Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Irina Tudor Dumitrescu

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Yoga

Autor: Emmanuel Carrère

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1193-0

ISBN (epub): 978-606-40-1446-7

Sosirea

Pentru că trebuie să încep de undeva relatarea acestor patru ani în care am încercat să scriu o cărțulie subtilă și hazlie despre yoga, am înfruntat lucruri atât de puțin subtile și hazlii, ca terorismul și criza refugiaților, m-am prăbușit într-o asemenea depresie melancolică, încât a fost nevoie să mă las internat vreme de patru luni la spitalul Sainte-Anne, în sfârșit, mi-am pierdut editorul care, pentru prima oară în treizeci și cinci de ani, nu va citi o carte pe care am scris-o, pentru că trebuie, așadar, să încep de undeva, aleg dimineața aceasta de ianuarie 2015 când, închizându-mi rucsacul, m-am întrebat dacă merita să-mi iau telefonul de care oricum urma să mă despart acolo unde mă duceam ori să-l las acasă. Am ales varianta radicală și, de-abia ieșit din clădire, mi s-a părut nemaipomenit că m-am fofilat fără să mă întâlnesc cu nimeni. Încă o abatere a fost să iau trenul din gara Bercy, un satelit al gării Lyon, modest și deja provincial, specializat în Franța rurală. Vagoane vetuste, compartimente în stil vechi, șase locuri la clasa întâi, opt la a doua, într-un maro și un gri-verzui care-mi aminteau de trenurile din îndepărtata mea copilărie, în anii șaizeci. Câțiva pifani dormeau, întinși pe banchete, de parcă nimeni nu i-ar fi prevenit că serviciul militar nu mai există. Întoarsă spre geamul plin de praf, singura mea vecină se uita cum trec sub o ploaie măruntă și cenușie clădirile cu graffitiuri de la ieșirea din Paris, apoi din periferia estică. Era o tânără care arăta și era îmbrăcată ca o iubitoare de drumeții, echipată cu un rucsac enorm. M-am întrebat dacă avea să se plimbe prin Morvan, așa cum mi se întâmplase s-o fac odinioară, plecând din Vézelay și în condiții defel mai milostive, sau dacă se ducea, cine știe?, în același loc ca și mine. Intenționat nu luasem cu mine nicio carte și mi-am petrecut toată călătoria — o oră și jumătate — lăsându-mi privirea și gândurile să vagabondeze, într-un soi de molcomă nerăbdare. Fără să știu cu adevărat ce anume speram, aveam mari așteptări de la aceste zece zile rupt de toate, fără să pot fi contactat, de neatins. Îmi observam așteptarea, îmi observam molcoma nerăbdare. Era interesant. Când trenul s-a oprit la Laroche-Migennes, tânăra cu rucsacul cel mare a coborât în același timp cu mine și, ca și mine, ca vreo alte douăzeci de persoane, s-a îndreptat, în fața gării, spre platforma unde o navetă trebuia să vină să ne ia. Cum nimeni nu cunoștea pe nimeni, am așteptat-o în tăcere. Fiecare se uita la ceilalți întrebându-se până la ce punct păreau normali. Aș fi zis că da, păreau mai degrabă normali. Când a sosit autocarul, unii s-au așezat doi câte doi, eu, singur, dar, chiar înainte de plecare, o femeie de vreo cincizeci de ani, trasă la față, dar frumoasă și cu o expresie serioasă, a urcat ultima și a ocupat locul de lângă mine. M-a salutat rapid, aproape în șoaptă, apoi a închis ochii, dând de înțeles fără ostilitate că nu ținea să intre în vorbă. Toată lumea tăcea. Autocarul a ieșit foarte repede din oraș și a început să circule pe drumuri foarte înguste, trecând prin niște cătune unde nimic nu părea să fie deschis, nici măcar obloanele. După o jumătate de oră a luat-o pe un drum neasfaltat, mărginit de stejari, și s-a oprit într-o zonă cu pietriș, în fața unei ferme scunde. Am coborât, bagajele ne-au fost date jos din cală și apoi am pătruns în clădire, prin intrări separate: una pentru bărbați, alta pentru femei. Ne-am trezit, numai bărbați, într-o sală enormă amenajată ca o cantină școlară, luminată de neoane, cu pereții vopsiți într-un galben spălăcit și împodobiți cu afișe mici pe care erau caligrafiate citate din înțelepciunea budistă. Erau și câteva chipuri noi, oameni care nu se aflaseră în autocar și care, probabil, veniseră cu mașina. La o masă din placaj lăcuit, un tânăr cu o față deschisă și simpatică, îmbrăcat cu un tricou cu mâneci scurte în vreme ce toată lumea purta cel puțin un pulover sau un polar, îi primea unul câte unul pe nou-veniți. Înainte să te duci la el trebuia să completezi un chestionar.

Chestionarul

După ce mi-am luat un ceai, pe care ni-l turnau în niște pahare de cantină răsucind robinetul de la un samovar mare din tablă cositorită, m-am așezat în fața chestionarului. Patru foi pline. Primele pagini nu cereau cine știe ce efort de gândire: stare civilă, persoane de contactat în caz de urgență, probleme medicale, tratamente în curs. Am precizat că eram sănătos, dar că suferisem de câteva ori de depresie. Apoi eram rugați să spunem: 1. cum aflasem de Vipassana; 2. ce experiență aveam cu meditația; 3. în ce moment al vieții ajunseserăm; 4. ce așteptări aveam de la stagiu. Cum spațiile rezervate răspunsurilor nu depășeau o treime din pagină, m-am gândit că, dacă aș fi vrut să mă apuc serios fie și numai de a doua întrebare, ar fi trebuit să scriu o carte întreagă și că, tocmai, venisem aici ca să scriu cartea cu pricina — lucru despre care n-aveam să scot o vorbă. Cu prudență, m-am mărginit să spun că practicam meditația de vreo douăzeci de ani, că practica aceasta fusese prea multă vreme legată de tai chi chuan (am precizat, între paranteze: „mica circulație“, ca să se înțeleagă că nu eram chiar un începător) și, în prezent, de yoga. Cu toate acestea, rămânea neregulată și nădăjduiam să o dezvolt mai mult, motiv pentru care mă înscrisesem la un stagiu intensiv. Cât despre „momentul vieții în care ajunsesem“, adevărul era că mă aflam într-un moment bun, un ciclu extrem de favorabil care dura de aproape zece ani. Era chiar uimitor, după atâția ani, când la această întrebare aș fi răspuns de fiecare dată că o duceam rău, foarte rău, și că momentul în care ajunsesem era în mod cu totul special un dezastru, să pot răspunde, fără să mint, ba chiar minimizându-mi mai degrabă bafta, că, pe cinstea mea, eram bine, că nu mai trecusem de ceva vreme printr-un episod depresiv, că n-aveam probleme, nici în amor, nici familiale, nici în viața profesională, nici cu banii — singura problemă pe care o aveam, și era, desigur, una, dar una de răsfățat al soartei, era un ego supradimensionat, despotic, a cărui influență năzuiam s-o reduc, iar meditația este făcută exact pentru așa ceva.

Ceilalți

În jurul meu sunt vreo treizeci de bărbați în tovărășia cărora am să mă așez și am să tac vreme de zece zile. Îi privesc pe ascuns. Mă întreb care dintre ei e în criză. Care are, ca și mine, o familie. Care e singur, părăsit, sărac, nefericit. Care e fragil, care e solid. Care riscă, în vertijul tăcerii, să-și piardă cumpătul. Toate vârstele sunt reprezentate, între douăzeci și, aș zice eu, șaptezeci de ani. Variate sunt și condițiile sociale: profesorul de liceu căruia îi place campingul, naturist, vegetarian, fan al misticilor orientale; tipul tânăr cu dreadlocks și căciuliță peruviană peste care ai putea să dai printre activiștii No Border de la Calais, unde nu de mult am făcut un reportaj; kinetoterapeutul sau osteopatul practicant de arte marțiale; și apoi alții, care ar putea la fel de bine să fie violoniști sau casieri la SNCF, imposibil de zis. Pe scurt, tipul de clientelă destul de pestriță peste care dai prin dojo-uri și prin pensiunile de pe drumul spre Compostelle. Cum Nobila Tăcere, așa cum zic ei, nu a intrat încă în vigoare, putem să vorbim și trag cu urechea la conversațiile micilor grupuri care s-au format, în timp ce, dincolo de geamurile mici și aburite, începe să se lase, foarte devreme, foarte adânc, întunericul. Toate bat spre ceea ce ne așteaptă de mâine-dimineață încolo. Mereu aceeași întrebare: „Și tu, e pentru prima oară?“ Aș zice că suntem jumătate neofiți, jumătate veterani. Primii, curioși, nerăbdători, neliniștiți, ceilalți, aureolați de prestigiul experienței și, printre aceștia, un omuleț care îmi amintește de cineva, dar nu știu de cine, și asupra căruia, negativist cum sunt de felul meu, mă concentrez imediat: țăcălie ascuțită, purtând un pulover jacard cu mult roșu-închis, jucând cu o penibilă îngâmfare rolul înțeleptului zâmbitor, blajin, plin de idei despre alinierea chakrelor și beneficiile detașării.

Teleportare la Tiruvanamalai

Prima oară când am auzit pomenindu-se despre Vipassana a fost în India, în primăvara lui 2011. Ca să termin o carte, închiriasem o casă la Pondichéry unde am stat două luni, fără să schimb aproape nicio vorbă cu nimeni. Zilele mele, cu un program imuabil, începeau cu cititul ziarului Times of India în singura cafenea unde, după câte știam eu, făceau espresso. Apoi, mergând pe străzi cu intersecții în unghi drept și care, mărginite de clădiri coloniale dărăpănate, se numesc calea Aristide Briand, strada Pierre Loti sau bulevardul Maréchal Foch, mă întorceam cu un pas gânditor să lucrez la romanul meu de aventuri rusesc, Limonov. Mă băgam în pat foarte devreme, la ora la care nenumărații maidanezi de la Pondichéry încep un concert de lătrături în care am învățat să disting câteva voci, și mă sculam tot foarte devreme, trezit de răsăritul soarelui și de orăcăitul câtorva gecko. Această rutină cazanieră, fără vizitat muzee ori monumente, fără chestii turistice obligatorii, este idealul meu de călătorie în străinătate.