Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Fotografii realizate de Jessica Bruder.

Fotografia de la pagina 34 a fost oferită de Linda May.

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Dușa Udrea-Boborel

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Nomadland: Surviving America in The Twenty-First Century

Autor: Jessica Bruder

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1173-2

ISBN (epub): 978-606-40-1445-0

Pentru Dale

„Există o fisură în toate. Pe acolo lumina străbate.“

— LEONARD COHEN

„Capitaliștii vor ca nimeni să nu trăiască în afara rețelei lor economice.“

— COMENTATOR ANONIM, AZDAILYSUN.COM

Cuvânt-înainte

În timp ce eu scriu această carte, ei sunt împrăștiați peste tot prin țară…

În Drayton, Dakota de Nord, un fost șofer de taxi din San Francisco, de 67 de ani, trudește la recoltarea anuală a sfeclei-de-zahăr. Muncește de la răsărit până după apus, la temperaturi care scad sub limita înghețului, ajutând la descărcarea tonelor de sfeclă-de-zahăr din camioanele care vin de pe câmp. Noaptea doarme în dubița care i-a devenit casă din momentul în care Uber l-a scos din industria taximetriei și l-a lăsat în imposibilitatea de a-și plăti chiria.

În Campbellsville, Kentucky, o fostă proprietară de antrepriză pentru construcții, în vârstă de 66 de ani, împachetează mărfuri în schimbul de noapte la depozitul Amazon, împingând kilometri întregi un cărucior, pe podeaua de beton. Este o activitate care îți amorțește mintea și femeia se străduiește să scaneze corect fiecare produs, în speranța că va reuși să evite concedierea. Dimineața se întoarce în mica ei rulotă instalată într-una dintre cele câteva parcări de rulote închiriate de Amazon pentru găzduirea lucrătorilor nomazi, ca ea.

În New Bern, Carolina de Nord, o femeie aflată în căutare de lucru, a cărei locuință este rulota „cutie de chibrituri“ — atât de mică, încât poate fi tractată și de o motocicletă —, împarte adăpostul cu o prietenă. Chiar dacă are diplomă de masterat, această indigenă de 38 de ani din Nebraska nu-și poate găsi un serviciu, în ciuda faptului că a candidat numai în ultima lună pentru sute de joburi. Știe că se fac angajări pentru recoltarea sfeclei-de-zahăr, dar călătoria până în cealaltă parte a țării presupune să cheltuiască mai mulți bani decât are. În urmă cu câțiva ani și-a pierdut jobul pe care îl avea la o organizație nonprofit și așa a ajuns să locuiască într-o rulotă. După epuizarea finanțărilor pentru postul ocupat de ea, nu și-a mai putut permite să plătească și o chirie, pe lângă achitarea împrumuturilor făcute pentru studii.

În San Marcos, California, un cuplu de 30 și ceva de ani a organizat pe marginea drumului, într-o dubiță GMC din anul 1975, un stand cu dovleci, alături de un carnaval pentru copii și o grădină zoologică unde animalele pot fi mângâiate; au lucrat cinci zile ca să pună totul pe picioare de la zero, pe o bucată de pământ al nimănui. În câteva săptămâni vor transforma locul în târg de brazi de Crăciun.

În Colorado Springs, Colorado, un bărbat în vârstă de 72 de ani care locuiește într-o dubă încearcă să-și vindece, în timpul unei vizite pe care o face familiei, cele trei coaste rupte pe când lucra la întreținerea unui camping.

***

Dintotdeauna au existat nomazi, hoinari, vagabonzi, suflete fără odihnă. Dar acum, în mileniul trei, este pe cale să apară o nouă seminție de rătăcitori. Oameni care nu și-au imaginat niciodată că vor deveni migratori și-au luat lumea în cap. Și-au părăsit apartamentele sau casele tradiționale pentru a locui în ceea ce unii numesc „imobiliare pe roți“ — dube, diferite tipuri de rulote la mâna a doua, încorporate sau tractabile, berline vechi. Acești oameni fug cât îi țin picioarele de alegerile imposibile cu care se confruntă cei care formau înainte clasa de mijloc. Fug de decizii precum:

O să-ți cumperi de mâncare sau o să te duci la dentist? O să-ți plătești ipoteca sau factura la electricitate? O să plătești rata la mașină sau o să cumperi medicamente? O să acoperi chiria sau rata împrumutului pentru studii? O să-ți iei haine sau benzină pentru navetă?

Pentru mulți, răspunsul pare categoric la început.

Nu poți să-ți acorzi singur o mărire de salariu, dar cum ar fi dacă ai reduce cheltuiala cea mai mare? Să schimbi reședința din lemn și cărămidă cu o existență pe roți?

Unii îi numesc „persoane fără adăpost“. Noii nomazi resping această etichetă. Echipați atât cu acoperiș deasupra capului, cât și cu un mijloc de transport, ei au adoptat un alt cuvânt, referindu-se la ei înșiși, cu simplitate, drept „persoane fără casă“1.

De la distanță, mulți dintre ei pot fi ușor confundați cu niște pensionari lipsiți de griji, care străbat lumea în rulotă. În rarele ocazii când își oferă luxul unui film la cinematograf sau al unei cine la restaurant se amestecă bine în mulțime. După mentalitate și după felul în care arată, aparțin, în mare, clasei mijlocii. Își spală hainele la spălătorie și se duc la sala de fitness ca să facă duș. Mulți au ajuns pe drumuri după ce economiile le-au fost înghițite de Marea Recesiune. Ca să-și umple rezervoarele și burțile, muncesc din greu ore în șir, la joburi care presupun muncă fizică. În vremurile pe care le trăim, când salariile stagnează și costurile cu locuința cresc, oamenii aceștia s-au descătușat din chingile chiriei și ipotecii, ca să poată depăși această perioadă. Supraviețuiesc Americii de azi.

Însă și pentru ei — ca pentru oricine altcineva — supraviețuirea nu este suficientă. Așa încât ceea ce a început ca un efort pe ultimele metereze a devenit un strigăt de luptă pentru un lucru mai important. Să fii om înseamnă să năzuiești la mai mult decât simpla subzistență. Avem nevoie de speranță tot atât de mult pe cât avem nevoie de hrană și adăpost.

Și pe drumuri există speranță, un produs secundar al impulsului de a merge înainte. Un sens dat oportunității, la fel de mare ca țara însăși. O convingere profundă că va urma ceva mai bun. E chiar în fața ta, în următorul oraș, la următorul job, în următoarea întâlnire întâmplătoare cu un străin.

Iar atunci când se întâmplă, unii dintre acești străini sunt și ei tot nomazi. Când se întâlnesc — online, la job sau campând departe de zonele populate, în afara civilizației —, încep să se formeze comunități. Ei înțeleg lucrurile în același fel, se aseamănă unii cu alții. Când i se strică mașina cuiva, contribuie toată lumea cu bani. Există sentimentul contagios că se petrece un lucru important. Țara se schimbă cu rapiditate, vechile structuri se prăbușesc făcute țăndări, iar acești oameni reprezintă epicentrul noutății. La miezul nopții, în jurul unui foc de tabără la care participă cu toții, se întrezărește o frântură dintr-o utopie.

Acum, când scriu aceste rânduri, e toamnă. Curând va veni iarna. În joburile sezoniere vor începe disponibilizările obișnuite. Nomazii își vor strânge tabăra și se vor întoarce la adevărata lor casă — drumul — deplasându-se prin țară precum celulele de sânge prin vene. Vor porni la drum în căutarea prietenilor și familiei sau doar a unui loc cald. Unii vor traversa tot continentul. Cu toții vor număra kilometri întregi, derulați ca rola unui film despre America. Fast-foodurile de la intersecții și mallurile. Câmpuri dormitând sub pojghița de brumă. Showroomuri auto, biserici uriașe și restaurante deschise peste noapte. Câmpuri întregi care nu se deosebesc unul de altul. Ferme de animale, fabrici părăsite, cartiere în care casele sunt identice și depozite pătrățoase. Culmi înzăpezite. Drumul curge printre ele din zori și până în noapte, până când se instalează oboseala. Cu ochii împăienjeniți, nomazii găsesc un loc unde să tragă pe dreapta și să se odihnească. În parcările de la Walmart. Sau pe străzile liniștite de la periferii. În refugiile pentru camioane, în zumzetul liniștitor al motoarelor la ralanti. Apoi, dimineața devreme — înainte să-i observe cineva —, iau din nou calea autostrăzilor. Conducând neîncetat, nomazii sunt siguri de un singur lucru:

Ultima parcelă liberă din America este un loc de parcare.

PARTEA ÎNTÂI

Capitolul unu. „Hanul Înghesuit“

Pe Autostrada Foothill, cam la o oră de mers dinspre Los Angeles, dincolo de traficul către nord se profilează un lanț muntos, care pune capăt brusc suburbiilor orașului. Sălbăticia aceasta reprezintă granița sudică a munților San Bernardino, „un povârniș abrupt și înalt“, potrivit descrierii făcute de United States Geological Survey2. Munții fac parte dintr-o formațiune care a început să se ridice acum unsprezece milioane de ani de-a lungul faliei San Andreas și se înalță și azi, câștigând în fiecare an câțiva milimetri, pe măsură ce plăcile tectonice ale Pacificului și Americii de Nord se suprapun, măcinându-se una pe cealaltă. În orice caz, crestele muntoase par să crească mult mai repede atunci când mergi direct spre ele. E genul de priveliște care te face să te îndrepți în scaun și începi să simți cum ți se umflă pieptul, ca și când cutia toracică ți-ar fi invadată de un val de heliu suficient, poate, să te ridice de la pământ și să te ducă departe.

Linda May ține strâns volanul și privește prin ochelarii ei bifocali cu rame roz spre munții care se apropie tot mai mult. Și-a prins cu o bentiță de plastic părul argintiu, lung până la umeri, ca să nu-i vină peste față. Iese de pe Autostrada Foothill către Autostrada 330, cunoscută și sub numele de City Creek Road. Pe o porțiune de câțiva kilometri, asfaltul este drept și lat.