Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

This edition is made possible under a license arrangement originating with Amazon Publishing, www.apub.com, in collaboration with ANA Sofia Ltd.

Titlul original: In an Instant

Autor: Suzanne Redfearn

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1055-1

ISBN (epub): 978-606-40-1436-8

PROLOG

Doamna Kaminski ştia.

Înainte să se întâmple.

Până în ziua cu pricina, ne-am imaginat că e genul de mamă dusă cu pluta, nevrotică şi paranoică. Pe la spate o porecleam Gardianul şi o compătimeam pe Mo pentru că avea o mamă atât de chinuită de fobii şi obsesii. „Protejată“ era puţin spus pentru felul cum îşi păzea doamna Kaminski fiica. Nu avea voie la petreceri de aniversare care se ţineau pe plajă sau la piscină, decât dacă era şi un salvamar de faţă şi dacă putea participa şi doamna Kaminski — silueta unei femei la vreo 40 de ani care pândea de pe nisip sau de pe malul apei, urmărind cu ochi de vultur copiii de 12 ani cu chef de petreceri. Nici nu se punea problema ca Mo să meargă la Disneyland. Deşi era o femeie tăcută, minionă — înaltă cam de 1,50 —, cu un zâmbet amabil şi deosebit de politicoasă, e greu de crezut cât de inflexibilă devenea când era vorba de siguranţa lui Mo.

În secret ne întrebam dacă doamna Kaminski trecuse cumva prin vreun eveniment traumatizant în tinereţe, care să fi făcut-o să devină atât de protectoare, dar Mo zicea că nu i se întâmplase nimic de genul ăsta. Din spusele sale, mama ei era pur şi simplu convinsă că nimeni nu avea atâta grijă de copiii tăi cum aveai tu însăți. Era o abordare generoasă din partea lui Mo, dovedea mult mai multă răbdare decât am fi dovedit oricare dintre noi dacă mamele noastre s-ar fi amestecat în viaţa noastră cum făcea doamna Kaminski cu Mo.

Tabăra de ştiinţe din clasa a şasea a fost momentul când neînduplecarea ei s-a îmblânzit în sfârşit, trecând de la granit la oţel: uşor mai maleabil, dar nu cu mult. Toţi elevii de-a şasea, în afară de Mo, urmau să meargă în excursie. Profesoara a sunat-o pe doamna Kaminski, apoi l-a sunat pe director şi apoi pe mama. Mama a fost cea care a convins-o. Tata urma să meargă cu noi ca însoţitor şi avea să aibă grijă personal de Mo. Poate că a fost din cauză că a crezut-o pe mama sau pentru că avea încredere în tata, sau pentru că a înţeles că nu o putea ţine la infinit acasă, sau pentru că tabăra era atât de importantă în programa din anul respectiv. Oricare ar fi fost motivul, pentru prima dată în cei 12 ani de viaţă ai lui Mo, i s-a dat voie să zboare din cuib fără să o aibă pe mama ei alături.

De atunci, doamna Kaminski a lăsat-o pe fiica ei în grija noastră în repetate rânduri, fiecare angajament bazat pe încredere fiind prefaţat de fiecare dată de promisiunile părinţilor mei: „vom avea mare grijă de ea“, „e pe mâini bune“, „Mo ne e ca o fiică“ — platitudini de duzină la care mă gândesc întruna în ultimul timp, întrebându-mă dacă aceste clişee rostite din inerţie au influenţat cumva ce s-a întâmplat sau dacă nu au însemnat nimic, iar lucrurile s-ar fi petrecut tot astfel indiferent de toate promisiunile nechibzuite făcute în prealabil.

De-a lungul anilor, şi eu am fost lăsată în grija doamnei Kaminski, dar părinţii mei nu i-au cerut niciodată vreo garanţie că voi fi în siguranţă. Mo e singură la părinţi, aşa că am fost luată să-i ţin companie în toate vacanţele familiei Kaminski. Am fost cu ei în Africa, în Spania, în Thailanda şi în Alaska. Părinţii mei au acceptat cu entuziasm toate invitaţiile, fără urmă de ezitare și fără să solicite garanţii de protecţie cum erau cele oferite când o luam noi pe Mo. Poate că se presupunea că e o promisiune valabilă în ambele sensuri. Sau poate că, în sinea lor, părinţii mei ştiau că o astfel de promisiune n-ar putea fi garantată în vreun fel, ceea ce ar fi făcut ca decizia de a mă lăsa să merg cu ei să pară una ciudată. Îmi închipui că părinţii mei înţelegeau că temerile doamnei Kaminski se bazau pe o introspecţie profundă, că ea luase în calcul posibilitatea să apară o falie sau să erupă vreun vulcan sau să se scufunde corabia; şi că, pusă în faţa unei alegeri dificile, ea o să se îngrijească mai întâi de ai ei şi că, deşi eu şi Mo ne aveam ca surorile, eu nu intram în acea categorie.

De când mă ştiu, îmi amintesc cum ne dădeam cu toţii ochii peste cap — eu, surorile mele şi prietenii mei — de câte ori venea vorba de doamna Kaminski, cum credeam cu toţii că e dusă cu pluta.

Nimeni nu mai spune acum că e dusă cu pluta.

Ea a ştiut. Dinainte să se întâmple. Şi mă întreb: cum? Să fie din cauză că avea abilităţi de profet, că avea darul unor premoniţii supranaturale? Sau să fi fost exact cum spunea Mo — o atitudine de protecţie raţională, cântărită, bazată pe înţelegerea faptului că nimeni nu se îngrijeşte de ai tăi aşa cum o faci tu, pe conştiinţa faptului că, dacă se ajungea la o alegere, copilul ei va fi pe al doilea loc?

Acestea sunt întrebările pe care mi le pun acum. După tot ce s-a întâmplat.

Dacă mai aud o discuţie despre panglică roz sau aurie, clachez, jur! CUI ÎI PASĂ? Să se căsătorească în secret! Să termine odată cu asta! MOR!!!

Mo îmi răspunde aproape instantaneu prin SMS: Deci te distrezi?

Până şi o extracţie dentară ar fi mai puţin dureroasă. De cinci luni îndur chinul ăsta. De când sora mea şi-a anunţat logodna, cele mai mici detalii cu privire la nuntă au fost disecate şi analizate până la refuz şi tot mai sunt trei luni până la ziua cu pricina. Până la refuz. O vorbă pe cinste (trei, de fapt), care nu e folosită îndeajuns de des şi care e cum nu se poate mai potrivită — toată plimbarea asta m-a adus la capătul răbdării.

E vineri, e o după-amiază superbă, senină, o zi numai bună de mers la plajă ca să faci skimboarding sau surfing sau doar să pierzi vremea cu prietenii. Dar, în loc de aşa ceva, iată-mă aici, pe podeaua cabinei de probă a unui magazin cu rochii de mireasă, rezemată cu spatele de perete, în timp ce soră-mea, în rochia de mireasă, face parada modei pentru mama, mătuşă-mea şi subsemnata, domnişoară de onoare fără voie. Cealaltă soră a mea, Chloe, nu e de faţă. La vreo săptămână după logodnă, a făcut un comentariu cum că instituţia matrimonială ar fi un construct patriarhal, învechit, care oprimă femeia, moment în care a fost pusă imediat pe tuşă, iar mie mi-a fost alocat rolul ei.

Mă întreb pe unde o fi acum. Probabil că pierde vremea cu Vance, stau bot în bot sau se plimbă ținându-se de mână prin centru, bucurându-se de ziua asta de vis. Mai că-mi vine să suspin de invidie şi mă întreb, nu pentru prima dată, dacă nu cumva a făcut dinadins comentariul ăla. Lui Chloe îi merge mintea brici la din astea. Ştie cum să se sustragă de la chestii şi ideea de a lucra cot la cot cu mama timp de opt luni e clar ceva de la care ar fi ţinut morţiş să se sustragă.

Rânjesc gândindu-mă cât de inspirată a fost manevra: cum a reuşit soră-mea să se elibereze fără să refuze direct şi cum mi-a pasat mie responsabilitatea de a fi mâna dreaptă a lui Aubrey. Mi-o imaginez pe Chloe zâmbind răutăcios în timp ce punea la cale chestia asta, ştiind cât de mult detest asemenea situații şi ştiind că opt luni în care va trebui să am asemenea discuţii, încercând să-mi păstrez zâmbetul vioi şi încurajator, o să-mi afecteze din plin dispoziţia de obicei relaxată, de om care nu umblă prin magazine decât dacă a rămas în fundul gol.

— Finn, tu ce părere ai? mă întreabă Aubrey, obligându-mă să-mi ridic ochii din telefon, unde derulez meme cu cele mai haioase animale din lume.

Pe ecran tocmai a apărut o imagine cu un pisoi călare pe un husky, cu laba ridicată, în dreptul căreia scrie „Urmăreşte şoarecele ăla!“

Clipesc şi îmi piere rânjetul, în timp ce mi se pune din senin un nod în gât. Deşi îmi displac toate chestiile dantelate, feminine sau care au de-a face cu nunţile, mă inundă un val de emoţii tipice pentru fetişcane. De două săptămâni încoace, Aubrey ne-a împuiat capul cu cât de perfectă e rochia ei. În cea mai mare parte a timpului, n-am ascultat-o prea atent — zicea ceva de satin, mătase, şiraguri de perle, ceva de o panglică şi decolteu rotund. Dar acum, că o am în faţă — când mă priveşte de sus, de fapt, de pe tocurile ei foarte înalte —, cu valuri de satin de culoarea fildeşului, fine ca şi cum ar fi ţesute din apă, revărsându-i-se din dreptul taliei incredibil de subţiri, cu şiragurile de perluţe presărate în spirală, din jurul a ceea ce presupun că e un decolteu rotund, arată ca o prinţesă din basme, cea mai frumoasă din ţară, şi sunt şocată de cât de frumuşică este... ba poate sunt chiar şi un pic invidioasă.

În spatele lui Aubrey, mama îşi împreunează mâinile în față, iar mătuşa Karen i-a înconjurat umerii cu braţul. Stau rezemate una de cealaltă, admirând-o pe soră-mea, cu coafurile lor asortate, blond-cenuşiu, aproape atingându-se una de cealaltă.

— Drăguţ, comentez, ca şi cum n-ar fi mare chestie, apoi îmi întorc din nou privirea spre telefon.

Un câine negru mijeşte ochii la o îngheţată pe băţ galbenă, din care se scurg picături: „Mi-a îngheţat neuronul“. Zâmbesc şi parcurg mai departe imaginile în timp ce mama şi mătuşa Karen se extaziază şi se învârt în jurul lui Aubrey, admirându-i rochia din toate unghiurile, iar Aubrey se tot întoarce ba cu fața, ba cu spatele.

Mătuşă-mea Karen se opreşte în dreptul meu.

— Fă o poză, chiţăie ea. Cu Finn. Cu amândouă.

Eu mă crispez la gândul că o să mă pună pe pagina ei de Facebook, cu un comentariu ridicol de genul: „Aubrey și Finn Miller, o viitoare mireasă superbă şi o mireasă care o să fugă de la altar“.

— Nu, i-o retează mama, salvându-mă. Nu înainte de ziua cea mare. Aduce ghinion să pozezi fata în rochia de mireasă înainte de nuntă.

Oftez uşurată şi mă trag ceva mai departe de Aubrey, îngrijorată că aş putea s-o întinez prin simpla mea apropiere.