Acesta este un roman. Orice asemănare cu vecini reali sau cartiere de vile este pur întâmplătoare.

Gardurile bune fac vecini buni.

Robert Frost

1

Mikael. După accident

Vineri, 13 octombrie 2017

De cum deschid ușa, aud sirenele. Câțiva elevi rămași în curtea școlii se uită spre mine și îmi fac un semn cu mâna.

— Weekend plăcut!

Fixez bine sacul de sport pe suportul de bagaje și așez geanta pentru laptop în coșul din față. Când virez și o iau prin tunel, pe sub autostradă, dau drumul pedalelor și mă bucur de vântul care îmi bate drept în față. Pe marginea trotuarului stau două fetițe, pe care le recunosc de la grădinița Bellei. Își fac mâinile căuș, le pun la gură și scot țipete de cucuvea. Sunetul își împrăștie ecoul prin tunel, iar fetele râd.

În pantă, efortul îmi seacă picioarele, dar continui să pedalez până ce pe frunte îmi curg râuri de transpirație. În parc zace abandonată o minge de fotbal plină de noroi, iar la locul de joacă vântul împinge leagănele înainte și-napoi. Salut o femeie al cărei pudel tocmai și-a ridicat piciorul din spate lângă un stâlp de iluminat.

Sunetul sirenelor se aude tot mai aproape. Arunc o privire peste umăr, dar nu se zărește nicio lumină albastră. Nu există drumuri pentru traficul rutier, parcul este înconjurat de cărări și piste de bicicliști. Printre altele, chiar asta ne-a făcut să ne mutăm la Köpinge. Aici, copiii pot merge cu bicicleta de acasă până la școală sau la prietenii lor fără a fi nevoiți să circule printre mașini.

Deschid gura și înghit cu poftă aerul răcoros de toamnă. Ce sentiment de libertate, un weekend întreg fără obligații se așterne în fața noastră. De atâta vreme îmi doresc să las totul deoparte și să nu mă mai gândesc la nimic. Să-mi petrec timpul cu familia mea. Poate că îmi vor rămâne și câteva ore în care să tund gardul viu, așa cum am promis, deși asta poate să aștepte foarte bine și până la primăvară.

Când ajung pe pista de biciclete din piațeta în care locuim îmi vin în întâmpinare, cu pași grăbiți, cei mai apropiați vecini, Åke și Gun-Britt, umăr la umăr. Nu i-am mai văzut de câteva zile. Așa merg lucrurile pe-aici. De la începutul toamnei și până la sfârșitul primăverii toți se închid în case și dispar. Abia spre sfârșitul lui aprilie începe să se întâmple câte ceva. Când bruma nu se mai zărește pe nicăieri, iar aerul se umple de polen, piațetele din cartier sunt invadate de copii care gonesc pe scutere sau joacă fotbal, unși zdravăn, din cap până în picioare, cu loțiune solară și echipați cu șepci. Prima motocositoare huruie de zor, cineva ridică o scară să-și curețe jgheaburile acoperișului și așa începe totul. Precum ciupercile după ploaie, prin grădini răsar mame cu ochii lipiți de ecranul telefonului mobil și cu ochelari de soare la modă și tați cu burțile lăsate și pantaloni scurți prea strâmți. Timp de trei luni zona se transformă într-un adevărat parc de distracție cu trambuline și piscine gonflabile. Larma se întețește și zilele se lungesc. Asta până la sfârșitul lui august, când începe din nou școala. Cu vânt strașnic și frunze tomnatice. Cu întuneric, ploaie și tăcere. Tot ce odată a fost viu și în floare e de-acum uitat și îți vine greu să crezi că lumina se va mai întoarce vreodată aici.

Până și vecinii noștri pensionari își închid ușile și se retrag când întunericul copleșește lumea. Åke se apucă de curățenia de toamnă în grădină, spală dalele din gresie cu un jet de apă, înlătură pânzele de păianjen din fiecare ungher și învelește mobilierul pentru exterior în folii de plastic cu o grijă care l-ar face invidios pe orice conservator dintr-un muzeu. La scurt timp după asta, Gun-Britt se ivește la geamul de la bucătărie, cu o figură curioasă. Străjerul piațetei. Nimic nu îi scapă, nici măcar o pungă de plastic învolburându-se în aer prin preajmă.

— Bună, spune Gun-Britt când mă apropii destul de mult de ei cu bicicleta.

Mă clatin când ezit între a mă opri să schimb câteva cuvinte cu ei sau a pedala mai departe. În momentul ăsta nu-mi doresc decât să ajung acasă, la familia mea. Dar, când dau să trec pe lângă ei, Åke face un pas în fața mea pe pista de biciclete și mă forțează să frânez.

— Ai auzit bubuitura? mă întreabă el.

— Noi credem că a fost un accident, spune Gun-Britt.

Îmi proptesc picioarele în pământ.

— Un accident?

— Nu auzi sirenele? îmi spune Åke.

Gun-Britt arată cu degetul în sus, ca și cum sunetul ar fi rămas în aer, deasupra noastră, și s-ar învârti de jur împrejur.

— A fost aici, în apropiere? întreb eu.

— Greu de zis.

Åke face semn cu capul către piațeta noastră.

— A venit din direcția aia.

— Cel mai probabil, de pe drumul cel mare, spune Gun-Britt.

Așa îi spun cu toții autostrăzii pe care limita de viteză e de șaizeci de kilometri pe oră și care înconjoară Köpinge ca un inel, trecând pe lângă supermarketul Ica și magazinul de băuturi Systembolaget și apoi continuând spre E6, unde vastele întinderi ale Scaniei îi iau locul, cu Turning Torso spre apus și turnul catedralei din Lund spre răsărit.

— Se aud tot mai aproape, spune Åke.

Ascultăm toți trei cu atenție. Are dreptate, sirenele urlă din ce în ce mai tare.

— Nici nu e de mirare. Conduc ca niște nebuni, spune Gun-Britt. Dar stai liniștit! Bianca și copiii au ajuns acasă acum o jumătate de oră.

Bianca. Copiii.

Inima mi se strânge în piept.

— Bine, spun eu și mă grăbesc să urc în șa.

— Să aveți un weekend plăcut, îmi spune Gun-Britt înainte de a mă îndepărta. Pe ultima bucată de drum gândurile încep să mă năpădească. Bianca urma să facă cumpărăturile pentru weekend după ce lua copiii, dar acum sunt cu toții acasă. Acasă, în siguranță. William probabil că stă tolănit pe canapea cu iPadul lui și Bella o ajută pe Bianca în bucătărie.

Printre clădiri, sunetul sirenelor răsună asurzitor. Coapsele îmi sunt rigide și încep să simt crampe în gambe. Au mai rămas doar douăzeci de metri până la piațeta noastră. De după un gard se aude un câine lătrând și în aceeași secundă îmi dau seama că sirenele au tăcut.

Când trec de colț și intru în piațetă, mă lovesc luminile rotitoare de avertizare. Asfaltul, gardul viu și gardurile caselor, totul e înecat într-un albastru care pulsează frenetic.

Simt că nu mai pot să respir. Picioarele îmi pedalează în neștire. Mă ridic în șa și mă uit fix printre luminile albastre, care mă orbesc.

În mijlocul străzii zace o bicicletă roșie. Arată de parcă ar fi fost făcută ghem, are cauciucurile deformate și ghidonul îndreptat în sus. Lângă ea se află vecina noastră de la numărul 15, Jacqueline Selander. E albă la față. Un țipăt i-a rămas împietrit pe buze.

Ambulanța s-a oprit în fața gardului nostru viu de tuia, unde două infirmiere îmbrăcate în verde stau pe vine. În fața lor, pe asfalt, zace Bianca. Soția mea iubită.

2

Mikael. Înainte de accident

Vara lui 2015

Prima oară când i-am întâlnit pe Fabian și Jacqueline Selander tocmai ne mutaserăm aici. Bella împlinise trei ani în acel sfârșit de săptămână, iar eu trebuia să montez în mașină un scaun pentru copii, pe care-l găsisem cu puțină vreme în urmă la preț de chilipir pe Blocket1. Soarele îmi ardea ceafa cu putere, iar eu, ud leoarcă de transpirație și cocoșat ca un croasant, eram pe jumătate intrat în mașină și trăgeam de centura de siguranță care era cu câțiva centimetri mai lată decât nenorocitul de orificiu prin care, conform instrucțiunilor de utilizare, ar fi trebuit să treacă. Înjurăturile mi-au răbufnit pe nas și pe la colțurile gurii. Nu băgasem de seamă că în spatele meu s-a strecurat cineva.

— Este noul R-design, nu?

Centura mi-a scăpat din mâini și afurisitul de scaun s-a răsturnat într-o parte. După ce am reușit să mă extrag cu totul de pe bancheta din spate și să-mi șterg aproape toată sudoarea de pe frunte, în fața ochilor mi-a apărut un băiețandru în pantaloni scurți, cu bretele și o șapcă cu logo BMW. Stătea pe aleea noastră și măsura mașina din priviri.

— Este modelul sport, i-am răspuns.

— Știam eu că ăsta e, spuse băiatul. R-design.

Câți ani ar fi putut să aibă? Doisprezece, poate treisprezece?

— Motor Diesel, mi-a spus el. Plug-in hibrid, nu?

— Probabil că da, i-am răspuns eu.

Băiețandrul a zâmbit.

— Bineînțeles că da.

Chiar nu aveam timp de pierdut atunci, dar n-am vrut să par antipatic.

— Mă cheamă Fabian, a spus băiatul. Și eu stau tot în piațeta asta.

Zona rezidențială de la marginea orașului Köpinge era împărțită în grupuri mici de câte patru vile, mai mult sau mai puțin identice, din prima jumătate a anilor ’70, amplasate în jurul unei piațete pătrate, asfaltate. Fiecare piațetă primise câte un nume drăgălaș, inspirat din operele scriitoarei Astrid Lindgren2: Bullerbyn, Lönneberga, Saltkråkan și Körsbärsdalen. Noi locuiam pe strada Bråkmakargatan. La fel ca Lotta3, le zisesem odată copiilor noștri, care s-au uitat nedumeriți la mine.

— În cazul ăsta înseamnă că o să fim vecini, i-am spus lui Fabian.

— OK, mi-a spus el mângâind bara de protecție a Volvoului, ca și cum ar fi fost vorba de un animal. Mai bine îți cumpărai un BMW. Are cel mai bun raport preț/calitate.

Eu am râs, dar el părea cât se poate de serios.

— BMW 350 Touring, a spus el. Are 272 de cai-putere. A ta câți are?

— Nu știu.

Pentru mine, mașina e doar un mijloc de transport. Nu cer decât să aibă o culoare neutră, decentă, și suficient spațiu pentru bagaje.

— 215, mi-a yiss băiatul.

Părea foarte sigur pe ceea ce spunea.

Tocmai mă pregăteam să mă strecor înapoi în mașină cu scaunul pentru copii, când am văzut o femeie care traversa piațeta.

— Aha, aici erai, Fabian!

Emana o strălucire aparte în jurul ei.