Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design copertă: Lauren Peters-Collaer

Ilustrație copertă: Paul Resika. THE REEDS (Horseleech Pond),
1969 (Detail). Courtesy of the artist, Bookstein Projects,
New York, and Berta Walker Gallery, Provincetown, MA. /
Photograph courtesy of Sotheby’s, 2005

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Paper Palace

Autor: Miranda Cowley Heller

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1282-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-1558-7

1 Percy Bysshe Shelley, „Unei ciocârlii“ în Prometeu descătuşat, trad. Petre Solomon, EPL (bpt), 1965.

Astăzi. 1 august, Pădurea de Niciunde

Ora 6:30

Lucrurile vin de niciunde. Mintea se golește și apoi în cadru apare o pară. Perfectă, verde, cu codița înclinată, cu o singură frunză. Se află într-un bol de ceramică și stă cuibărită între limete, în mijlocul mesei de picnic uzate, pe o verandă veche, lângă un lac, în străfundul unei păduri, aproape de mare. Lângă castron e un sfeșnic de alamă plin de picături de ceară și de praful așezat în timpul unei ierni lungi în care a fost lăsat descoperit pe un raft. Farfurii din care pastele s-au mâncat numai pe jumătate, un șervet de masă desfăcut, restul de vin roșu în sticlă, un fund de lemn pentru pâine artizanal neșlefuit, pâinea ruptă, nu tăiată. O carte de poezii mucegăită zace deschisă pe masă. Odă unei ciocârlii, înălțându-se în albastrul cerului — exprimând suferință și emoție — îmi revine în minte pe când privesc fix rămășițele cinei de-aseară. Cântecele-mi toate, / Ca și al tău, de lume-ar fi ascultate. A citit foarte frumos. „Pentru Anna.“ Am stat cu toții acolo vrăjiți, amintindu-ne de ea. Puteam să-l privesc numai pe el o veșnicie și să fiu fericită. Puteam să-l ascult cu ochii închiși, să-i simt respirația, să-i simt cuvintele învăluindu-mă pentru totdeauna. E tot ce îmi doresc.

Dincolo de masă, lumina se împuținează când se strecoară printre storuri, strălucind apoi deasupra copacilor pestriți, a suprafeței albastre curate a lacului, a umbrelor întunecate ale copacilor tupelo de pe malul apei, unde razele soarelui dispar repede peste zi. Mă uit la restul de cafea îngroșată și veche dintr-o ceașcă murdară și mă gândesc dacă să o beau. Aerul e răcoros. Tremur în capotul liliachiu-pal — al mamei — pe care îl port în fiecare vară când ne întoarcem în tabără. Are mirosul ei, te duce cu gândul la o stare de toropeală și e pătat cu excremente de șoarece. Este perioada mea preferată în Pădurea de Niciunde. Dimineața devreme, lângă lac, înainte să se fi trezit toată lumea. Lumina soarelui e limpede, nemișcată, apa e înviorătoare, caprimulgii țipători au tăcut în cele din urmă.

În fața ușii de la verandă, pe mica platformă de lemn, s-a strâns nisipul printre dale — trebuie adunat. De plasa de protecție a ușii se sprijină o mătură, lăsând o adâncitură, dar o ignor și mă îndrept pe potecă spre plaja noastră. În spatele meu, balamalele ușii scârțâie, opunându-se.

Las să cadă capotul pe jos și rămân goală la marginea apei. Pe partea cealaltă a lacului, dincolo de liziera de pini și stejari pitici, se aude vuietul oceanului mânios. Probabil poartă în el o furtună de pe undeva din larg. Aici însă, pe malul lacului, atmosfera e liniștită. Aștept, privesc, ascult… ciripitul, bâzâitul insectelor minuscule, adierea vântului care apleacă blând copacii. După care intru până la genunchi în apa rece ca gheața și mă scufund. Mă îndepărtez înotând dincolo de nuferi, împinsă de un sentiment de bucurie, de libertate și de adrenalina iscată de o neliniște necunoscută. Mi-e un pic teamă că vor apărea din adâncuri țestoase-aligator ca să mă muște de sânii mari. Sau poate vor fi atrase de mirosul sexului în timp ce îmi deschid și îmi închid picioarele. Mă copleșește brusc nevoia să mă întorc în siguranță la mal, unde pot vedea fundul nisipos. Regret că nu am mai mult curaj. Ador însă și să trăiesc senzația de teamă, să-mi țin respirația, inima să-mi bată cu putere când ies din apă.

Îmi strâng cât pot de mult părul lung, iau un prosop tocit de pe sfoara de rufe pe care a întins-o mama între doi pini noduroși, mă întind pe nisipul cald. O libelulă albastră ca oțelul îmi aterizează pe sfârc și se așază acolo înainte de a zbura mai departe. O furnică escaladează dunele sahariene formate de corpul meu aflat în calea ei.

În sfârșit, aseară ne-am culcat împreună. După toți anii în care doar mi-am închipuit, când nu știam dacă mă mai dorea. Momentul a venit când am fost sigură că se va întâmpla: vinul, vocea frumoasă a lui Jonas citind oda, soțul meu, Peter, întins pe canapea în ceața indusă de brandy, cei trei copii ai mei adormiți în căsuță, mama la bucătărie spălând vasele cu mănușile ei galbene de cauciuc, fără să ia în seamă musafirii de la cină. Ne-am privit îndelung. M-am ridicat de la masa zgomotoasă, mi-am scos chiloții în cămară și i-am ascuns după cutia de pâine. Apoi am ieșit pe ușa din spate în beznă. Am așteptat printre umbre, ascultând zgomotul făcut de farfurii, apă, pahare, tacâmurile de argint lovindu-se unul de altul în apa cu detergent. Am așteptat. Am sperat. S-a ivit brusc, m-a împins în zidul casei și și-a întins mâna pe sub rochia mea.

— Te iubesc, mi-a șoptit.

Am gâfâit în timp ce intra în mine și mi-am zis că nu mai e cale de întoarcere. Nu regret nimic din ce nu am făcut. Regret numai ce am făcut. Pe el îl iubesc, pe mine mă urăsc; mă iubesc pe mine, îl urăsc pe el. Acesta e sfârșitul unei lungi povești.

1966. Decembrie, New York

Țip. Țip și gâfâi până când în sfârșit mama își dă seama că e ceva în neregulă. Aleargă la cabinetul doctorului, imaginându-se domnișoara Clavel în timp ce fuge pe Park Avenue îngrozită, strângând la piept bebelușul de trei luni. Tata aleargă și el cu servieta în mână pe Madison Avenue dinspre clădirea Fred F. French. Gândurile i se învălmășesc în minte și îi este teamă de propria neputință mai mult decât de orice altceva. Doctorul le spune că nu mai e timp — dacă așteaptă, bebelușul va muri — și mă smulge din brațele mamei. Pe masa de operație mă taie pe burtă ca pe un pepene copt. O tumoare se încolăcise în jurul intestinelor, iar toxicitatea rahatului se adunase în spatele strânsorii ei puternice și împingea otravă în tot corpul meu mic. Rahatul se tot adună și esențială e supraviețuirea, dar asta o să învăț abia după mulți ani.

În timp ce mă operează, doctorul îmi taie un ovar din neglijență, în graba lui de a mă salva de la moarte. Și acest lucru îl voi afla după mulți ani. Când descopăr, mama plânge a doua oară pentru mine.

— Îmi pare tare rău, spune ea. Trebuia să-l oblig să fie mai atent… — ca și cum ar fi avut puterea să-mi schimbe destinul, însă alesese să nu o folosească.

Mai târziu zac într-un pat de spital cu brațele legate pe lângă corp. Țip, plâng, vie, turbată de furie din cauza acestei nedreptăți. Nu o lasă pe mama să mă hrănească. Rămâne fără lapte. Trece aproape o săptămână până îmi eliberează mâinile din legături.

— Erai un bebeluș așa de fericit! spune tata.

— După aceea nu te-ai mai oprit din țipat, zice mama.

Ora 7:30

Mă întorc pe burtă și îmi pun capul pe brațe. Ador mirosul dulce-sărat al pielii după ce am stat la soare — o mireasmă de mosc și nuci, ca și cum aș fi pusă la sărat. Dinspre aleea care duce la căsuțele unde sunt dormitoarele aud cum se închide o ușă. S-a trezit cineva. Se aud pași pe frunzele uscate. Pornește dușul exterior. Țevile gem, trezindu-se pentru o nouă zi. Oftez, îmi iau capotul de pe plajă și mă întorc în casă.

Tabăra noastră are o clădire principală — Casa Mare — și patru căsuțe cu câte un dormitor, așezate de-a lungul unei alei mărginite de pini pe malul lacului. Sunt căsuțe mici învelite cu șindrilă, cu acoperișuri înălțate ca să le protejeze de zăpadă, cu câte o lucarnă și ferestre lungi așezate sus de fiecare parte. O construcție de modă veche, rustică, simplă. Așa cum ar trebui să arate o căsuță din Noua Anglie. Un crâng de arbuști — clethra înfloriți, tufișuri de mure sălbatice și dafini — se întinde între alee și lac, apărându-ne de ochii iscoditori ai pescarilor și înotătorilor entuziaști care reușesc să traverseze lacul până la noi dinspre mica plajă publică aflată pe malul celălalt. Nu li se permite să urce pe uscat, dar uneori calcă apa la doar doi metri depărtare, drept în fața arbuștilor noștri, fără să-și dea seama că pătrund neinvitați în viețile noastre.

Pe o altă alee, în spatele căsuțelor, este vechea clădire a băii. Zugrăveala se jupoaie, chiuveta ruginită de email este acoperită de petele maronii lăsate de moliile moarte atrase de lumina aprinsă pe timpul nopții. Cada veche cu gheare se află acolo încă de când a construit bunicul meu tabăra. Mai există și un duș exterior cu țevile legate de un copac tupelo, de unde apa curge direct pe pământ și de-a lungul aleii nisipoase.

Casa Mare e alcătuită dintr-o singură cameră spațioasă — sufragerie și bucătărie, cu o cămară separată — construită din blocuri de zgură și carton gudronat. Podele din scânduri late, bârne groase și o vatră masivă. În zilele ploioase închidem ușile și ferestrele și stăm înăuntru, ascultăm trosnetul focului și ne silim să jucăm Monopoly. Adevăratul loc unde ne petrecem zilele — unde citim, mâncăm, ne certăm și îmbătrânim împreună — este veranda, lată cât casa, care dă către lac. Tabăra noastră nu este pregătită de iarnă. N-ar avea niciun rost.