Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Eberhat

Design copertă: Katie Tooke, Picador Art Department

Ilustrație copertă: Thomas Allen

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriela Anghel

Corectură:

Andreea-Lavinia Dădârlat

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Writers & Lovers

Autor: Lily King

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0988-3

ISBN (PDF): 978-606-40-1146-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-1517-4

Am un pact cu mine însămi: să nu mă preocupe banii dimineața. Sunt ca o adolescentă care se străduie să nu se gândească la sex. Numai că eu încerc să nu fiu cu gândul nici la sex. Ori la Luke. Ori la moarte. Ceea ce înseamnă să nu mă gândesc la mama, care a murit în vacanță, iarna trecută. Sunt atâtea lucruri la care nu am voie să mă gândesc, ca să pot scrie dimineața.

Adam, proprietarul meu, se uită la mine cât îi plimb câinele. Stă rezemat de Mercedesul lui, îmbrăcat la patru ace, în costum și cu pantofi sclipitori, până mă întorc pe aleea de acces. Dimineața are o grămadă de nevoi. Presupun că toți avem. Îi place să se admire în contrast cu mine, care sunt ciufulită și în pantaloni de trening.

Când eu și câinele ajungem mai aproape, îmi spune:

— Te-ai trezit devreme.

Întotdeauna mă trezesc devreme.

— Și tu.

— Mă întâlnesc cu judecătorul la tribunal la șapte fix.

Admiră-mă. Admiră-mă. Admiră judecător și tribunal și șapte fix.

— Cineva trebuie s-o facă.

Nu mă plac în prezența lui Adam. Cred că nu vrea să mă plac. Mă las trasă de câine câțiva pași dincolo de Adam, către o veveriță care se strecoară imediat printre ulucile de pe-o latură a casei lui mari.

— Deci, spune, dornic să nu mă lase să mă-ndepărtez prea mult, ce face romanul?

Pronunță cuvântul de parcă eu l-aș fi inventat. Stă în continuare rezemat de mașina lui și-și răsucește doar capul în direcția mea, de parcă i-ar plăcea prea mult poza asta ca să vrea s-o strice.

— Face bine.

Albinele din pieptul meu se trezesc. Simt cum câteva mișună coborându-mi pe interiorul brațului. O singură conversație îmi poate distruge toată dimineața.

— Trebuie să mă-ntorc la treabă. Pauză scurtă, azi. Lucrez tură dublă.

Trag de câine să urce pe veranda din spatele casei lui Adam, îi desfac lesa, îi dau un ghiont să intre pe ușă și cobor iute treptele.

— Câte pagini ai?

— Vreo două sute, poate.

Nu mă opresc. Sunt la jumătatea drumului către camera mea, aflată pe o latură a garajului său.

— Știi, îngaimă și se dezlipește de mașină, așteptând să-i acord atenție deplină. Mi se pare pur și simplu extraordinar să crezi că ai ceva de spus.

Stau la birou și mă holbez la frazele pe care le-am scris înainte să plimb câinele. Nu mi le amintesc. Nu-mi amintesc să le fi așternut pe hârtie. Sunt atât de obosită! Mă uit la cifrele verzi ale radioului cu ceas. În mai puțin de trei ore trebuie să mă schimb pentru tura de prânz.

Adam a fost la colegiu cu fratele meu mai mare, Caleb — de fapt, cred că fratele meu era puțin îndrăgostit de el pe vremea aceea —, și de-asta se îndură de mine cu chiria. Mai scade puțin și pentru faptul că-i plimb câinele dimineața. Camera a fost un șopron pe vremuri și încă mai miroase a lut și a frunze putrezite. În ea încap doar o saltea dublă, biroul și scaunul, o plită electrică și un prăjitor de pâine în baie. Pun ceainicul pe plită, să-mi mai fac o ceașcă de ceai negru.

Nu scriu pentru că aș crede că am ceva de spus. Scriu pentru că, dacă nu aș face-o, m-aș simți și mai prost.

La nouă și jumătate mă ridic de pe scaun, râcâi petele de afine și friptură de vită de pe bluza mea albă cu pliuri, o usuc pe birou cu fierul de călcat, o atârn pe un umeraș și prind cârligul umerașului de gaica de sus a rucsacului. Îmi trag pe mine pantalonii negri de serviciu și un tricou, îmi prind părul în coadă de cal și-mi pun rucsacul în spate.

Îmi scot cu greu bicicleta din garaj. Abia încape acolo, din cauza tuturor vechiturilor pe care le-a depozitat Adam: cărucioare uzate, scaune înalte de copil, scoici pentru bebeluși, saltele, scrinuri, schiuri, skateboarduri, șezlonguri, făclii cu gaz, un fotbal de masă. Minivanul roșu al fostei lui neveste ocupă tot restul spațiului. Când s-a mutat în Hawaii anul trecut, i l-a lăsat lui, împreună cu toate celelalte, cu excepția copiilor.

— O mașină așa de bună să se prăpădească în halul ăsta, a spus într-o zi femeia care-i face curat, pe când căuta un furtun.

O cheamă Oli, e din Trinidad și strânge diverse lucruri, cum ar fi cupele din plastic pe care le găsește în pungile cu detergent, pentru a le trimite acasă. Garajul ăsta o scoate din minți pe Oli.

Străbat Carlton Street, traversez pe roșu Beacon Street și o iau către Commonwealth Avenue. Traficul e amețitor. Mă dau jos din șa și aștept să se facă verde, împreună cu un grup tot mai mare de studenți. Câțiva dintre ei îmi admiră bicicleta. E o banana bike1 veche pe care am găsit-o la gunoi în mai, în Rhode Island. Am reparat-o împreună cu Luke, i-am pus un lanț nou, uns, am strâns cablurile de frână, am ridicat la înălțimea mea tija șeii, care era ruginită. Schimbătorul de viteze e montat pe bara de sus, ceea ce o face să pară mai puternică decât este, de parcă ar avea un motor ascuns pe undeva. Îmi place aspectul acesta de motocicletă, cu ghidonul cu coarne și șaua lungă matlasată și bara înaltă de la spate, de care mă sprijin când pedalez. Eu n-am avut o banana bike când eram mică, dar prietena mea cea mai bună avea una și uneori făceam schimb de biciclete pentru mai multe zile. Studenții ăștia de la Boston University sunt prea tineri să fi avut asemenea biciclete. E ciudat să nu mai fiu cea mai tânără dintre adulți. Am treizeci și unu de ani acum, iar mama a murit.

Se face verde și urc în șa, traversez cele șase benzi ale Commonwealth Avenue și mă îndrept către Cambridge, străbătând podul Boston University de peste râul Charles. Uneori cedez înainte de a ajunge la pod. Alteori, când sunt pe pod. Dar astăzi sunt okay. Astăzi mă țin bine. Cobor pe trotuarul care desparte Memorial Drive de râu. E miezul verii, iar râul pare obosit. De-a lungul malurilor s-a adunat prin stufăriș o spumă alb-murdară. Îmi amintește de balele albe care i se adunau mamei lui Paco în colțurile gurii, la capătul unei lungi zile de văicăreli necontenite în bucătărie. Măcar nu mai locuiesc acolo. Până și șopronul lui Adam e mai bun decât apartamentul acela de la periferia Barcelonei. Traversez River Street și Western Avenue și trec de pe asfalt pe cărarea bătătorită de pe malul râului. Sunt bine. Sunt încă bine, până când văd gâștele.

Stau la locul lor, lângă piciorul podului pietonal, sunt vreo douăzeci sau poate treizeci și fac tărăboi, își răsucesc gâturile și-și vâră ciocurile în propriile pene ori în penele suratelor, ori în smocurile de iarbă care se mai ițesc din pământ. Sunetele pe care le scot se întețesc pe măsură ce mă apropii, cârâieli, măcăneli și sâsâieli indignate. Sunt obișnuite să fie deranjate și abia dacă se feresc din calea mea când pedalez printre ele, unele se prefac că vor să mă ciupească de glezne, altele îmi ating spițele bicicletei cu cozile. Doar cele mai isterice se refugiază în apă chirăind, de parcă le-aș ataca.

Le iubesc pe gâștele astea. Fac să-mi crească inima în piept și mă ajută să cred că totul va fi bine, că voi depăși și perioada asta cum am depășit și altele, că pustiul vast și amenințător de dinaintea mea e doar o nălucă și că viața e mai ușoară și mai veselă decât mi se pare acum. Dar imediat după asta, după senzația că încă nu e totul pierdut, simt nevoia să-i spun mamei, să-i spun că astăzi sunt bine, că am simțit ceva asemănător fericirii, că s-ar putea să mai fiu capabilă să simt fericirea. Va dori să afle asta. Dar nu-i pot spune. Ăsta-i zidul de care mă izbesc într-o dimineață bună, cum e cea de azi. Mama își face probabil griji din cauza mea, iar eu nu-i pot spune că sunt în regulă.

Gâștelor nu le pasă că plâng din nou. Sunt obișnuite. Chicotesc și se gâlcevesc, înăbușind sunetele pe care le scot eu. O tipă care face jogging se apropie, apoi își schimbă brusc ruta, imaginându-și că nu o văd. Gâștele se împuținează în preajma hangarului pentru bărci. În dreptul podului Larz Anderson virez la dreapta, pe John F. Kennedy Street, către Harvard Square.

Drumul acesta e un soi de purificare și, de regulă, mă ține câteva ore.

Iris e situat la etajul al doilea al unei clădiri aflate în proprietatea unui club de la Harvard, care a început să închirieze spațiul în urmă cu vreo zece ani, pentru a-și plăti datoriile la fisc, în valoare de aproape o sută de mii de dolari. Vara nu prea mai sunt studenți și, oricum, au intrarea lor separată, pe cealaltă latură a clădirii impunătoare de cărămidă, dar uneori îi aud pe câțiva dintre ei repetând. Au propriul lor teatru, unde pun în scenă piese în care bărbații se costumează în femei, și propriul lor grup a cappella, oameni care intră și ies din clădire, zi și noapte, îmbrăcați în smoching.

Îmi leg bicicleta de stâlpul de metal al semnului de parcare, urc treptele de granit și deschid ușa masivă. Tony, unul dintre ospătarii-șefi, a ajuns deja la jumătatea primului șir de trepte, cu hainele de la curățătorie atârnate pe braț. Obține toate turele profitabile, astfel încât își poate permite să-și ducă uniforma la curățătorie. E o scară impunătoare, acoperită cu un covor unsuros, cu pete de bere, care odinioară trebuie să fi fost de-un roșu distins. Îl las pe Tony să ajungă în capul scării și să înconjoare palierul către următorul șir de trepte, înainte de a o lua din loc. Trec pe lângă portretele președinților care au fost membri ai clubului: Adams, Adams, Roosevelt, Roosevelt și Kennedy. Al doilea șir de trepte e mai îngust. Tony se mișcă încet, a ajuns abia la jumătatea șirului. Încetinesc pasul. Lumina din capul scării se stinge. Coboară Gory.

— Tony, omule, strigă. Cum e?

— Lungă, tare și plină de sevă.

Gory hăhăie. Scara se zguduie când coboară spre mine.

— Ai întârziat, copilă.

Nu-i adevărat. Asta le spune el femeilor, în loc de salut. Nu cred că știe cum mă cheamă.