Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design copertă: Faber Studio
Foto copertă: Guliver/Getty Images/©Marco Bottigelli;

unsplash.com/©darkoko; unsplash.com/©stayandroam

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Dark Water

Autor: Robert Bryndza

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1244-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-1559-4

1 William Shakespeare, Romeo şi Julieta, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962, traducere de Şt. O. Iosif. (N.t.)

PROLOG

Toamna 1990

Era o noapte rece, de toamnă târzie, când aruncară cadavrul în cariera părăsită. Ştiau că era un loc izolat și că apa era foarte adâncă acolo. Ce nu știau era că cineva îi pândea.

Ajunseseră pe întuneric, puţin după ora 3 dimineaţa — veniseră cu mașina dinspre casele de la marginea satului, prin zona pustie cu pietriș unde-și parcau mașinile cei ieșiţi să se plimbe, și de-acolo străbătuseră islazul. Cu farurile stinse, mașina parcursese zdruncinându-se terenul denivelat, apoi intrase pe o cărare unde se treziseră în curând înconjuraţi de o pădure deasă. Era beznă, aerul era răcoros și umed și doar de deasupra coroanelor copacilor venea un pic de lumină.

Nimic din călătoria lor nu dădea impresia că se furișau. Motorul părea să vuiască, iar suspensia gemea în timp ce mașina înainta clătinându-se. Încetiniseră și apoi opriseră de-a binelea când ajunseseră în luminiș și le apăruse dinainte cariera inundată.

Nu știau că lângă carieră locuia un bătrân care ducea o viaţă de pustnic, instalat acolo ilegal, într-o căsuţă veche, părăsită, înghiţită aproape cu totul de desiș. Era pe-afară, se uita la cer și se minuna de frumuseţea bolții, când mașina se ivi pe coama dealului și se opri brusc. Precaut, bătrânul se trase după tufe și îi pândi de-acolo. Adesea, noaptea, își făceau apariţia copii de prin partea locului, dependenţi de droguri, și cupluri în căutare de senzaţii tari și reușise să-i alunge pe toţi, speriindu-i.

Luna se arătă pentru scurt timp printre nori, chiar când cele două siluete coborau din mașină și scoteau un pachet mare din spate, transportându-l spre barca aflată pe malul apei. Prima siluetă se urcă în barcă și, în momentul în care cealaltă persoană mută pachetul acela lung în barcă, bătrânul realiză îngrozit, din felul în care acesta se îndoi și căzu moale, că era un cadavru.

Auzi clipocitul înfundat produs de vâsle în apă. Bătrânul duse mâna la gură. Ştia că ar fi trebuit să se îndepărteze ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar îi era imposibil s-o facă. Clipocitul încetă când barca ajunse în mijlocul apei. Un ciob de lună se ivi din nou printre nori, luminând cercurile stârnite în jurul bărcii.

Ţinându-și răsuflarea, urmărea cele două siluete cufundate în conversaţie, din care nu se deslușea decât un murmur grav, ritmic. Apoi se lăsă tăcerea. Barca se înclină când se ridicară, iar unul dintre ei fu cât pe ce să cadă în apă. Odată ce-și recăpătară echilibrul, ridicară pachetul și, cu un pleoscăit și un zornăit de lanţuri, îl aruncară în apă. Luna se arătă de după nor, scăldând într-o lumină intensă barca și locul unde fusese aruncat pachetul, înconjurat de cercuri care se învolburau cu înverșunare.

Acum îi vedea pe cei doi indivizi din barcă și le putea desluși chipurile.

Bătrânul răsuflă. Își ţinuse respiraţia. Îi tremurau mâinile. Nu voia belele — toată viaţa încercase să se ferească de belele, dar păreau să-l găsească ele, de fiecare dată. Un vânt rece stârni câteva frunze uscate la picioarele lui și simţi o mâncărime aprigă pe nas. Până să se poată stăpâni, îi scăpă un strănut, care răsună până pe malul celălalt. Capetele din barcă se ridicară brusc și începură să se întoarcă încoace și încolo, studiind malurile. Apoi îl văzură. Bătrânul dădu să fugă, se împiedică de rădăcina unui copac și căzu la pământ, cu răsuflarea tăiată.

Sub apa din cariera părăsită domneau tăcerea, frigul și bezna. Cadavrul se scufundă rapid, tras în jos de greutăţi, până în adâncuri, poposind în nămolul moale, care începea să îngheţe.

N-avea s-o mai tulbure nimeni mulţi ani de-acum, aproape că-și găsise pacea. Dar deasupra ei, pe uscat, coșmarul de-abia începea.

VINERI, 28 OCTOMBRIE 2016

Inspectorul-șef Erika Foster își încrucișă braţele la piept peste vesta de salvare voluminoasă și, înfrigurată, regretă că nu-și luase o haină mai groasă. Mica barcă gonflabilă a brigăzii de scufundări din Poliţia Metropolitană brăzda lacul din interiorul Carierei Hayes, trăgând după ea un dispozitiv mic de transmisie-recepţie, care scana adâncurile apei. Cariera abandonată se afla în mijlocul islazului din Hayes, o suprafaţă de 90 de hectare de pădure și șes aflată în apropierea satului Hayes, în zona limitrofă a cartierului South London.

— Apa atinge o adâncime de 23,7 metri, le spuse sergentul Lorna Crozier, care coordona operaţiunea de scufundare.

Era aplecată deasupra unui ecran aflat în partea din faţă a bărcii, pe care semnalele detectate de radar erau retransmise și afișate sub forma unor dâre violet-închis, răspândindu-se pe ecran ca o vânătaie.

— Deci va fi dificil să recuperăm ceea ce căutăm? întrebă Erika, sesizându-i tonul.

Lorna încuviinţă.

— E dificil când adâncimea depășește 30 de metri. Scafandrii mei nu pot să rămână perioade îndelungate sub apă. Un lac sau un canal obișnuit n-are mai mult de câţiva metri adâncime. Chiar și în timpul fluxului, Tamisa are între 10 și 12 metri.

— Cine știe ce e pe-acolo? comentă tânărul agent-șef adjunct John McGorry, care era înghesuit pe scăunelul de plastic de lângă Erika.

Ea îi urmări privirea spre malul opus. Probabil că n-aveau vizibilitate mai mare de un metru, înainte ca totul să fie înghiţit de o învolburare de umbre.

— Încerci să te urci la mine-n poală? îl repezi, când tânărul se aplecă peste ea să se chiorască peste margine.

— Scuze, șefa, rânji el, trăgându-se la locul lui. Am văzut o emisiune pe Discovery. Ştiai că au cartografiat doar 5 % din suprafaţa oceanelor? Oceanul ocupă 70 % din suprafaţa Pământului, ceea ce înseamnă că o porţiune de 65 % din suprafaţa planetei, făcând abstracţie de zonele de uscat, a rămas neexplorată...

La marginea apei, la 20 de metri distanţă, pâlcuri de trestii uscate se legănau în adierea brizei. Un camion mare de sprijin era parcat pe malul acoperit de vegetaţie, iar lângă el mica echipă de sprijin pregătea echipamentul pentru scufundări. Vestele lor de salvare portocalii erau singurele pete de culoare în după-amiaza ternă de toamnă. În spatele lor se întindea cât vedeai cu ochii un lan de orz sălbatic și iarbă-neagră, într-o combinaţie de tonuri de gri și cafeniu, iar în depărtare se vedea un pâlc de copaci golași. Barca ajunse la capătul carierei și încetini.

— Întoarcem, anunţă agentul Barker, un poliţist tânăr care stătea la cârma din dreptul motorului suspendat.

Execută o întoarcere abruptă pentru a străbate a șasea oară suprafaţa apei.

— Crezi că unele specii de pești sau de ţipari din apa de-aici au luat proporţii-record? întrebă John, întorcându-se spre Lorna, cu ochii scânteindu-i de entuziasm.

— Am văzut niște languste măricele când am mai făcut scufundări. Deși apa de-aici nu e vreun afluent, deci orice mișună prin adâncurile ei trebuie să fi fost introdus artificial, îi răspunse Lorna, trăgând cu un ochi la ecranul radarului.

— Eu am crescut la doi pași de-aici, în St. Mary Cray, și era un magazin de animale prin apropiere unde, se pare, se vindeau pui de crocodil...

John se întrerupse brusc și se uită la Erika, ridicând din sprânceană.

Întotdeauna era binedispus și vorbăreţ, treabă cu care ea se obișnuise greu. Și aștepta cu groază momentele când lucrau împreună în schimbul unu.

— Nu căutăm un crocodil, John. Căutăm 10 kile de heroină îndesate într-un container rezistent la apă.

John își întoarse privirea spre ea și încuviinţă.

— Scuze, șefa.

Erika se uită la ceas. Era aproape 3:30.

— Cât mai e preţul pieţei pentru 10 kile? întrebă agentul Barker de la cârmă.

— Patru milioane de lire, îi răspunse Erika, aţintindu-și din nou privirea asupra imaginii transmise de radar care juca pe ecran.

Barker scoase un fluierat.

— Să înţeleg că au aruncat dinadins containerul în apă?

Erika încuviinţă.

— Jason Tyler, tipul pe care l-am arestat, aștepta să se liniștească lucrurile ca să se poată întoarce după el.

Nu mai adăugă că nu-l puteau reţine decât până la miezul nopţii.

— Chiar și-a imaginat c-o să dea de el? Noi suntem o echipă de scafandri experimentaţi și tot o să ne fie greu să-l recuperăm, comentă Lorna.

— Când sunt patru milioane de lire în joc? Da, cred c-avea de gând să se întoarcă după marfă, le răspunse Erika. Sperăm să-i putem preleva amprentele de pe straturile de plastic din interior.

— De unde aţi aflat că l-a aruncat aici? întrebă Barker.

— De la soţia lui, îl lămuri John.

Agentul Barker îi aruncă o privire ca între bărbaţi și scoase un fluierat.

— Stai așa! S-ar putea să fie ceva aici... oprește motorul, interveni Lorna, trăgându-se mai aproape de ecranul minuscul.

Un obiect mic, negru, scânteia în învolburarea de nuanţe violet. Agentul Barker opri motorul și se lăsă o tăcere răsunătoare, tulburată doar de clipocitul apei pe măsură ce barca încetinea. Barker se ridică și i se alătură Erikăi.

— Scanăm pe o rază de patru metri de-o parte și de alta a bărcii, spuse Lorna, plimbându-și mâna mică peste pata de pe ecran.

— Mărimea corespunde, încuviinţă Barker.

— Credeţi că e ce căutăm? întrebă Erika, simţind o tresărire de speranţă.

— S-ar putea, spuse Lorna. Ar putea să fie și un frigider vechi. N-o să știm sigur până nu ne scufundăm.