Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Irina Mușătoiu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

First Published in the UK in 2018 by Two Roads, an imprint of John Murray

Titlul original: The Cactus

Autor: Sarah Haywood

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1096-4

ISBN (epub): 978-606-40-1440-5

Nu sunt o femeie care să poarte pică, să se afunde în gânduri după certuri sau să pună la îndoială motivele altor persoane. Nici nu simt că trebuie să am dreptate cu orice preț. Dar, ca în cazul tuturor regulilor, există, bineînțeles, și excepții. N-o să rămân indiferentă când cineva este exploatat și același lucru este valabil și când eu sunt cea exploatată. O să mă folosesc de toate mijloacele pe care le am la îndemână ca să se facă dreptate. De aceea, deloc surprinzător, în urma întâmplărilor de luna aceasta, nu am avut de ales decât să acționez imediat și ferm.

Fratele meu, Edward, a fost cel care m-a anunțat că mama a murit. Deși era abia cinci și jumătate dimineața, eram deja trează. Tocmai stătusem aplecată deasupra vasului de toaletă, întrebându-mă dacă să mă forțez să vomit sau să suport greața aceea. După ce vomiți, scapi de starea aia pentru câteva minute, dar curând îți vine înapoi, așa că, făcând o analiză pro și contra în mintea mea, am decis că cea mai bună alegere era să îndur greața. În timp ce îmi examinam această decizie, din bucătărie s-a auzit telefonul. Mă sună atât de puțini oameni pe telefonul fix, încât mi-am dat seama imediat că trebuie să fie o urgență care să aibă legătură cu mama. Însă s-a dovedit că nu era nicio urgență. De fapt, fratele meu nu avea niciun motiv pentru care să mă sune atât de devreme în afară de a mă prinde cu garda jos.

— Suze, eu sunt, Ed. Am niște vești și nu sunt de bine. Poate că vrei să te așezi.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu știu cum să-ți zic asta, Suze, dar mă tem că…

— Edward, revino-ți. E în spital?

— Suze, s-a dus. A murit aseară. Abia la două am ajuns acasă. Am fost la un amic acasă să bem câteva beri. Lumina din camera ei era aprinsă, așa că am bătut la ușă și mi-am băgat capul înăuntru. Văzând-o prăbușită acolo, mi-am dat seama imediat. A venit medicul — atac cerebral masiv, a zis. Nu-mi vine să cred.

Am înghițit în sec ca să scap de nodul din gât și m-am așezat la masa din bucătărie. Am făcut o pauză ca să strâng cu dosul palmei câteva firimituri de pâine de pe masă într-o grămăjoară.

— Suze… Suze?

— Avea șaptezeci și opt de ani, am zis în cele din urmă. Și a mai avut două atacuri cerebrale. Nu era ceva la care chiar să nu te aștepți.

Am ezitat. Eram conștientă că trebuia să spun ceva încurajator, dar nu înțelegeam de ce fratele meu era îngrijorat.

— Totuși, înțeleg că n-a fost deloc plăcut s-o găsești așa, am adăugat. Îmi pare rău, nu am timp să vorbesc acum, trebuie să mă pregătesc pentru serviciu. Te sun mai târziu. Și… Edward?

— Da, Suze?

— Nu-mi mai spune Suze, te rog.

Nu mă așteptam să rămân orfană la patruzeci și cinci de ani, o vârstă la care majoritatea oamenilor mai au ambii părinți în viață, dar ai mei aveau peste treizeci de ani când m-am născut, iar tatăl meu avea un caracter slab, ceea ce i-a scurtat viața. Nu am văzut-o pe mama pe atât de des pe cât aș fi vrut în ultimii ei ani de viață. Sunt funcționar public, lucrez ca manager de proiect (analizez grămezi de date complexe și efectuez rapoarte detaliate despre performanță), așa că, atunci când nu petrec ore întregi bătându-mi capul cu numere mari pe printuri mici, mă străduiesc să stau locului.

Un alt motiv pentru care vizitele mele n-au fost atât de frecvente a fost faptul că Edward încă locuia cu mama, iar noi doi — ca s-o spun frumos — n-avem aceeași perspectivă asupra vieții. De fapt, fiecare și-a văzut de drumul lui ca să ne evităm reciproc. Fratele meu este doar cu doi ani mai mic decât mine, dar cu cel puțin treizeci de ani în urmă ca dezvoltare psihologică și emoțională, care, în cazul lui, s-a oprit la cea a unui copil de zece ani. Nu pentru că a fost diagnosticat cu vreo tulburare mentală, ci pentru că n-are voință și niciun fel de limită. În timp ce eu am muncit din greu ca să-mi construiesc o carieră și să am o viață stabilă, Edward s-a perindat între o slujbă fără rost, o relație fără viitor și un apartament dărăpănat. Nu-i de mirare că la peste patruzeci de ani a sfârșit prin a se întoarce la mama.

E șocant să ți se spună că o rudă apropiată a murit, chiar dacă era bătrână și fusese bolnavă, așa că mi-am dat seama că aveam nevoie de câteva minute ca să stau în liniște și să-mi adun gândurile. Însă, din moment ce eram în Londra, iar trupul neînsuflețit al mamei mele se afla în Birmingham, nu mă ajuta cu nimic să fac asta. Așa că am hotărât să mă duc la serviciu și să mă comport firesc, sau cât de normal puteam cu greața aceea persistentă. N-o să spun nimănui de la serviciu despre moartea mamei. Pot să-mi imaginez tot corul de oftaturi și strâmbături, îmbrățișările forțate și expresiile de întristare față de moartea unei persoane pe care n-o întâlniseră vreodată și de a cărei existență nici măcar nu știuseră până atunci. Deloc genul meu.

Ieșind de la stația de metrou din apropierea clădirii în care lucram, am fost izbită de căldura de afară — se făcuse deja suficient de cald ca să se înmoaie asfaltul proaspăt turnat la ieșire. Zgomotul și gazele de eșapament din traficul blocat mi s-au părut stridente, iar intensitatea pătrunzătoare a luminii soarelui mi-a străpuns retina. Odată ce am ajuns la adăpostul relativ al biroului meu, care se află în cel mai liniștit capăt al unei încăperi open space uriașe, am tras jaluzele. Revenindu-mi cumva, am petrecut câteva minute, așa cum fac în fiecare dimineață, verificând cactușii pe care i-am aranjat în fața biroului meu. Văzând că nu sunt zone cu rădăcini sau alte părți care să arate ofilite sau uscate, i-am curățat cu o pensulă moale, asigurându-mă că pământul din ghivece este suficient de umed și le-am întors ca să aibă în continuare o expunere uniformă la lumina soarelui. După ce am terminat, am deschis un dosar. Am sperat că, ocupându-mă de un caz dificil pe care trebuia să-l predau șefei mele de departament la finalul acelei săptămâni, o să-mi alung din minte ceea ce se întâmplase de dimineață.

Poate că jobul meu nu este unul dintre cele mai interesante pentru cineva cu o diplomă în drept, dar mi se potrivește. Majoritatea studenților din generația mea au decis să se specializeze ca jurisconsulți sau avocați pledanți, dar pe mine m-a atras siguranța unei cariere în sectorul public: salariile plătite la timp, chiar dacă nu sunt mari, pensia acceptabilă și faptul că nu voi fi la cheremul vreunor parteneri seniori sau președinți de comisii. Deși la serviciu nu-mi folosește diploma și nu am expertiza pe care aș dobândi-o dacă aș avea o calificare profesională, cunoștințele mele vaste în drept și lucrările autorităților în domeniu îmi sunt de mare ajutor atunci când trebuie să mă ocup de o plângere.

Dacă n-aș avea colegi, viața de la birou ar fi suportabilă. Dar în ziua aceea, mai mult ca oricând, am avut parte de o serie de evenimente deranjante și enervante la care a trebuit să mă conformez. De exemplu, nu era nici măcar zece jumătate când am simțit mirosul de mâncare chinezească la pachet (rămasă de la o masă anterioară) pe care unul dintre colegii mei îndesați a încălzit-o la cuptorul cu microunde din bucătăria noastră minusculă. Am simțit cum greața mi se oprește în gât, așa că aveam neapărat nevoie de o băutură rece dacă voiam să evit un drum de urgență până la baie. Am reușit să ajung la filtrul de apă, unde am fost mai puțin încântată să dau peste Tom cel energic, un asistent administrativ recent angajat, în a cărui barbă bogată se vedeau urmele sandviciului de la micul dejun. El avea să fie următoarea sursă de iritare.

— Hei, Susan. Ce voiam să-ți zic e că am făcut un grup al biroului pe Facebook ca să organizăm ieșiri la bere și să împărtășim ce se întâmplă. Trimite-mi o cerere de prietenie și te adaug în grup.

— Nu ești de mult pe-aici, nu-i așa? am apucat eu să zic, în timp ce-mi turnam apă în pahar. Toată lumea știe că n-am Facebook.

— Uau, serios? Și cum ții legătura cu oamenii? Ai Instagram sau WhatsApp? Pot să fac grupuri și acolo.

— N-am nimic. Zic că-i suficient să iau telefonul și să trimit un mesaj.

— Da, asta-i OK pentru mama ta, gen, dar cum poți să iei legătura cu toți foștii tăi colegi de liceu și de facultate? Cum îți organizezi viața socială?

N-aveam starea necesară pentru așa ceva. Din cine știe ce motiv, ochii au început să-mi lăcrimeze — probabil de la lumina puternică de deasupra. I-am explicat pe scurt că n-aveam nicio intenție să păstrez legătura cu oameni cu care avusesem o interacțiune trecătoare cu mulți ani în urmă și că nu-mi complic viața. Dacă se simțea obligat să mă anunțe despre întâlnirile de la birou sau să-mi comunice vreo informație importantă legată de serviciu, atunci trebuia să-mi trimită un e-mail. I-aș fi putut sugera să facă cei cincizeci de pași care ne despărțeau birourile, dar nu-mi place să încurajez așa ceva.

Pe la ora unu, în timp ce ciuguleam din sandviciul cu pâine albă și unt pe care speram să-l pot tolera și mă străduiam din nou să-mi adun gândurile, m-am indispus văzând-o pe Lydia — o colegă de vreo treizeci și ceva de ani, despărțită de curând — cum intră cu pași mari în încăpere. Din minut în minut, arunca o privire la brățară. Trebuia să încep să lucrez la analiza unui raport pe care mi l-am printat înainte de a lua o scurtă pauză, dar îmi era imposibil din cauza perindărilor colegilor mei.

— Lydia, o faci în mod intenționat? i-am aruncat-o eu când a trecut pe lângă biroul meu pentru a patra oară.

Mi-a zis că a primit o brățară fitness de ziua ei și că își făcea norma de zece mii de pași pe zi. Trebuia să fie în formă, acum că era din nou „pe piață“ — nu tocmai cuvintele pe care le-aș fi ales pentru statutul nostru de femei singure.