Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Andreea Tudorică

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: unsplash.com/©roger3010 (oglindă); Guliver/Getty Images/©Catherine Falls Commercial; unsplash.com/©anniespratt

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

This edition is published by arrangement with Harlequin Books S.A.

This is a work of fiction. Names, characters, places and incidents are either the product of the author’s imagination, or are used fictitiously, and any resemblance to actual persons, living or dead, business establishments, events, or locales are entirely coincidental.

Titlul original: The Wrong Family

Autor: Tarryn Fisher

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1208-1

ISBN (epub): 978-606-40-1448-1

JUNO

Lui Juno îi era o foame cumplită. Dar ca să poată mânca trebuia să-și croiască drum până la frigider fără să se rănească.

A ochit un traseu cât de cât sigur printre cioburile mai mari împrăștiate în jurul insulei din bucătărie. Purta doar niște șosete subțiri și, pășind cu grijă de pe o dală albă de gresie pe una neagră, parcă ar fi jucat o partidă de șah cu piese umane. Auzise cearta, dar acum o și vedea în cioburile de porțelan alb împrăștiate ca niște dinți pe podea. Nu le putea deranja și în niciun caz n-avea voie să se taie în ele. Dând ocol insulei, a văzut o sticlă verde de vin răsturnată într-o parte, cu o spărtură în formă de „U“ prin care vinul o luase la vale într-un pârâiaș ce se prelingea până sub aragaz.

Juno a observat toate acestea fără prea mare curiozitate, în timp ce se îndrepta spre ținta ei. Vechiul frigider a gemut când l-a deschis, iar borcanele cu condimente au zdrăngănit în locașurile lor de pe ușă. Rafturile erau aproape goale — curate, dar goale, esența acestei case și a tot ceea ce se afla în ea, după cum remarcase Juno. Cu excepția zilei de azi, și-a spus ea, privind înapoi spre vesela făcută țăndări. Și-a apăsat buzele cu două degete și s-a zgâit în frigider. Nu făcuseră aprovizionarea. A încercat să-și aducă aminte când îi văzuse ultima dată venind acasă cu sacoșe de la băcănie, cu plasele alea reutilizabile ale lui Winnie, atârnând la fel de rău ca țâțele lui Juno. O să se ducă în curând, și-a spus ea. Aveau un copil de hrănit, pe Samuel, iar ăștia de treisprezece ani mănâncă mult. Însă tot era îngrijorată. A tras de pe raft singurele două cutii de plastic, ridicându-le în lumină. Spaghete vechi de trei zile. Arătau uscate și lipite: o să le arunce ei diseară. A pus cutia pe blat. Cealaltă conținea niște resturi de orez prăjit. Pe asta a ținut-o ceva mai mult în mână; aseară, când gătiseră, mirosul ajunsese până la ea în pat și stomacul începuse să-i ghiorțăie. A încercat să identifice ingredientele doar după miros: busuioc, ceapă, usturoi, ardeiul gras fraged pe care Winnie îl creștea în grădină.

A ridicat un pic capacul cutiei, adulmecând conținutul. Putea să ia și ea un pic, să râcâie nițel la suprafață. L-a mâncat rece, stând în micuța sufragerie care dădea spre grădina din spate. Se certaseră în legătură cu casa, apoi cu banii și în cele din urmă Winnie aruncase cu o caserolă în ceva — probabil că nu în capul lui Nigel, din moment ce azi-dimineață era bine mersi. Sticla cu vin căzuse câteva secunde mai târziu.

Ceasul de deasupra ușii arăta zece și șaptesprezece minute. Juno a oftat din rărunchi. Iar era în întârziere, ceea ce însemna că nu mai avea timp să facă duș. A mâncat repede, grăbindu-se să-și spele și să-și șteargă furculița, apoi a ocolit în vârful picioarelor vasul de porțelan decedat, strâmbându-se la dezastrul de pe jos. În urmă cu câteva zile începuse o carte și abia aștepta să se întoarcă la ea. La șaizeci și șapte de ani îți mai rămân puține plăceri în viață, iar Juno considera că una dintre acestea este lectura.

A mai aruncat o privire înapoi spre bucătărie, întrebându-se cine avea să curețe mizeria aia. Îi plăcea pardoseala în pătrate albe și negre, pe care Nigel era atât de dornic s-o schimbe cu parchet din prefabricate. Frigiderul verde măsliniu, cândva o piesă impozantă la etajul unde se vindeau produse ale companiei Sears, îi făcea inima să tresară de fiecare dată când intra în bucătărie. Era o bucătărie unde se trăia, fără nimic din modernismul steril pe care îl găsești de obicei în cartierele cu nume de copaci. Și era norocoasă să se afle aici. Greenlake era genul de cartier pentru care oamenii păreau dispuși să plătească sume enorme, doar ca să trăiască aici. Știa asta, așa că ultimul lucru pe care și-l dorea era să tulbure cu ceva șederea ei la familia Crouch. A stins lumina și s-a strecurat în hol, lăsând problemele în grija lor. Vinul făcuse o mizerie de nedescris, avea să fie greu de curățat.

La stânga lui Juno, cam la doi metri în față, pe hol, se aflau vestibulul și livingul oficial. Vestibulul era un mic intrând deprimant, cu ferestre vitrate dând spre parc. Cândva fusese îmbrăcat în lambriuri de lemn închis la culoare, dar Winnie îl vopsise în alb, ceea ce îmbunătățise vag sentimentul general pe care ți-l dădea încăperea. Și mai existau și poze de familie; portretele lui Sam făcute în studio, de-a lungul timpului, pe când dinții îi răsăreau din gingii ca pastiluțele de gumă Chiclets. Erau și câteva poze cu Nigel și Winnie făcând chestii care se fac la nuntă: Nigel în smoching și Winnie într-o rochie simplă, fluidă, inspirată fără îndoială de rochia Carolynei Bessette, în ziua în care s-a căsătorit cu John Kennedy Jr. Însă, în ciuda încercării disperate de a simula veselia, vestibulul era condamnat să arate ca o sacristie. Juno o auzise pe Winnie plângându-se că-i lipsit de lumină și bătându-i necontenit apropouri lui Nigel să facă ceva în privința asta.

— Am fi putut tăia copacul ăla din fața ușii de la intrare. Ar intra mai bine lumina în cameră…

Dar aluziile ei stăruitoare se îndreptau către un bărbat prea distras ca să le mai audă. Winnie aranjase ca lumina de deasupra ușii de la intrare să rămână permanent aprinsă. În tăcere, Juno fusese de partea lui Winnie în problema asta. Intrarea chiar era întunecoasă. Dar dincolo de ușile de la intrare, după o curte micuță, neîmprejmuită, și apoi o stradă aglomerată, se afla parcul Greenlake. Iar asta era cea mai importantă calitate a casei. Greenlake, cartier din Seattle, dădea senzația de urban-suburban, iar în centrul lui se aflau lacul și parcul după care fusese denumit. O cărare de 4,5 kilometri tăiată prin mijlocul vegetației dădea ocol lacului. Puteai fi milionar sau persoană fără adăpost; pe cărarea aceea n-avea nicio importanță — oamenii veneau, se plimbau, împărțeau același spațiu.

Juno a luat-o în dreapta, către partea din spate a casei, iar holul dădea într-un capăt spre sufrageria propriu-zisă a familiei, iar în celălalt, spre o cameră foarte mare. Când se mutase aici, fusese uluită de aglomerarea de culori și imprimeuri care se învălmășeau prin toată încăperea.

Împingând o pernă căzută care îi stătea în drum, June s-a îndreptat încet spre rafturile de cărți, tresărind din cauza durerii din șolduri. Astăzi șchiopăta și simțea fiecare secundă din cel de-al șaizeci și șaptelea an de viață. Rafturile cu cărți se aflau la doar trei metri și jumătate de ea, dar s-a oprit după câțiva pași, rămânând liniștită și cu ochii închiși, până când a simțit că i-a trecut durerea. Până la urmă tot va ajunge; ajungea de fiecare dată. Când durerea surdă s-a mai domolit, a reușit să se deplaseze, cu încheieturile gemând. Avea o zi proastă; în ultima vreme avea tot mai multe zile din astea. Dacă ar putea ajunge până la bibliotecă…

Mergea de ceva timp pe acest drum, în care durerea își croia calea prin încheieturile ei. Inițial avusese simptome ca de gripă, cu dureri sâcâitoare atârnate de oasele ei sub forma unor tentacule cărnoase. Dar acum nu mai suferea doar când se deplasa, cu încheieturile arzând —, ci adesea durerea era atât de intensă, încât June voia să moară. Permanent avea extremitățile umflate și degetele în nuanțe vineții, ca fața lui Violet Beauregarde din Willy Wonka și fabrica de ciocolată. Și, ca lucrurile să fie chiar mai rele de-atât, de cinci-șase ori pe zi o loveau niște valuri de amețeală și de fiecare dată când a căzut a durut-o și mai rău, pentru că i se împuținase tot mai mult trupul pe care să aterizeze. Nu avea un computer al ei, așa că l-a folosit pe cel al familiei Crouch ca să caute pe Google dieta cea mai bună pentru boala ei, întrebând robotul cel mare din cer ce ar trebui și ce nu ar trebui să mănânce. Robotul cel mare i-a spus că ar trebui să mănânce chestii precum pește și fasole și să bea mult lapte. De atunci, Juno a început să mănânce o cutie cu fasole pe zi și s-a lipsit de pește, iar când era foarte supărată pe Winnie bea lapte direct din cutia din frigider.

Podeaua care ducea dinspre living către colțul de lectură era ușor înclinată; acolo Juno nu a reușit să-și ridice la timp degetul de la picior, din cauza unei amețeli neașteptate. S-a prăbușit pe o parte, în timp ce susul devenea jos și josul, sus, izbindu-și în cădere coapsa de colțul ascuțit al unei măsuțe. A simțit cum o săgetează o durere ascuțită, distinctă, și a deschis gura să-și strige surpriza, dar singurul sunet pe care a reușit să-l scoată înainte de a se prăbuși a fost un gâlgâit sugrumat. Ultimul lucru pe care l-a mai văzut a fost cotorul cărții pe care o citea.

Juno s-a ridicat încet. Avea gura uscată și nu-și putea deschide ochii de durere. Era jenată, chiar dacă nu fusese nimeni acolo, s-o vadă. Ce se întâmplase? S-a frecat pe locul dureros de pe coapsă, crispându-se; până mâine o să aibă o vânătaie cât o prună.