Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/© Sebastian Burziwal/EyeEm

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Vlad Condur

Corectură:

Lorina Chiţan

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Seven Lies

Autor: Elizabeth Kay

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0946-3

ISBN (PDF): 978-606-40-1168-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-1509-9

Capitolul 1

— Şi aşa i-am câştigat inima, a spus el zâmbind.

S-a lăsat pe speteaza scaunului şi şi-a pus mâinile după cap, umflându-şi pieptul. Îngâmfat ca întotdeauna.

S-a uitat la mine, apoi la idiotul care stătea lângă mine, după care s-a întors din nou spre mine. Aştepta reacţia noastră. Voia să vadă un zâmbet pe feţele noastre, să simtă admiraţia noastră, uimirea noastră.

Îl uram. Ura mea era totală, arzătoare, biblică. Uram că repeta această poveste de fiecare dată când veneam la masă, în fiecare vineri seară. Indiferent pe cine aduceam cu mine. Indiferent cu ce dobitoc mă întâlneam pe-atunci.

El spunea de fiecare dată aceeaşi poveste.

Pentru că, vezi tu, povestea era despre cel mai frumos trofeu al său. Pentru un bărbat precum Charles — care reuşise în viaţă, avea bani, era şarmant —, o femeie frumoasă, inteligentă şi cuceritoare ca Marnie era cea mai valoroasă medalie din colecţia lui. Şi pentru că se hrănea cu respectul şi admiraţia altora — poate şi pentru că de la mine nu primea nici una, nici alta — căuta să le obţină de la ceilalţi invitaţi.

Ce-aş fi vrut eu să răspund, dar n-am făcut-o niciodată, este că inima lui Marnie nu putea fi câştigată ca un trofeu. O inimă, dacă e să fiu sinceră — şi, acum, în sfârşit, m-am hotărât să fiu —, nu poate fi câştigată. Ea poate fi doar dăruită sau primită. Nu poţi convinge o inimă, n-o poţi seduce, schimba, domoli, fura, împietri sau lua. Şi în niciun caz n-o poţi câştiga.

— Frişcă? a întrebat Marnie.

Stătea lângă masa din sufragerie, cu o cană albă de ceramică în mână. Avea părul strâns perfect la ceafă, cu nişte şuviţe rebele în jurul feţei, iar colierul de la gât i se răsucise cu închizătoarea lângă pandantiv, pe piept.

Am scuturat din cap.

— Nu, mulţumesc.

— Nu tu, a replicat ea zâmbind. Ştiu că tu nu vrei.

Înainte de a începe, aş vrea să-ţi spun un lucru. Marnie Gregory este cea mai impresionantă, fascinantă şi uluitoare femeie pe care o cunosc. Mi-a fost cea mai bună prietenă de mai bine de optsprezece ani, încă de când ne-am întâlnit în clasa a şasea. Relaţia noastră este oficial majoră, ca să zic aşa: are voie să bea, să se căsătorească, să joace jocuri de noroc.

Era prima zi de şcoală şi stăteam la rând pe un coridor lung şi îngust, un şir de copii de unsprezece ani care înaintau încet spre o masă din celălalt capăt al holului. Din loc în loc, se formau mici grupuri care făceau o buclă în rândul ordonat, de câte o persoană, ca şoarecii în pântecele unui şarpe.

Eram neliniştită, conştientă că nu cunoşteam pe nimeni, pregătindu-mă în mintea mea să petrec următorii zece ani singură. Mă uitam fix la acele mici grupuri şi încercam să-mi spun că oricum nu voiam să fac parte din niciunul.

Apoi am înaintat prea repede, prea mult, şi am călcat-o pe picior pe fata din faţa mea. Ea s-a întors spre mine. M-am panicat. Eram sigură că voi fi umilită, că va ţipa la mine, că voi fi înjosită în faţa tuturor. Dar frica aceea s-a risipit în clipa când am văzut-o. Ştiu că sună ridicol, dar Marnie Gregory seamănă cu un soare. Aşa mi s-a părut atunci, aşa mi se pare şi-acum. Pielea ei este uluitor de frumoasă, albă ca porţelanul, colorată doar rareori de obrajii trandafirii — după sport, de exemplu, sau când este peste măsură de mulţumită.

Are părul castaniu-închis, revărsat în bucle de aur roşu, iar ochii de un albastru-pal, aproape alb.

— Îmi pare rău, am spus, făcând un pas înapoi şi privindu-mi pantofii noi-nouţi.

— Pe mine mă cheamă Marnie, a spus ea. Pe tine?

Această primă întâlnire este emblematică pentru întreaga noastră relaţie. Marnie este o fire deschisă, prietenoasă şi afectuoasă. Are o siguranţă de sine impecabilă, nu se teme de nimic şi nu se îndoieşte niciodată de buna-credinţă a celui cu care discută. Pe când eu sunt extrem de suspicioasă. Mă tem de o eventuală animozitate şi aştept mereu ceea ce ştiu că se va întâmpla la un moment dat. Mă aştept mereu să fiu ridiculizată. Pe atunci, mă temeam că voi fi judecată pentru coşurile de pe frunte, pentru părul lipsit de strălucire, pentru uniforma care îmi era prea mare. Acum, pentru timbrul vocii mele, pentru tremurul ei, pentru hainele mele — confortabile, dar care rareori îmi vin bine —, părul meu, pantofii mei sport, unghiile mele roase.

Ea este lumina, iar eu sunt întunericul.

Ştiam asta pe atunci. Acum o ştii şi tu.

— Numele? a întrebat pe un ton răstit profesoara cu bluză albastră, care stătea la un birou în capătul rândului.

— Marnie Gregory, a spus ea pe un ton ferm şi sigur.

— E… F… G… Gregory. Marnie. Tu eşti în clasa de-acolo, cea cu C pe uşă. Şi tu? a continuat ea. Pe tine cum te cheamă?

— Jane, i-am răspuns.

Profesoara a ridicat privirea de pe foaia de hârtie din faţa ei şi şi-a dat ochii peste cap.

— Oh, scuze, m-am fâstâcit eu. Baxter. Jane Baxter.

A căutat pe listă.

— Du-te cu ea. Acolo. Uşa cu litera C.

Unii ar putea spune că a fost doar o prietenie de convenienţă, că aş fi acceptat orice dovadă de bunătate, de afecţiune, de dragoste. Şi poate că aşa este. Dar, în acest caz, aş putea să-i contrazic spunându-le că soarta ne-a adus împreună, că prietenia noastră era scrisă în stele, pentru că, mai târziu, pe drumul vieţii noastre, şi Marnie urma să aibă nevoie de mine.

Ştiu că pare o prostie. Probabil că şi este. Dar uneori aş fi gata să jur că ăsta este adevărul.

— Da, te rog, a răspuns Stanley. Eu vreau puţină frişcă.

Stanley avea cu doi ani mai puţin decât mine şi era un avocat cu multe diplome. Avea părul blond-deschis, care îi cădea peste ochi, şi zâmbea întruna, adesea fără niciun motiv evident. Spre deosebire de alţii ca el, ştia să vorbească cu femeile. Presupun că asta se datora unei copilării înconjurate de surori. Dar era şi incredibil de plictisitor.

Deloc surprinzător, Charles părea să aprecieze compania lui Stanley. Ceea ce făcea ca Stanley să-mi fie şi mai puţin simpatic.

Marnie a dat cana cu frişcă mai departe, trăgându-şi bluza peste abdomen. Nu voia ca materialul — mătase, cred — să se atingă de buza bolului cu salată de fructe.

— Altceva? a întrebat ea, uitându-se de la Stanley la mine, apoi la Charles.

Charles purta o cămaşă cu dungi albastre şi albe şi îşi desfăcuse nasturii de sus, lăsând să i se vadă un triunghi de păr întunecat. Privirea ei s-a oprit o clipă acolo. El a scuturat din cap şi cravata — lărgită în jurul gâtului — i-a alunecat puţin spre stânga.

— Perfect, a spus Marnie, aşezându-se şi luând în mână linguriţa de desert.

Ca întotdeauna, conversaţia era dominată de Charles. Stanley reuşea să ţină pasul şi, de câte ori era posibil, intervenea şi el, vorbind despre succesele lui, dar eu mă plictiseam, şi cred că şi Marnie. Amândouă stăteam rezemate de speteaza scaunului, sorbind vinul rămas în pahar, absorbite în conversaţii imaginare care se desfăşurau în mintea noastră.

La zece şi jumătate, Marnie s-a ridicat în picioare, aşa cum făcea mereu la această oră, şi a spus:

— Bine.

— Bine, am repetat, ridicându-mă la rândul meu.

Ea a adunat cele patru castroane de pe masă şi le-a stivuit în pliul braţului stâng. Un strop mic de suc roz de zmeură care rămăsese pe unul dintre vase s-a imprimat în albul cămăşii ei. Eu am luat bolul de fructe acum gol — îl făcuse chiar Marnie la un curs de olărit cu câţiva ani în urmă —¨şi cana de frişcă, apoi am urmat-o în bucătăria din fundul apartamentului.

Apartamentul acesta — apartamentul lor — reflecta dinamica relaţiei pe care o aveau. Charles plătise un avans considerabil, deoarece el plătea aproape tot, dar Marnie insistase să-l cumpere. Ea îşi dăduse seama imediat că apartamentul era făcut pentru ei şi nu te va surprinde să afli că Marnie a fost întotdeauna incredibil de convingătoare.

Când s-au mutat în el, era aproape o dărăpănătură: mic, întunecos, murdar şi igrasios. Se întindea pe două etaje şi arăta înfiorător de neîngrijit. Dar Marnie a fost întotdeauna o vizionară. Ea vede lucruri pe care alţii nu le pot vedea. Până şi în cele mai întunecate locuri găseşte speranţă — culmea, chiar şi în mine — şi e convinsă că va scoate de-acolo ceva extraordinar. Întotdeauna i-am invidiat această încredere în sine. La Marnie, vine dintr-un fel de încăpăţânare. Nu se teme de eşec, nu pentru că nu a dat greş niciodată, ci pentru că eşecul a fost întotdeauna doar un ocol, o mică diversiune pe un drum care duce în cele din urmă la succes.

A lucrat neobosit — seara, în weekenduri, folosindu-şi tot concediul de odihnă — pentru a construi ceva frumos. Cu mâinile ei mici, a dezlipit tapetul, a şlefuit uşile, a vopsit dulapurile, a curăţat covorul, a pus parchetul, a cusut jaluzelele. A făcut tot. Până când camerele au ajuns să degaje aceeaşi căldură pe care o degajă ea: o încredere liniştită, un sentiment nedefinit, dar recognoscibil, că eşti acasă.

Marnie a pus castroanele în maşina de spălat vase, lăsând puţin spaţiu între ele.

— Aşa se spală mai bine, a spus ea.

— Ştiu, am răspuns eu.

Repeta asta în fiecare săptămână şi eu scoteam acelaşi mic mormăit dezaprobator de fiecare dată, pentru că mie mi se părea doar o mare risipă de apă.

— Lucrurile merg bine cu Charles, a spus ea.

Am simţit o furnicătură pe şira spinării şi m-am îndreptat de spate, forţându-mă să trag aer în piept.

Nu discutaserăm decât o singură dată despre relaţia lor şi fusese o discuţie tensionată, încărcată de istoria lungă şi complicată a unei foarte vechi prietenii.