Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: © Buro Blikgoed - Haarlem, The Netherlands

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Geiger

Autor: Gustaf Skördeman

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1191-6

ISBN (epub): 978-606-40-1449-8

Ceștile de cafea de la Royal Copenhagen rămăseseră pe masă, cu doar câteva picături pe fund, iar tăvile cu torturi și paharele cu suc fuseseră golite. Șervețele curate, cu picățele albastre, erau amestecate cu altele murdare. Fața de masă era plină de pete de cafea și firimituri, iar ici-colo se vedeau urme roșii circulare de la pahare. Plecând în grabă, cei mici lăsaseră scaunele în dezordine, departe de masă.

Doi dintre copii stăteau acum pe canapeaua Josef Frank. Ceilalți doi alergau țipând, agitați de la atâtea dulciuri. Din senin apăru o minge de tenis care, din fericire, nimeri între două dintre farfuriile-suvenir de pe pereți, care evocau diferite părți ale Europei: Berlin, Praga, Budapesta, Paris, Rostock, Leipzig, Bonn.

În ultima săptămână de școală, nepoții stătuseră la bunici, astfel încât părinții lor să poată pleca în vacanță în Bretania. Surorile Malin și Lotta își propuseseră să ajungă acolo înainte de începerea vacanței de vară, când jumătate din Suedia pleacă în Franța.

În ultima săptămână, bunicul Stellan se refugiase în birou, în timp ce bunica Agneta pregătise micul dejun și cina, îi dusese și îi adusese pe copii de la școală sau de la activitățile extrașcolare. Îi supraveghease de pe debarcader când se scăldau în serile neobișnuit de călduroase de la începutul verii. Tot bunica fusese cea care strângea în urma lor tuburile de snorkeling, aripioarele de înot, costumele de baie, ochelarii de înot, jucăriile și crema de plajă. Iar mai târziu, toate hainele, tabletele, încărcătoarele și manualele.

Acum veniseră ambele surori, împreună cu soții lor, ca să-și ia copiii acasă. Parcă toată casa răsufla ușurată la gândul că în curând se va așterne din nou liniștea și totul va reveni la normal.

Ușa dinspre grădină era deschisă, iar Lotta se apropie de bătrânul ei tată, care îi arăta schimbările pe care le făcuse în ghivece și în straturile de flori. Știa deja majoritatea florilor, dar mai apăruseră și unele noi. Tatăl ei, Stellan, avea câteva flori preferate pe care le păstra, iar pe celelalte le înlocuia mereu cu alte soiuri.

Lui i se părea că florile arată cel mai bine înainte să înflorească, atunci când încep să se deschidă mugurii. În această privință, tatăl și fiica aveau opinii diferite.

Lotta îl asculta cu atenție pe tatăl ei, care îi vorbea cu entuziasm despre margarete galbene, nalbe de pădure, nemțișori, lăsniciori crescuți spontan, oregano, mentă, coada șoricelului și ghizdei. Lui îi plăceau florile, iar Lotta se gândea cât de mult timp petrecea el în grădină în copilăria ei. Nimeni nu avea voie să-l deranjeze pe tata aici, dar toată lumea știa întotdeauna unde se află.

Când Stellan se opri să-și tragă sufletul, Lotta se întoarse discret, prefăcându-se că admiră casa — casa elegantă, funcțională, pe care o cunoștea atât pe dinafară, cât și pe dinăuntru și nu avea niciun motiv întemeiat s-o scruteze astfel. Ferestrele mari și cele două terase aveau o vedere minunată spre lacul Mälaren și spre Kärsön.

Apoi rămase cu privirea ațintită la poteca din grădină, la cele douăsprezece dale grele din piatră peste care trecuse de atâtea ori împreună cu sora ei și pe care tata Stellan le numea, în glumă, cei doisprezece pași spre o viață mai bună, deoarece duceau la șopronul din grădină. Înăuntru, avea la dispoziție tot ce îi era mai drag.

Lespezile fuseseră atât de greu de montat, încât Stellan spunea că vor rămâne acolo pentru totdeauna. Trecuseră patruzeci de ani de-atunci, așa că se putea spune că profeția lui se va împlini.

Îl privi pe tatăl ei. Avea optzeci și cinci de ani și mintea la fel de limpede ca întotdeauna, dar trupul îi era istovit de anii care trecuseră peste el. Atât de istovit, încât, când se rădea, rata unele porțiuni de pe gât. Fusese întotdeauna înalt, însă acum era gârbovit. Ochelarii cu lentile mari, pe care îi știa dintotdeauna și care erau semnul său distinctiv, îi cădeau mereu de pe nas, iar în spatele ramelor i se vedea privirea tulbure.

Lotta era aproape la fel de înaltă ca Stellan, dar altfel nu semănau prea mult. Tatăl avusese părul blond-cenușiu, al fiicei era negru. O moștenire de la bunica ei încăpățânată, după spusele lui Stellan. Și dacă privirea lui era prietenoasă și caldă, a Lottei era bănuitoare și sceptică.

— Vrei să ne așezăm puțin? întrebă Lotta, observând că tatăl ei obosise, deși el n-ar fi recunoscut niciodată.

Se așezară pe banca verde și scorojită de lângă șopronul din grădină. Stellan dădu deoparte bulbii de flori de pe o farfurie de carton și își făcu vânt cu ea, iar Lotta își șterse sudoarea de pe frunte. Era o căldură aproape nefirească în toată țara. Începuse în mai și nu era niciun semn că s-ar răcori nici acum, în iunie.

Stătuseră împreună aici de multe ori. Era o bancă pentru odihnă, aflată în apropierea uneltelor: aici puteai să-ți tragi sufletul, dar și să te pregătești de treabă.

Cel puțin teoretic.

În șopron erau grămezi de mobilă de exterior și unelte de grădină care nu mai fuseseră folosite de zeci de ani: sape, un aspersor, o stropitoare din cupru, hamacul cu dungi, acum mucegăit, și șezlongurile vechi, care scârțâiau și cu care fetelor le plăcea să se joace când erau mici. Făceau plajă printre nămeți încă din primele zile de primăvară, „se adăposteau“ în zilele înnorate de vară și își închipuiau toată vara că șezlongurile erau bărci, mașini, avioane, rachete sau diguri de pe care săreau într-o apă imaginară.

Când surorile crescuseră prea mari ca să se mai joace, șezlongurile au fost duse în șopron și de atunci zăceau acolo. În schimb, tata Stellan se odihnea pe ele în taină când muncea în grădină, dar îl dădea de gol scârțâitul lor ușor care răzbătea prin pereți. Acum șopronul semăna mai degrabă cu un monument al unei epoci apuse. Grădinarul Jocke — care venea la lucru cu regularitate, cu precizia unui ceas elvețian, deși se pensionase de mult — nu mai scotea în fiecare an decât masa. Și nici nu era plătit. Venea săptămânal la Stellan și la Agneta încă de la începutul anilor 1970, când aceștia, proaspăt căsătoriți, abia se mutaseră, și a continuat să vină și după pensionare, fără să-și anunțe vizita sau să fie chemat. Poate că avea nevoie de această rutină bine stabilită ca să nu clacheze.

Lotta întredeschise ușa șopronului și simți cum o izbește căldura. Din cauza caniculei, înăuntru era un adevărat cuptor.

— Când ai de gând să desfaci fereastra aia? întrebă ea, arătând spre bucata de placaj prinsă în cuie pe peretele din spate. Nu mai e niciun risc să te spionăm, ca atunci când eram mici.

— Nu, dar acum au apărut alți mici spioni, spuse Stellan zâmbind.

— Copiii stau toată ziua cu ochii în ecrane.

— O să-l rog pe Joa s-o dea jos. Fereastra dă către un minunat tufiș de arbuști, dar eu nu mai stau așa de mult pe-aici.

— Chiar deloc, aș spune, comentă Lotta, aruncând o privire spre șezlongurile ruginite.

— Poftim, îi zise Stellan Broman fiicei sale, întinzându-i o floare.

De câte ori venea în vizită, îi dădea câte un răsad de floare sau de ceapă din grădină pentru ghivecele ei micuțe din bucătărie, iar ea le accepta cu recunoștință.

— Ce este? îl întrebă.

— Nu știu. Cred că e clarcia. Jocke a plantat-o.

— Totdeauna dai vina pe altcineva, îi răspunse Lotta zâmbind.

Joachim era prezent dintotdeauna în viața lor, iar el și tatăl ei se tachinau tot timpul despre care știe cele mai multe lucruri despre flori. Dacă ar fi sinceră, ar recunoaște că probabil aflase mai multe despre plante și cultivarea lor de la Jocke decât de la Stellan.

Și totuși, își amintea din copilărie cu căldură de pasiunea tatălui ei pentru grădinărit, fiindcă asta îl făcea să stea mereu acasă. Nu la serviciu, nici în casă, înconjurat de colegi și prieteni. Nu la petreceri grandioase, nu la slujbă, doar cu truda liniștită printre straturile de flori.

În mod sigur, viața lui fusese foarte liniștită în ultimii treizeci de ani. Îi era dor, oare, de cea veche? Își dorea să mai fie în centrul atenției?

În orice caz, le asigurase o copilărie deosebită ei și lui Malin, o copilărie pentru care le invidiau toți prietenii lor. Oare ar fi fost mai bine dacă tata ar fi petrecut mai mult timp acasă și nu s-ar fi retras să se destindă în șopron sau n-ar fi evadat în grădină imediat ce ajungea acasă? Oricum, o aveau alături pe mama lor.

Și, fără îndoială, fusese palpitant să treacă prin casa lor atâtea fețe celebre, să vadă atâtea festinuri și petreceri, atâția adulți care făceau lucruri neobișnuite.

Oare viața socială intensă a părinților o făcuse atât de singuratică? Cu siguranță, moștenise de la tatăl ei hărnicia, dar când termina cu munca nu-și dorea să mai vadă alți oameni. Prefera să citească o carte. Sau, eventual, să se întâlnească și să stea de vorbă cu un prieten. Un singur prieten.

Țipătul unui copil le aminti că e timpul să se întoarcă la ceilalți. Ca de obicei, Malin rămăsese înăuntru cu mama Agneta.

Nu-i plăcuse niciodată grădina. „Ptiu, viermi și larve!“ a fost verdictul ei la șase ani și așa a rămas.

Bruneta Lotta și blonda Malin. Sora mare, talentată, și micuța prințesă răsfățată.

Fiind o soră mică tipică, aproape parodică, Malin n-o ajutase pe mama lor nici la curățenie, nici la împachetat, nici la spălatul vaselor, constată Lotta. În schimb, găsise la mansardă o cutie cu vechituri și căuta în ea haine vintage pentru copiii ei.

— Chiar își doresc haine vechi? întrebă Agneta.

— Uite ce drăguț e ăsta, spuse Malin, arătându-i un costumaș din catifea albastru-deschis, de când era mică.

Malin era o copie a mamei sale, cu părul blond și cu sprâncenele negre.