șoc. Dacă la început se mândrise în taină că se afla în miezul evenimentelor, acum avea lacrimi în ochi și simțea cum i se întoarce stomacul pe dos.

Parcarea etajată a fost locul în care s-a rezolvat cazul. O comoară. O mină de aur. Un polițist de la patrulare aflat la trei intersecții distanță luase declarația unui client regulat al parcării, în care acesta susținea că ultimul loc de la primul etaj fusese blocat cu un con de semnalizare rutieră. Din cauza lui, martorul fusese nevoit să plece din garaj și să parcheze în altă parte. Chestia asta îl iritase, desigur. Un angajat al primăriei declarase că, oficial, acel con nu avea ce să caute acolo. Imposibil. N-ar fi existat niciun motiv pentru așa ceva. Conul a fost pus într-un sac pentru probe și luat de-acolo. Apoi omul de la primărie le-a spus că la intrare și la ieșire erau instalate discret camere de supraveghere, conectate la un recorder video dintr-o gheretă cu materiale de curățenie. Caseta a fost extrasă din aparat și confiscată. După care tot tipul de la primărie le-a spus că lucrările la noua construcție erau întrerupte de două săptămâni, din lipsă de fonduri. Așa că tot ce se afla acolo și era mai nou de două săptămâni nu avea nicio legătură cu el.

Tehnicienii criminaliști și-au început cercetările de la banda galbenă pe care scria cu litere negre Atenție! Nu intrați. Primul lucru pe care l-au găsit a fost o scamă de bumbac albastru pe betonul nefinisat de sub bandă. Doar o fibră pufoasă, abia vizibilă. Ca și cum cineva se lăsase într-un genunchi ca să se strecoare pe sub bandă și lăsase în urmă o fărâmă din blugii pe care îi purta. Au fotografiat scama și apoi au ridicat-o cu o lamelă de plastic transparent, unsă cu pastă adezivă. După care au adus niște reflectoare puternice tip Klieg și le-au îndreptat în jos, spre podea. Spre praful de ciment vechi de două săptămâni. Văzură urme perfecte de încălțăminte. Ca niște amprente. Tehnicianul-șef îl sună pe Emerson.

— Individul purta niște încălțări ciudate, spuse el.

— Cum adică ciudate?

— Ai auzit vreodată de crep? E un fel de cauciuc nerafinat. Aproape crud. Foarte aderent. Culege tot de pe jos. Dacă-l găsim pe omul ăsta, o să găsim și niște pantofi cu talpă de crep, cu praf de ciment pe toată suprafața tălpilor. De asemenea, o să găsim și un câine la el acasă.

— Un câine?

— Am găsit păr de câine aici, lipit mai demult pe talpa de crep și desprins când talpa s-a frecat de betonul rugos. Și fibre de covor. Probabil de la covoarele din casă și din mașină.

— Continuați, spuse Emerson.

La nouă fără zece, Emerson îi făcu un raport șefului poliției, în vederea unei conferințe de presă. Nu-i ascunse nimic. Era la latitudinea șefului să decidă ce să dezvăluie mass-mediei și ce să-i ascundă.

— Șase focuri trase și cinci morți, spuse Emerson. Toate gloanțele trase în cap. Pariez că e vorba despre un lunetist antrenat. Probabil un fost militar.

— Sau un vânător? sugeră șeful.

— E o mare diferență între a împușca cerbi și a împușca oameni. Poate că tehnica e aceeași, dar emoțiile sunt diferite.

— Am făcut bine că nu am informat FBI-ul?

— N-a fost un act de terorism. A fost un nebun singuratic. Am mai întâlnit cazuri din astea.

— Vreau să pot părea sigur pe mine când vorbesc despre caz.

— Știu, spuse Emerson.

— Deci cât de sigur pe mine pot fi?

— Până acum am găsit lucruri interesante, dar nu nemaipomenite.

Șeful încuviință din cap fără să spună nimic.

La nouă fix, Emerson primi un telefon de la patolog. Oamenii săi radiografiaseră capetele celor cinci victime. Vătămări masive de țesuturi, răni de intrare și de ieșire, niciun glonț blocat în craniu.

— Gloanțe cu vârfuri scobite, spuse patologul. Toate au trecut prin țintă, fără să se oprească.

Emerson se întoarse cu privirea spre piscina ornamentală. Șase gloanțe sunt acolo, își zise el. Cinci care și-au atins ținta și unul care a ratat-o.

Piscina s-a golit în sfârșit pe la nouă și un sfert, când furtunurile pompierilor au început să tragă aer. Pe fund nu mai rămăsese decât un strat de nisip murdar, gros de un deget și impregnat cu tot felul de gunoaie. Emerson ordonă reorientarea reflectoarelor și trimise doisprezece recruți de la Academie peste zid, să cerceteze piscina: șase de la un capăt și șase de la celălalt.

Tehnicienii criminaliști din aripa nouă a parcării au înregistrat patruzeci și opt de urme de pași la sosire și patruzeci și patru la plecare. Făptașul fusese încrezător în sine, dar precaut la venire, iar la plecare făcuse pași mai mari. Se grăbea. Urmele de încălțăminte erau de mărimea 44. Au găsit fibre pe ultimul stâlp din apropierea colțului nord-estic al clădirii. Bumbac mercerizat provenit, bănuiau ei, dintr-un impermeabil de culoare deschisă. Fibrele se agățaseră de stâlp la înălțimea omoplaților, ca și cum individul se sprijinise cu spatele de betonul nefinisat și apoi se furișase pe după stâlp, ca să arunce o privire în piață. Au găsit praful de pe podea răvășit în spațiul dintre stâlp și zidul exterior. Plus alte fibre albastre și fibre provenite din impermeabil, precum și fărâme minuscule de crep, palide la culoare și vechi.

— S-a deplasat târâș, spuse criminalistul-șef. Pe genunchi și pe coate când s-a apropiat de zid și pe genunchi, pe vârfuri și pe coate la întoarcere. Dacă-i găsim vreodată pantofii, o să-i găsim cu bombeurile zgâriate.

Au găsit locul în care individul se ridicase în șezut și apoi îngenunchease. Drept în față, erau urme de lac pe buza zidului.

— Și-a sprijinit pușca aici, spuse tehnicianul-șef. A hâțâit-o, ca s-o stabilizeze.

Tehnicianul se așeză în poziția în care ar fi stat lunetistul și își aținti privirea peste urmele de lac, ca și cum ar fi ațintit o pușcă. Drept în față, îl văzu pe Emerson, care pășea prin fața piscinei ornamentale, la mai puțin de treizeci de metri distanță.

După treizeci de minute petrecute în piscina goală, recruții de la Academie ieșiră cu o mulțime de mărunțișuri amestecate, aproape opt dolari în monede mici și șase gloanțe. Cinci dintre ele erau guguloaie diforme de plumb, dar unul arăta ca nou. Era un glonț cu vârf scobit și bază tronconică, minunat turnat, aproape sigur de calibrul .308. Emerson îl sună pe șeful criminaliștilor, aflat sus, în garaj.

— Am nevoie de tine aici, spuse el.

— Ba eu am nevoie de tine aici, răspunse tehnicianul.

Emerson urcă la etaj și îi găsi pe toți criminaliștii ghemuiți și ținând lanternele îndreptate în jos, spre o crăpătură din beton.

— Rostul de dilatare, zise tehnicianul-șef. Și uite ce-a căzut în el.

Emerson își făcu loc printre ceilalți, privi în jos și văzu o lucire de alamă.

— Un tub de cartuș, spuse el.

— Individul le-a luat pe celelalte cu el. Dar ăsta i-a scăpat.

— Amprente? întrebă Emerson.

— Putem spera, zise tehnicianul. Nu mulți poartă mănuși când își pun gloanțe în încărcătoare.

— Cum îl scoatem de-acolo?

Tehnicianul se ridică și folosi lanterna ca să localizeze o cutie electrică aflată pe tavan. Era una aproape de ei, nouă, cu cabluri neconectate atârnând ca niște frunze de palmier. Se uită pe podea, direct sub acea cutie, și văzu un purcoi de capete de cablu. Alese o bucată de sârmă pentru împământare, lungă de o jumătate de metru. O curăță de învelișul de cauciuc și o îndoi în formă de L. Era rigidă și groasă. Probabil că avea dimensiuni exagerate pentru genul de iluminat fluorescent de care bănuia că urma să beneficieze garajul. Poate că de-aia nu mai rămăseseră fonduri pentru definitivarea proiectului. Pentru că primăria cheltuia banii aiurea.

Vârî sârma în șănțulețul dintre cele două aripi ale clădirii și o mișcă până când capătul L-ului intră frumos în tubul de cartuș. Apoi îl ridică cu mare grijă, ca să nu-l zgârie. Îl lăsă să cadă direct într-o pungă din plastic pentru probe.

— Ne vedem la secție, spuse Emerson. Cam într-o oră. Chem eu un procuror.

Plecă de-acolo pe un traseu paralel cu urmele de pași. Apoi se opri lângă locul de parcare gol.

— Goliți parcometrul, strigă el. Luați amprente de pe toate monedele.

— De ce? întrebă tehnicianul, strigând la rândul lui. Crezi că individul a plătit?

— Nu vreau să lăsăm nimic la voia întâmplării.

— Trebuie să fii nebun să plătești pentru parcare cu puțin înainte de a mătrăși cinci oameni.

— Nu mătrășești cinci oameni decât dacă ești nebun.

Tehnicianul ridică din umeri. Să golească parcometrul? Dar bănuia că ăsta era genul de intuiție pentru care erau plătiți detectivii, așa că scoase telefonul și-l sună pe omul de legătură de la primărie, rugându-l să vină din nou acolo.

În această fază a investigației, cineva de la biroul procurorului districtual era mereu implicat, pentru că responsabilitatea pentru formularea actului de acuzare stătea pe umerii procurorului. Nu departamentul de poliție era cel care câștiga sau pierdea procesele la tribunal, ci procuratura. Așa că biroul procurorului districtual făcea propria evaluare a dovezilor. Aveau un caz? Era acesta slab sau bine fundamentat? Era ca la o audiție. Ca un proces înainte de proces. De data asta, ținând cont de gravitatea situației, Emerson însuși susținea audiția în fața procurorului. Peștele cel mare, persoana care trebuia să candideze la alegeri. Și la realegeri.

Până la urmă, au ținut o conferință în trei în biroul lui Emerson. Au participat Emerson, criminalistul-șef și procurorul. Numele acestuia, Rodin, era o contracție a unui nume rusesc, care fusese mult mai lung înainte ca stră-străbunicii lui să imigreze în America. Avea cincizeci de ani, era zvelt, bine clădit și foarte precaut. Biroul lui deținea un procentaj de victorii remarcabil, dar asta se datora în principal faptului că procurorul nu ajungea la proces decât dacă era absolut sigur că va câștiga. Orice caz care nu-i oferea certitudinea absolută îl determina pe Rodin să renunțe de timpuriu și să dea vina pe polițiști. Cel puțin asta era impresia lui Emerson.

— Am nevoie de vești foarte bune, spuse Rodin. Tot orașul e înnebunit.

— Știm exact cum s-au desfășurat lucrurile, îl informă Emerson. Putem să reconstituim fiecare etapă a traseului.

— Știți cine a fost? întrebă Rodin.

— Încă nu. Deocamdată e un necunoscut.

— În regulă, fă-mi prezentarea.

— Avem o înregistrare video monocromă cu o dubă de culoare deschisă care intră în garaj cu 11 minute înainte de eveniment. Plăcuțele nu se văd din cauza noroiului și nici unghiul camerei nu e nemaipomenit. Dar probabil că e un Dodge Caravan, nu nou, cu geamuri acoperite cu folie fumurie. Și mai studiem acum și niște înregistrări mai vechi, pentru că e clar că a mai intrat în garaj în trecut și a blocat ilegal un anumit spațiu de parcare cu un con de semnalizare rutieră, furat în prealabil de pe un șantier al primăriei.

— Putem să dovedim că a fost furat?

— Rectific, obținut, zise Emerson.

— Poate că lucrează la departamentul de construcții al primăriei.

— Posibil.

— Crezi că acel con a fost luat de la o lucrare de pe First Street?

— Tot orașul e împânzit de șantiere.

— First Street ar fi cel mai aproape.

— La drept vorbind, nu prea mă interesează de unde provine conul.

Rodin făcu semn din cap că e de acord și întrebă:

— Deci omul și-a rezervat un loc de parcare?

Emerson încuviință la rândul lui, adăugând:

— Exact în locul în care începe construcția cea nouă. Prin urmare, prezența conului acolo ar fi părut plauzibilă. Avem un martor care l-a văzut plasat acolo cu cel puțin o oră mai devreme. Iar conul are amprente pe el. O mulțime. Degetul mare și arătătorul mâinii drepte se potrivesc cu amprentele de pe o monedă pe care am scos-o din parcometru.

— A plătit pentru parcare?

— Evident.

Rodin avu o ezitare și spuse:

— N-o să stea în picioare. Apărarea va susține că o fi pus conul acolo dintr-un motiv nevinovat. Știi, egoist, dar nevinovat. Iar moneda putea să se afle în parcometru de câteva zile.

Emerson zâmbi. Polițiștii gândesc ca niște polițiști, iar avocații gândesc ca niște avocați.

— Mai e ceva, spuse el. A parcat, apoi a mers pe jos prin construcția nouă. În diferite puncte a lăsat probe materiale, provenite din încălțăminte și îmbrăcăminte. Și de bună seamă că a adunat asupra sa dovezi ale trecerii pe acolo, mai ales sub formă de praf de ciment. Probabil, într-o cantitate mare.

Rodin clătină din cap.

— Asta îl leagă de locul faptei la un moment dat, în ultimele două săptămâni. Atât. Nu e suficient de specific.

— Avem și informații foarte precise despre arma folosită, spuse Emerson.

Asta îl făcu pe Rodin să ciulească urechile.

— A ratat un glonț, spuse polițistul. A ajuns în piscină. Și știi ceva? Exact asta e metoda prin care laboratoarele de balistică testează armele. Trag într-un bazin cu apă. Apa încetinește și oprește glonțul, fără să-l deterioreze câtuși de puțin. Așa că avem un glonț curat, cu toate șănțulețele și urmele necesare pentru a-l lega de o anumită pușcă.

— Puteți să găsiți acea pușcă?

— Avem și urme de lac, de pe zid, din locul unde a fixat-o.

— Asta e bine.

— Pe bune că e. Găsim pușca și apoi corelăm urmele de lac cu zgârieturile. O probă la fel de tare ca ADN-ul.

— Și o să găsești pușca?

— Am găsit și un tub de cartuș. Are pe el marcajele de la ejector. Așa că avem un glonț și un cartuș. Împreună, cele două leagă arma de crimă. Zgârieturile leagă arma de garaj. Garajul leagă crima de individul care a lăsat în urmă dovezi ale trecerii sale.

Rodin nu spuse nimic. Emerson știa că se gândea la proces. Dovezile criminalistice erau uneori greu de impus juraților. Le lipsea dimensiunea umană.

— Am găsit amprente pe tub, spuse Emerson. De când a pus cartușele în încărcător. Același deget mare și arătător ca pe moneda din parcometru și de pe conul de semnalizare. Așa că putem lega crima de armă, arma de muniție și muniția de omul care a folosit-o. Vezi? Totul se leagă. Omul, arma, crima. N-avem voie să ratăm.

— Înregistrarea video arată cum pleacă duba?

— La 90 de secunde după primul apel la 911.

— Cine e individul?

— O să știm de îndată ce primim rezultatele de la confruntarea amprentelor cu bazele de date.

— Asta dacă e în bazele de date.

— Eu cred că e un lunetist militar, spuse Emerson. Tot personalul militar e în bazele de date. Așa că e doar o chestiune de timp.

A fost o chestiune de 49 de minute. Un funcționar bătu la ușă și intră. Adusese un teanc de hârtii. Pe ele erau trecute un nume, o adresă și un istoric. Plus informații suplimentare din tot sistemul. Inclusiv poza de pe permisul de conducere. Emerson luă hârtia și o citi dintr-o privire. Apoi încă o dată. După care zâmbi. Exact la șase ore după ce a fost tras primul foc, situația era ca și rezolvată. N-avem voie să ratăm.

— Îl cheamă James Barr, spuse Emerson.

Tăcere în birou.

— Are 41 de ani. Locuiește la 20 de minute de aici. Și-a făcut serviciul în Armata SUA. Lăsat la vatră cu mențiune onorabilă acum paisprezece ani. Specialist de infanterie, ceea ce pariez că înseamnă lunetist. De la serviciul de circulație am aflat că are un Dodge Caravan vechi de șase ani, de culoare bej.

Împinse hârtiile pe birou în direcția lui Rodin. Acesta le luă, le citi o dată, de două ori, cu atenție. Emerson îi urmări ochii. Îl văzu gândind: omul, arma, crima. Era ca și cum ai vedea că, pe ecranul unui aparat de păcănele se aliniază trei cireșe. Bing! Bing! Bing! Certitudine absolută.

— James Barr, spuse Rodin, ca și cum ar fi savurat sonoritatea cuvintelor.

Separă din teanc poza de permis și se uită atent la ea.

— James Barr, bun-venit în iad, domnule!

— Amin, adăugă Emerson, așteptând un compliment.

— Mă duc să iau mandatele, spuse Rodin. Arestare și percheziții în casa și mașina suspectului. Judecătorii o să se înghesuie să le semneze.

Plecă, iar Emerson îl sună pe șeful poliției ca să-i dea vestea bună. Șeful îi spuse că o să programeze o conferință de presă pentru a doua zi dimineață. Preciză că voia ca Emerson să fie prezent și să ocupe un loc central. Emerson luă asta ca pe singurul compliment pe care avea să-l primească, cu toate că nu prea-i avea la inimă pe jurnaliști.

Mandatele au fost gata în mai puțin de o oră, dar pentru organizarea arestării a fost nevoie de trei ore. Mai întâi, cei trimiși în recunoaștere au confirmat că Barr era acasă. Casa lui era una cu un singur nivel și nu ieșea prin nimic în evidență. Nici în stare perfectă, dar nici pe cale să se prăbușească. Vopsea veche la exterior, asfalt proaspăt turnat pe aleea de acces. Luminile erau aprinse și un televizor era pornit în camera care servea probabil drept living. Barr însuși fusese zărit pentru un scurt moment, printr-o fereastră luminată. Părea să fie singur. Și se pregătea de culcare.

Luminile se stinseră și casa rămase tăcută. Urmă o pauză. Procedura standard impunea o planificare atentă pentru arestarea unui om înarmat în interiorul unei clădiri. Echipa SWAT a departamentului de poliție preluă conducerea. Folosiră releveul clădirii primit de la primărie și adoptară un plan de acțiune obișnuit pentru astfel de situații. Încercuire acoperită, forță copleșitoare în așteptare în față și în spate, asalt violent și inopinat, simultan la ușile din față și din spate. Emerson a fost detașat pentru efectuarea arestării propriu-zise, echipat în armură de corp completă și cu o cască împrumutată. Un asistent al procurorului avea să-l însoțească pentru a monitoriza legalitatea procesului. Nimeni nu voia să-i dea avocatului apărării vreun motiv de care să se agațe mai târziu. O echipă de paramedici avea să fie trimisă la fața locului. Doi ofițeri de la brigada canină aveau să fie și ei prezenți, ca urmare a teoriei cu privire la câinele aflat în casă. În total, erau implicați 38 de oameni și toți erau obosiți. Cei mai mulți lucraseră neîntrerupt timp de 19 ore. Turele obișnuite plus ore suplimentare. Așa că în aer plutea o tensiune teribilă. Oamenii socoteau că nimeni nu deține o singură armă automată. Dacă un ins avea o armă, avea mai multe. Poate și puști-mitralieră. Sau chiar grenade ori bombe.

Dar arestarea fu simplă ca bună ziua. James Barr abia dacă s-a trezit. I-au doborât ușile la trei dimineața și l-au găsit adormit, singur în pat. A rămas adormit, cu 15 bărbați înarmați în dormitor, îndreptând spre el 15 pistoale-mitralieră și 15 fascicule de lanternă. Se mișcă puțin când comandantul echipei SWAT îi aruncă pe podea păturile și pernele, căutând arme ascunse. Nu avea niciuna. În sfârșit, deschise ochii. Mormăi ceva care părea o întrebare — Ce-i? —, după care se culcă din nou, ghemuit pe saltea, frigul subit făcându-l să-și strângă brațele în jurul corpului. Era un bărbat corpolent, cu pielea albă și un păr negru care încărunțea pe tot corpul. Pijamaua îi rămăsese strâmtă. Nu părea în cea mai bună formă fizică și arăta mai în vârstă de 41 de ani, cât avea de fapt.

Câinele era o corcitură bătrână care se trezi din somn fără tragere de inimă și veni pe picioare nesigure dinspre bucătărie. Ofițerii de la brigada canină îl prinseră imediat și îl duseră la mașina lor. Emerson își scoase casca și își croi drum prin mulțime în dormitorul minuscul. Văzu pe noptieră o sticlă de o jumătate de litru de Jack Daniel’s, pe trei sferturi plină, alături de o sticlă de medicamente, care și ea era plină trei sferturi. Se aplecă să vadă ce pastile erau. Somnifere. Legale. Prescrise recent unei persoane numite Rosemary Barr. Pe etichetă scria: Rosemary Barr. Se ia o pastilă pentru insomnie.

— Cine e Rosemary Barr? întrebă asistentul procurorului. Omul ăsta e însurat?

Emerson aruncă o privire prin încăpere și spuse:

— Nu pare.

— A încercat să se sinucidă? întrebă comandantul echipei SWAT.

Emerson clătină din cap.

— Le-ar fi înghițit pe toate. Plus toată sticla de whisky. Așa că bănuiesc că domnul Barr n-a putut să adoarmă în noaptea asta, atâta tot. După o zi foarte plină și foarte productivă.

Aerul din încăpere era stătut. Mirosea a cearșafuri murdare și a corp nespălat.

— Trebuie să fim atenți aici, spuse procurorul adjunct. Nu e în deplinătatea facultăților în acest moment. Avocatul lui o să spună că nu e pe deplin capabil să înțeleagă avertismentul Miranda2. Așa că nu-l putem lăsa să spună nimic. Iar dacă spune ceva, nu-l putem asculta.

Emerson îi chemă pe paramedici. Le spuse să-l controleze pe Barr, să se asigure că nu simula și, mai ales, că nu avea să moară în prezența lor. Aceștia se agitară în jurul lui Barr câteva minute, îi ascultară inima, îi luară pulsul, citiră eticheta de pe sticluța cu medicamente. Apoi îl declarară sănătos și în condiție fizică rezonabilă, doar că dormea buștean.

— Un psihopat, spuse comandantul echipei SWAT. Nicio mustrare de conștiință.

— Dar chiar suntem siguri că ăsta e omul pe care-l căutăm? întrebă procurorul adjunct.

Emerson găsi o pereche de pantaloni împăturiți pe un scaun și controlă buzunarele, din care scoase un portofel mic. Găsi permisul de conducere. Numele era corect, ca și adresa de domiciliu. Și fotografia corespundea.

— Da, ăsta-i omul, spuse.

— Nu-l putem lăsa să spună nimic, repetă tipul de la procuratură. Trebuie să aplicăm corect procedura.

— Oricum, o să-i citesc drepturile, spuse Emerson. Luați aminte, oameni buni.

Îl scutură pe Barr de umăr și obținu drept reacție niște ochi semideschiși. Apoi îi recită avertismentul Miranda. Dreptul de a nu spune nimic, dreptul la un avocat. Barr încercă să se concentreze, fără să reușească. Apoi adormi din nou.

— În regulă, luați-l, îi instrui Emerson pe subalterni.

Îl înfășurară într-o pătură. Doi polițiști îl scoaseră cu greu din casă și îl duseră într-o mașină. Prizonierul era însoțit de un paramedic și de asistentul procurorului. Emerson rămase în casă și începu percheziția. Găsi blugii cu materialul ros în șifonierul din dormitor. Sub ei, fuseseră așezați pantofii cu talpă de crep. Erau plini de praf. Impermeabilul se afla în debaraua din hol. Duba Dodge Caravan, în garaj. Arma cu lacul zgâriat era în subsol. Alte arme, într-un rastel prins de zid. Pe o băncuță așezată sub rastel, cinci pistoale de nouă milimetri. Și cutii cu muniție, inclusiv una pe jumătate goală, cu gloanțe de calibrul .308, Lake City M852, de 168 grain, cu vârf scobit și bază tronconică. Lângă cutii erau borcane pline cu tuburi goale de cartuș. Gata pentru reciclare, își zise Emerson. Gata pentru a fi reîncărcate manual cu praf de pușcă. Borcanul cel mai apropiat de partea din față a băncuței conținea cinci astfel de tuburi. Alamă Lake City. Capacul borcanului era desfăcut, ca și cum ultimele cinci tuburi fuseseră aruncate în recipient de curând și în grabă. Emerson se aplecă și mirosi. Aerul din borcan mirosea a praf de pușcă. Rece și vechi, dar nu foarte vechi.

Emerson părăsi locuința lui James Barr la patru dimineața, lăsându-i în urmă pe criminaliști, care aveau să percheziționeze amănunțit toată casa. Îl sună pe sergentul de serviciu și primi confirmarea că Barr dormea liniștit și singur într-o celulă, beneficiind de supraveghere medicală permanentă. Apoi se duse acasă și prinse un somn de două ore, înainte să facă duș și să se îmbrace pentru conferința de presă.

Întâlnirea cu ziariștii reuși să omoare din fașă campania mediatică. Pentru ca o astfel de campanie să funcționeze, suspectul trebuie să fie încă în libertate. Pentru ca un subiect de presă să capteze imaginația publicului, ucigașul trebuie să umble brambura, supărat pe lume, ascuns, tenebros, periculos. Campania de presă se bazează pe frică. Ca să aibă succes, e nevoie ca treburile de zi cu zi să pară expuse și periculoase, astfel încât să te temi să mergi la benzinărie, la mall sau la biserică. De aceea, pentru Ann Yanni, vestea că individul a fost găsit și arestat chiar înainte ca al doilea ciclul de știri să înceapă era un dezastru. Parcă-i și auzea pe editorii rețelei TV: N-are nicio bază, gata, n-avem ce discuta, e istorie. Știrea de ieri, literalmente. Probabil că oricum n-ar fi fost cine știe ce. Vreun ciudat corcit din inima țării, prea prost ca să rămână în libertate măcar până a doua zi dimineață. Probabil că se culcă cu verișoară-sa și bea Colt 453. Nimic sinistru. Avea să mai apară o dată pe post, într-o intervenție tip breaking news, ca să recapituleze crima și să raporteze arestarea și cu asta, basta. Înapoi în anonimat.

Așa că Ann Yanni era cuprinsă de dezamăgire, dar și-a ascuns-o bine. A pus întrebări și a reușit să vorbească pe un ton admirativ. Cam pe la jumătatea conferinței de presă, a început să contureze o temă nouă. O narațiune nouă. Oamenii vor fi nevoiți să admită că munca polițiștilor fusese impresionantă. Și că făptașul nu era un ciudat. Nu neapărat. Așadar un criminal serios fusese prins de un departament de poliție și mai serios. Chiar acolo, în inima țării. Și încă foarte repede, spre deosebire de alte cazuri similare. Putea oare să vândă o astfel de poveste? Începu să schițeze titluri în gând. Rapiditate maximă în America? Ca o variantă la calitate?

Șeful departamentului de poliție îi predă ștafeta detectivului Emerson după vreo zece minute. Emerson dezvălui în totalitate identitatea și istoricul criminalului. Păstră un discurs sec. Doar faptele, să trăiți. Descrise ancheta. Răspunse la întrebări. Nu se dădu mare. Ann Yanni își zise că, în opinia detectivului, polițiștii avuseseră noroc. Că avuseseră de la bun început mult mai multe indicii și informații decât de obicei.

Apoi luă cuvântul Rodin. Ascultându-l, rămâneai cu impresia că departamentul de poliție fusese implicat doar în faza incipientă a unor întâmplări minore și că adevărata muncă abia acum urma să înceapă. Biroul lui va analiza toate aspectele și va evalua cazul. Și da, domnișoară Yanni, dat fiind că, după părerea lui, circumstanțele o impuneau, procuratura va cere pedeapsa cu moartea pentru James Barr.

James Barr se trezi în celulă cu o mahmureală de natură chimică la ora nouă, sâmbătă dimineață. Imediat i s-au luat amprentele și i s-au citit din nou drepturile, apoi încă o dată. Dreptul de a nu spune nimic, dreptul la un avocat. A ales să nu spună nimic. Nu mulți oameni fac asta. Nu mulți sunt în stare. De regulă, imboldul de a vorbi este copleșitor. Dar James Barr îi rezistă. Își ținu gura închisă și rămase așa. O mulțime de persoane au încercat să-i vorbească, dar el nu le-a răspuns. Nici măcar o dată. Nicio vorbă. Emerson era relaxat în privința asta. La drept vorbind, nu voia cu adevărat ca Barr să spună ceva. Prefera să-și pună la punct toate dovezile, să le analizeze, să le verifice, să le perfecționeze și să ajungă la un punct în care putea să anticipeze o condamnare fără mărturisire. Mărturisirile sunt atât de vulnerabile la acuzațiile de coerciție sau confuzie pe care le-ar putea formula apărarea, încât învățase să fugă de ele. Acestea erau cireașa de pe tort. Literalmente, ultimul lucru pe care voia să-l audă, nu primul. Nu ca în serialele polițiste de la televizor, în care interogatoriile nesfârșite erau un fel de artă interpretativă. Așa că se ținu deoparte, așteptând ca oamenii de la criminalistică să-și termine munca minuțioasă.

Sora lui James Barr era mai tânără decât el, necăsătorită și locuia într-un apartament închiriat din centru. Se numea Rosemary. Ca și restul populației orașului, era îngrețoșată, șocată și înmărmurită. Văzuse știrile de vineri seară. Și le văzuse și pe cele de sâmbătă dimineață. Auzise un detectiv de poliție rostind numele fratelui ei. La început, a crezut că-i o eroare. Că auzise aiurea. Dar omul îl repeta întruna. James Barr, James Barr, James Barr. Rosemary izbucni în lacrimi. Mai întâi, lacrimi de confuzie, apoi lacrimi de oroare și în final lacrimi de furie.

Apoi își impuse să se calmeze și își făcu de lucru.

Era secretară la o firmă de avocatură cu opt parteneri. Ca majoritatea firmelor din orașele mici din inima țării, și a ei făcea câte puțin din toate. Și își trata destul de bine angajații. Salariul nu era spectaculos, dar era suplimentat cu diverse stimulente. Unul dintre ele era un pachet complet de beneficii. Un altul era faptul că nu i se spunea „secretară“, ci „asistentă“. Altul era promisiunea că firma se va ocupa gratuit de problemele juridice ale angajaților și ale rudelor acestora. În cea mai mare parte, această prevedere se referea la întocmirea și legalizarea testamentelor, la divorțuri și la bețele în roate puse de companiile de asigurări în cazurile de accidente de circulație minore. Nu era vorba despre apărarea rudelor acuzate pe nedrept în cazuri notorii de măcel urban. Știa asta. Dar simțea că trebuie măcar să încerce. Pentru că îl cunoștea pe fratele ei și știa că nu putea fi vinovat.

Îl sună acasă pe unul dintre asociații companiei pentru care lucra. În principal, omul se ocupa de impozite, așa că l-a sunat apoi pe cel care se ocupa de cazurile penale. Acesta l-a sunat pe asociatul care conducea compania, care a convocat o ședință a tuturor acționarilor. Au ținut ședința la masa de prânz, la clubul local. De la bun început, pe agenda întâlnirii era un singur punct: cum să refuze solicitarea lui Rosemary Barr cu cât mai mult tact posibil. Nu erau pregătiți să asigure apărarea pentru o crimă de o asemenea natură. Sau înclinați s-o facă. Erau implicații legate de relația cu publicul. În această privință, s-a căzut imediat de acord. Pe de altă parte, erau niște oameni loiali și Rosemary Barr era o angajată bună, care lucra la ei de mulți ani. Știau că nu dispunea de niciun ban, pentru că ei erau cei care-i calculau impozitele. Au presupus că nici fratele ei nu avea bani. Dar Constituția garanta o apărare competentă, iar ei nu aveau o părere foarte bună despre avocații din oficiu. Așa că s-au pomenit prinși într-o veritabilă dilemă etică.

Penalistul o rezolvă. Se numea David Chapman. Era un veteran care nu se ferea să muncească pe brânci și care-l cunoștea pe procurorul Rodin. Chiar foarte bine. La drept vorbind, ar fi fost imposibil să nu-l cunoască. Crescuseră în același cartier și lucrau în același domeniu, chiar dacă în tabere opuse. Așa încât Chapman se duse în camera pentru fumat și îl sună pe procuror acasă. Cei doi reprezentanți ai legii avură o discuție sinceră, plină de miez. Apoi Chapman reveni la masă.

— E punct ochit, punct lovit, spuse el. Fratele domnișoarei Barr e vinovat până la cer și înapoi. Rechizitoriul lui Rodin o să fie ca o lecție de manual. La naiba, poate chiar o să ajungă în manuale într-o bună zi. Are toate tipurile de dovezi posibile. Nicăieri nu găsești vreo portiță de salvare.

— Crezi c-a fost sincer cu tine? îl întrebă managerul pe asociatul său.

— Între doi vechi amici nu încape abureala, spuse Chapman.

— Deci?

— Tot ce putem face este să pledăm pentru o micșorare a pedepsei. Dacă obținem ca injecția letală să fie înlocuită cu închisoare pe viață fără posibilitatea de eliberare condiționată înseamnă că am obținut o mare victorie. Domnișoara Barr nu poate spera la mai mult. Nici nenorocitul ăla de frate-său, cu tot respectul cuvenit.

— Cât de mult va trebui să ne implicăm? întrebă managerul firmei.

— Doar până la ședința de pronunțare a sentinței. Pentru că va trebui să-și recunoască vinovăția.

— Ești dispus să te ocupi de caz?

— Ținând cont de circumstanțe, da.

— Câte ore de muncă o să ne coste?

— Nu multe. Practic, nu putem face nimic.

— Care ar fi baza pentru micșorarea pedepsei?

— E un veteran al Războiului din Golf, cred. Așa că e posibil să sufere ca urmare a administrării de diferite substanțe chimice. Sau un gen de chestie de-aia posttraumatică întârziată. Poate că-l putem convinge pe Rodin să fie de acord înainte de proces. Am putea să o rezolvăm la un prânz.

Managerul încuviință cu o mișcare a capului și se întoarse către avocatul specializat în impozite.

— Spune-i secretarei tale că vom face tot ce ne stă în puteri ca să-l ajutăm pe fratele ei aflat la ananghie.

Pe Barr l-au mutat din arestul poliției la pușcăria districtuală înainte ca sora lui sau Chapman să aibă șansa să-l vadă. Pătura și pijamalele i-au fost luate și a primit în schimb lenjerie din hârtie, o salopetă oranj și o pereche de sandale de duș din cauciuc. Pușcăria districtului nu era un loc prea plăcut. Mirosea urât și era gălăgioasă. Era suprapopulată, iar tensiunile sociale și etnice, care pe străzi erau ținute sub control, aici erau lăsate să se dezlănțuie. Deținuții erau înghesuiți câte trei într-o celulă, iar gardienii erau mai puțini decât era necesar. Nou-veniții erau numiți bibani, iar bibanii erau lăsați să se apere singuri.

Dar Barr fusese în armată, așa că pentru el șocul cultural a fost ceva mai mic. A supraviețuit ca biban timp de două ore, după care a fost escortat într-o sală de interogatorii. I s-a spus că îl așteaptă un avocat. Acolo erau o masă și două scaune prinse cu șuruburi de podea, într-o încăpere fără ferestre. Pe unul dintre scaune ședea un tip pe care și-l amintea vag de undeva. Pe masă se afla un casetofon de buzunar. Ca un Walkman.

— Mă numesc David Chapman, spuse tipul de pe scaun. Sunt avocat specializat în cazuri penale. Sora ta lucrează pentru firma mea. Ne-a rugat să te ajutăm.

Barr nu spuse nimic.

— Așa că iată-mă, continuă Chapman.

Barr nu spuse nimic.

— Înregistrez această conversație, spuse Chapman. Ca să rămână pe casetă. Presupun că nu ai nimic împotrivă.

Barr nu spuse nimic.

— Cred că ne-am întâlnit o dată. La petrecerea noastră de Crăciun, într-un an?

Barr nu spuse nimic.

Chapman așteptă.

— Ți-au fost explicate acuzațiile? întrebă el.

Barr nu spuse nimic.

— Acuzațiile sunt foarte serioase.

Barr rămase tăcut.

— Nu te pot ajuta dacă tu nu vrei să te ajuți, insistă Chapman.

Barr se mulțumi să se uite lung la el. Rămase nemișcat și tăcut mai multe minute în șir. Apoi se aplecă spre casetofon și vorbi pentru prima oară după cele întâmplate în după-amiaza zilei precedente:

— Au arestat pe cine nu trebuia.

— Au arestat pe cine nu trebuia, spuse Barr din nou.

— Atunci spune-mi cine trebuia arestat, răspunse imediat Chapman.

Era un bun tactician de tribunal. Știa cum să mențină ritmul unui schimb de replici. Întrebare, răspuns, întrebare, răspuns. Așa determinai pe cineva să se deschidă. Se intra într-un ritm și totul ieșea la iveală.

Dar Barr se retrase din nou în tăcere.

— Hai să lămurim lucrurile, spuse Chapman.

Barr nu-i răspunse.

— Negi faptele? îl întrebă Chapman.

Barr nu spuse nimic.

— Negi?

Niciun răspuns.

— Dovezile sunt toate acolo, îl informă Chapman. Sunt de-a dreptul copleșitoare, mă tem. Nu poți să faci pe prostul acum. Trebuie să vorbim despre motivul pentru care ai făcut-o. Asta o să ne ajute aici.

Barr nu spuse nimic.

— Spune-mi, tu vrei să te ajut? întrebă Chapman. Sau nu?

Barr nu zise nimic.

— Poate că totul s-a declanșat din cauza a ceva ce ți s-a întâmplat mai demult, în război. Sau stresul posttraumatic. Ori un fel de deranjament mental. Trebuie să ne concentrăm asupra motivului.

Barr nu spuse nimic.

— Nu e un lucru inteligent să negi. Dovezile sunt clare.

Barr nu spuse nimic.

— Să negi nu e nici măcar o variantă.

— Găsește-l pe Jack Reacher pentru mine, zise Barr.

— Pe cine?

— Jack Reacher.

— Cine e? Un prieten?

Barr nu spuse nimic.

— Cineva pe care-l cunoști? spuse Chapman.

Barr nu spuse nimic.

— Cineva pe care l-ai cunoscut cândva?

— Doar găsește-l pentru mine.

— Unde e? Și cine e?

Barr nu spuse nimic.

— Jack Reacher ăsta e doctor? se interesă Chapman.

— Doctor? repetă Barr.

— E doctor? vru să fie sigur Chapman.

Dar Barr nu mai spuse nimic. Se ridică de la masă, se duse la ușă și bătu în ea până când gardianul o deschise și îl duse înapoi în celula lui înghesuită.

Chapman aranjă o întâlnire cu Rosemary Barr și cu investigatorul firmei la biroul său de avocatură. Investigatorul era un polițist pensionat, pe care și-l împărțeau între ele o bună parte a firmelor de avocatură din oraș. Toate îl plăteau pe baza unui contract de colaborare. Avea autorizație de detectiv particular. Îl chema Franklin. Nu semăna deloc cu detectivii particulari din serialele de televiziune. Toată munca și-o făcea la birou, ajutat de cărți de telefoane și baze de date computerizate. Nu ieșea pe teren, nu umbla înarmat și nici măcar pălărie nu purta. Dar n-avea egal când trebuia să verifice faptele sau să-i găsească pe cei care uitau să-și plătească datoriile și-și luau tălpășița, și încă avea o mulțime de prieteni la departamentul de poliție.

— Dovezile sunt beton, spuse el. Așa am auzit. Emerson a condus ancheta și te poți baza pe el. Ca și pe Rodin, de altfel, dar din motive diferite. Emerson e un tip rigid, iar Rodin e un laș. Niciunul dintre ei n-ar face declarațiile pe care le-au făcut dacă nu ar avea un caz beton.

— Pur și simplu, nu pot să cred că el a făcut-o, spuse Rosemary Barr.

— Ei bine, și el pare să nege, spuse Chapman. Sau așa interpretez eu puținele cuvinte pe care le-a spus. Și îl cere pe un anume Jack Reacher. Cineva pe care-l cunoaște sau pe care l-a cunoscut cândva. Ai auzit vreodată numele ăsta? Știi cine e?

Rosemary Barr se mulțumi să clatine din cap. Chapman scrise numele Jack Reacher pe o foaie de hârtie pe care o împinse către Franklin.

— Bănuiesc că ar putea fi un psihiatru. Domnul Barr a pomenit de el imediat după ce i-am spus cât de solide sunt dovezile. Așa că poate acest Reacher e cineva care ne poate ajuta să obținem reducerea pedepsei. Poate că l-a tratat în trecut pe domnul Barr.

— Fratele meu nu s-a dus niciodată la psihiatru, spuse Rosemary Barr.

— Ești absolut sigură?

— Niciodată.

— De cât timp e în oraș?

— De paisprezece ani. De când a terminat cu armata.

— Erați apropiați?

— Am locuit în aceeași casă.

— În casa lui?

Rosemary Barr încuviință din cap.

— Dar acum nu mai locuiești acolo.

Rosemary Barr se uită într-o parte.

— Nu, spuse ea. M-am mutat.

— E posibil ca fratele tău să fi mers la un psihiatru după ce te-ai mutat?

— Mi-ar fi spus.

— Bun, dar înainte? Cât a fost militar?

Rosemary Barr nu răspunse. Chapman se întoarse din nou către Franklin.

— Deci poate că Reacher a fost doctorul lui din armată, spuse el. Poate că are informații despre o traumă mai veche. Ne-ar fi de mare ajutor.

Franklin acceptă foaia de hârtie.

— Caz în care o să-l găsesc, zise el.

— Oricum, n-ar trebui să vorbim despre reducerea pedepsei, spuse Rosemary Barr. Ar trebui să vorbim despre îndoială rezonabilă. Despre nevinovăție.

— Dovezile sunt foarte puternice, spuse Chapman. Și-a folosit propria armă.

Franklin petrecu trei ore nereușind să-l găsească pe Jack Reacher. Mai întâi, luă la rând asociațiile de psihiatri. Niciun rezultat. Apoi căută pe internet grupurile de sprijin dedicate Războiului din Golf. Nicio urmă. Încercă Lexis-Nexis și alte organizații de presă. Nimic. Apoi o luă de la capăt și accesă baza de date a Centrului Național al Evidenței Personalului. Aici erau listați toți militarii, în serviciu sau lăsați la vatră. Găsi destul de ușor numele lui Jack Reacher. Intrase în serviciul militar în 1985, iar în 1997 fusese lăsat la vatră cu mențiune onorabilă. La rândul lui, James Barr se înrolase în 1985 și părăsise mediul militar în 1991. Așadar exista o suprapunere de șase ani. Dar Reacher nu era doctor. Și nici psihiatru. Fusese polițist militar. Ofițer. Maior. Poate un investigator de nivel înalt. Barr urcase în ierarhie până la gradul de Specialist E-4 la infanterie, nu fusese în poliția militară. Care era legătura dintre un maior din poliția militară și un specialist E-4 de la infanterie? Fusese ceva important, evident, căci altfel Barr nu i-ar fi pomenit numele. Dar ce?

La finalul celor trei ore, Franklin ajunse la concluzia că nu va afla niciodată, pentru că Reacher ieșise din raza de acțiune a radarului în 1997. Complet. Nu găseai nicăieri vreo urmă legată de el. Era încă în viață, potrivit Administrației Asigurărilor Sociale. Nu era în pușcărie, potrivit datelor de la NCIC. Dar dispăruse. Nu avea niciun rating de credit. Nu deținea proprietăți mobiliare, vreun automobil sau o ambarcațiune. Nu avea datorii. Nici vreun sechestru pe bunuri. Nici adresă. Nici număr de telefon. Nu figura cu niciun mandat în executare, nu existau nici decizii ale instanțelor emise pe numele său. Nu era soț. Nici tată. Era o fantomă.

James Barr petrecu aceleași trei ore intrând serios în bucluc. Totul începu când ieși din celulă. Se întoarse spre dreapta, ca să meargă la telefoanele cu fise. Coridorul era îngust. Se lovi cu umărul de un alt ins. Apoi comise o greșeală gravă. Își ridică privirea de la podea și, uitându-se spre celălalt, își ceru scuze.

Greșeala era gravă, pentru că un biban nu putea stabili contactul vizual cu un alt deținut. Însemna lipsă de respect. Așa stăteau lucrurile în pușcărie. El nu știuse asta.

Tipul pe care îl privise ochi în ochi era mexican. Avea tatuaje specifice unei bande, dar Barr nu le recunoscu. Altă greșeală gravă. Cel mai bine ar fi fost să-și fi coborât repede privirea în podea și să-și fi văzut de drum, sperând că totul va fi bine. Dar n-a făcut-o. În schimb, spuse:

— Scuză-mă.

După care ridică din sprâncene și schiță un zâmbet complice și cumva autodisprețuitor, de parc-ar fi vrut să spună: Locul ăsta e grozav, nu-i așa?

Greșeală gravă. Familiaritate și o presupusă intimitate.

— La ce te holbezi? îl chestionă mexicanul.

În acel moment, James Barr înțelese totul. La ce te holbezi? Asta era o frază introductivă standard. În dormitoarele din cazărmi, în baruri, la colț de stradă, pe alei întunecoase, asta era o frază pe care nu voiai s-o auzi.

— La nimic, spuse el și înțelese imediat că înrăutățise situația.

— Adică vrei să spui că sunt un nimic?

Barr coborî iute ochii în podea și dădu să plece, dar era mult prea târziu. Simți privirea mexicanului între omoplați și renunță la ideea de a mai da vreun telefon. Telefoanele se aflau într-un hol înfundat și nu voia să cadă într-o capcană. Așa că o luă pe un circuit lung, în sensul invers mișcării acelor de ceasornic și se înapoie în celula sa. Ajunse acolo fără probleme. Nu se uită la nimeni, nu rosti niciun cuvânt. Se întinse pe patul lui. După vreo două ore, se simți OK. Bănuia că poate să se descurce într-o mică ciorovăială cu un fanfaron. Și era mai solid decât mexicanul. Era mai solid chiar și decât doi mexicani.

Voia s-o sune pe sora lui. Voia să știe că ea e bine.

Porni din nou către telefoanele cu fise.

Ajunse acolo teafăr. Era un loc strâmt. Pe perete erau patru telefoane, la care vorbeau patru bărbați. La fiecare telefon era câte o coadă formată din deținuții care așteptau să le vină rândul. Zgomot, târșâit de picioare, râsete nervoase, nerăbdare, frustrare, aer acru, miros de transpirație, de păr murdar și de urină stătută. O scenă normală de pușcărie, potrivit preconcepțiilor lui James Barr.

Dar, deodată, scena ieși din normalitate.

Bărbații din fața lui se făcură nevăzuți. Pur și simplu, dispărură. Cei care vorbeau la telefon se opriră în mijlocul conversației și trecură grăbiți pe lângă el. Cei care stătuseră la coadă își luară tălpășița. Într-o jumătate de secundă, din plin și gălăgios, holul deveni pustiu și tăcut.

James Barr se întoarse.

Îl văzu pe mexicanul tatuat. Acesta avea un cuțit în mână și doisprezece prieteni în jur. Cuțitul era coada unei periuțe de dinți înfășurată cu bandă adezivă și cu vârful ascuțit ca un pumnal. Prietenii erau toți scunzi și îndesați și aveau aceleași tatuaje. Cu toții erau tunși scurt, cu modele complicate rase pe suprafața craniului.

— Stați! spuse Barr.

Dar mexicanii nu așteptară și, opt minute mai târziu, Barr era în comă. A fost găsit la ceva timp după aceea, pe podea, bătut la sânge, cu multiple plăgi prin înjunghiere, capul crăpat și o hemoragie subdurală severă. Ulterior, umbla prin pușcărie vorba că și-o meritase. Arătase lipsă de respect față de mexicani. Dar, potrivit acelorași vorbe, nici el nu se lăsase ușor. Cuvinte spuse cu o tentă de admirație. Mexicanii avuseseră de suferit. Dar nici pe departe la fel de mult ca fostul soldat. A fost transportat de urgență la spital și operat, pentru a se diminua presiunea care afecta creierul inflamat. După care a fost mutat într-un salon de terapie intensivă securizat, încă în stare de comă. Doctorii nu erau siguri când își va reveni. Poate peste o zi. Poate peste o săptămână. Poate peste o lună. Poate niciodată. Pe lângă faptul că nu știau, doctorilor nici nu le prea păsa. Erau cu toții localnici.

Șeful închisorii îl sună pe Emerson târziu în noapte și îl informă. Apoi Emerson îl sună pe Rodin și îi spuse. Rodin îl sună pe Chapman și îl puse la curent. După care Chapman îl sună pe Franklin.

— Și acum ce se întâmplă? îl întrebă Franklin.

— Nimic, spuse Chapman. Suntem în așteptare. Nu poți să trimiți în judecată un om care e în comă.

— Și ce se întâmplă când se trezește?

— Dacă va fi bine, presupun că se va merge mai departe.

— Și dacă n-o să fie bine?

— Atunci n-o să se meargă mai departe. Nu poți să judeci o legumă.

— Și noi ce facem acum?

— Nimic, spuse Chapman. Oricum nu luasem lucrurile prea în serios. Barr e vinovat până la cer și înapoi și nimeni nu poate să facă ceva pentru el.

Franklin o sună pe Rosemary Barr și îi povesti ce se întâmplase, pentru că nu era sigur că altcineva s-ar fi deranjat să o facă. Află că, într-adevăr, nu o înștiințase nimeni. Așa că îi dădu vestea chiar el. Rosemary Barr nu se exterioriză într-un mod spectaculos. Din contra, rămase tăcută. Ca și cum vestea o suprasolicitase emoțional.

— Bănuiesc că ar fi bine să merg la spital, spuse ea.

— Dacă vrei, răspunse Franklin.

— E nevinovat, să știi. E atât de nedrept totul.

— L-ai văzut ieri?

— Adică dacă pot să-i ofer un alibi?

— Poți?

— Nu, spuse Rosemary Barr. Nu pot. Nu știu unde-a fost ieri. Și nici ce a făcut.

— Sunt locuri în care se duce de obicei? Cinematografe, baruri, ceva de genul ăsta?

— N-aș zice.

— Prieteni cu care-și mai petrece timpul?

— Nu sunt sigură.

— Prietene?

— Nu, de o bună bucată de timp.

— Alte rude pe care să le viziteze?

— Suntem doar doi: eu și el.

Franklin nu spuse nimic. Urmă o pauză lungă, încărcată de emoții contrastante.

— Ce se întâmplă acum? întrebă Rosemary Barr.

— Nu știu exact.

— Ai găsit persoana pe care a pomenit-o?

— Jack Reacher? Nu, mă tem că nu. Nici urmă de el.

— O să continui să cauți?

— Serios, nu mai pot să fac nimic.

— Bine, zise Rosemary Barr. Atunci va trebui să ne descurcăm fără el.

Dar chiar în timp ce Rosemary și Franklin vorbeau la telefon, în ziua de sâmbătă, târziu în noapte, Jack Reacher era în drum spre ei.