1

Întinse mâna, dar găsi doar un gol. Țesătura mătăsoasă era rece la atingere, ceea ce o nedumeri. Unde ar fi trebuit să se afle o ființă caldă, conștientă, era doar… un gol.

Descurajată, Melanie Walton se ridică. Ceea ce regretă imediat, pentru că o durere de cap crescândă o plesni peste frunte. De câte ori mergea cu cortul cu Tom se întâmpla la fel. Planurile pentru o seară relaxată și cumpătată lăsau rapid loc hedonismului dezlănțuit — o pălălaie de foc, muzică dată tare, apoi inevitabil sex alimentat de Bourbon. De fapt, Melanie nici n-ar fi vrut altceva — încă mai simțea pe piele atingerea lui Tom, iar golul de lângă ea devenea și mai derutant.

Cortul lor era vechi și înghesuit — un cort de două persoane amărât pe care-l găsise Tom la reduceri —, iar Melanie era obișnuită să simtă alături trupul masiv și liniștitor al logodnicului ei. E drept, sforăia, dar Bourbonul o ajuta să ignore zgomotul și-i plăcea senzația pe care o avea când stăteau îmbrățișați sub cerul liber. De obicei, gândul o făcea să zâmbească, dar nu și în noaptea asta — când își întindea gâtul să vadă ceva prin beznă, iar sacul de dormit gol al lui Tom îi confirma ce știa deja. Era singură.

Aruncă o privire în dreapta și văzu că intrarea cortului era deschisă, fluturând ușor în vânt. Simți pe loc o ușoară iritare — de parcă Tom s-ar fi dus la toaletă și ar fi uitat să o închidă. Îl mai muștruluise pe tema asta. Nu era sperioasă de fel, dar nu erau singurii din camping și putea intra oricine peste ea. Nu se punea problema că un cort cu fermoarul închis ar fi oferit mare protecție în fața unui intrus hotărât — doar că nu-i plăcea ideea că ar putea vedea cineva în interiorul micului lor refugiu.

Melanie mai rămase așezată câteva minute — pândind vreun semn că Tom se apropie împleticit și repetând câteva înțepături blânde pentru întoarcerea lui —, dar afară se încăpățâna să domnească liniștea. Înjurând, renunță să mai aștepte, își trase blugii și își puse șlapii, după care se târî afară din cort.

Fusese o zi caldă de vară, dar când ieși din coconul ei se înfioră în răcoarea nopții. Adierea îi mângâia umerii și ceafa și, în timp ce se uita prin camping, își strânse în jur brațele pe care pielea se făcuse de găină. Mai devreme, toată zona fusese plină de viață — era prima perioadă mai lungă cu vreme bună și zeci de turiști lăsaseră în urmă Southamptonul ca să-și pună corturile în campingul ăsta din New Forest — dar acum era o liniște de mormânt. Nu se auzea decât foșnetul vântului și câte un sforăit mulțumit.

— Tom?

Chemarea ei blândă se pierdu în vânt. Unde era? De multe ori, când ieșea la baie noaptea, Tom fredona refrenul cântecelor de mai devreme care-i bubuiau în cap, dar în noaptea asta nu auzea nimic. Nici nu se vedea lumină în clădirea toaletelor.

— Tom? Ești acolo?

Mai tare de data asta — anxietatea învingând teama de a-i deranja pe ceilalți —, dar tot nu primi niciun răspuns. Oare Tom îi juca o farsă? Aștepta pe undeva să sară peste ea și s-o ia prin surprindere? Nu era stilul lui — în mod normal, la ora asta era complet rupt de lume —, dar ce altă explicație putea să existe?

— Dacă îți imaginezi că e amuzant…

Nu-i mai păsa cât de tare vorbește. Voia doar să-l găsească, să-i tragă o săpuneală și după aia să se întoarcă în cort.

Noaptea care fusese așa de plăcută devenea rapid dezagreabilă.

— Serios, Tom. Dacă ești acolo, dacă e vreun soi de farsă…

Îi tremura vocea și o cuprinseseră neliniștea și teama. Dacă era un joc, Tom i-ar fi pus deja capăt până acum, nu? Nu era nici crud, nici răutăcios. Era drăguț, iubitor, blând…

— Te rog, Tom. Mă sperii, spuse ea, cu lacrimi în ochi. Unde ești?

Dar cuvintele se pierdură, stingându-se în noapte.

2

Se strecura prin beznă, atentă să nu facă niciun zgomot. Terenul era nefamiliar și trebuia să pășească prudent ca să evite vreun picior de pat, vreun scaun, vreun morman de haine aruncate. Își dădu brusc seama că-și ținea răsuflarea. O prostie, dar dacă reducea riscul să fie depistată, asta era. Era hotărâtă să scape nevătămată.

Helen se aplecă și-și luă de pe jos lenjeria, hainele și, în cele din urmă, costumul de motociclist, din piele. Ăsta era cel mai greu de pus discret — era vechi și uzat în luptă, scârțâind zgomotos când îl trăgea pe ea. Dar bărbatul bine făcut care dormea liniștit într-un pat la câțiva metri de ea nu părea să bage de seamă. Oftând ușurată, Helen mai făcu vreo câțiva pași spre ușa dormitorului, punând mâna pe mâner.

— Jane?

Helen încremeni, apoi se întoarse încet.

— Am treabă la prima oră. Scuze…

Dacă-i ghici minciuna jalnică, Daniel nu dădu niciun semn. Își trecu mâna prin părul ciufulit și se uită fericit la ea, cu amintirile unei întâlniri agreabile încă proaspete în minte.

— Și… putem să repetăm și altă dată?

— Sigur că da.

Răspunsese prea repede, păruse neconvingătoare, ceea ce era o prostie, pentru că o parte din ea și-ar fi dorit să mai petreacă o noapte cu acest străin atrăgător. În ultima vreme situația fusese așa de agitată — ancheta asupra morții în acțiune a detectivului-sergent Sanderson și exonerarea ei ulterioară (după opinia lui Helen, nemeritată) —, încât i se păruse o eliberare să-și dea frâu liber o noapte. Îl cunoscuse pe Daniel la un club nou de pe Lime Street; i se păruse că era singura persoană de-acolo suficient de puternică și de curajoasă să-i ofere durerea după care tânjea. Sesiunea fusese intensă și o satisfăcuse, așa că nu fusese deloc surprinsă când plecaseră în grabă spre apartamentul lui. Nu fusese surprinsă nici de dorința ei de-a evada imediat ce întâlnirea se terminase, ceea ce era deprimant.

— Atunci îmi dai numărul tău…?

Întrebarea fusese rostită nonșalant, dar oare detectase o oarecare fermitate în spatele cererii lui? O dorință să nu fie tratat ca o jucărie de-o noapte? Helen șovăi înainte să răspundă. Nu era sigură că era dispusă și, în plus, dacă-i dădea datele personale, ar fi reieșit că mințise toată noaptea — despre trecut, despre job, despre nume…

— Jane?

Vocea lui blândă îi întrerupse concentrarea, subliniindu-i nesinceritatea. Și dacă ar fi avut discuția în pat, dezbrăcați și în intimitate, poate că ar fi mărturisit, poate că s-ar fi lăsat convinsă. Dar acum era îmbrăcată în armura de luptă și pregătită de plecare.

— Ne vedem la club.

Daniel știa că era trimis la plimbare și, spre lauda lui, n-o trase de mânecă atunci când ieși din cameră. Furioasă pe ea, Helen se îndepărtă cu pas tot mai grăbit. După ce-o făcuse, nu voia decât să-și găsească motocicleta și să se ducă acasă. Dar chiar în timp ce mergea pe coridor, o ajunseră din urmă îndoieli și întrebări familiare. Chiar dacă era ocupată și implicată în coordonarea Departamentului Cazuri Majore din Southampton, nu putea nega că se simțea singură. Avea nevoie de o eliberare, de companie, avea nevoie de viață ca să contracareze întunecimea care-o rodea pe dinăuntru și pe dinafară, dar de ce, atunci când i se ofereau, le alunga?

Ce era în neregulă cu ea?

De ce fugea întotdeauna?

3

Dădu buzna prin tufăriș, smulgând cu furie frunzele. Îl străbăteau valuri de durere când îi sfâșiau spinii pielea, dar mergea mai departe, năpustindu-se înainte orbește. Habar n-avea de unde venise, nici încotro se îndrepta; n-avea decât convingerea că trebuie să meargă mai departe.

Era îmbrăcat într-un șort și un tricou, dar chiar și hainele astea subțiri complotau să-l încurce, pentru că tufișurile cioturoase se agățau de țesătură, trăgându-l înapoi către pericol. Parcă în noaptea asta dușmanul lui era chiar pădurea, dar spaima îl împingea înainte și, adunându-și toată forța, se mai năpusti o dată în față, ieșind din frunzișul des pe pământ tare. Preț de o clipă, păru să i se deschidă în față drumul — oare vedea în beznă o cărare? — și profită cât putu, mărind pasul. Dar simți imediat un junghi care-l sili să se oprească brusc, cu o smucitură.

Avansase mult, dar își dădu pe neașteptate seama că nu-și mai putea lăsa deloc greutatea pe piciorul stâng. Aruncând o privire neliniștită în spate, Tom se aplecă să-și cerceteze talpa. Spre groaza lui, văzu un ghimpe mare, zimțat — cel puțin 2,5 centimetri — înfipt în talpă. Pielea era deja încrețită, roșie și umflată, iar din rana adâncă se scurgea sânge. Fu cât pe ce să-i scape un geamăt de durere, dar îl înăbuși repede. Nu îndrăznea să scoată niciun sunet.

Scrâșni din dinți și prinse între degete vârful spinului. Numără în gând până la trei, apoi trase cu putere, scoțându-l cu totul. Încă un icnet de durere, urmat de un scurt val de ușurare, înainte să se facă din nou simțită durerea surdă și sâcâitoare. Putea să meargă? Putea să alerge? Părea imposibil, ținând cont de durerea care-i zvâcnea în talpă, dar trebuia să încerce.

Adăpostindu-se după o tufă de orz sălbatic, cercetă pădurea din jur. Era pe undeva, pe-acolo… întrebarea era unde. Fugea de zece minute, poate mai mult, iar urmăritorul fusese în tot acest timp o prezență constantă, pe urmele lui. Din când în când, îl auzea — o rămurică ruptă, foșnetul unui tufiș. Alteori îl zărea — o siluetă înaltă și întunecată —, dar prezența i-o simțea cel mai tare — răuvoitoare, amenințătoare, neobosită.

Zări brusc mișcare în stânga lui. Tom se întoarse rapid… dar era doar un mic rozător care o zbughise deja. Întorcând privirea spre întunericul din fața lui, miji ochii, încercând să vadă în beznă vreo urmă a celui care-l urmărea. Dar nu se zărea nicăieri. Pădurea era tăcută.

O parte din el voia să creadă că totul nu era decât un vis urât, că în curând o să se trezească agitat și mahmur lângă Melanie. Știa totuși că era prea intens ca să fie doar un vis. Dar cum era posibil? Cum a putut să ajungă aici? Se dusese la culcare destul de beat, lângă femeia pe care o iubea… și se trezise derutat și pe jumătate despuiat într-o parte necunoscută a pădurii, cu o siluetă întunecată și ascunsă de o glugă care-i comanda să fugă.

Respirând adânc, Tom încercă să se calmeze. Dacă era să supraviețuiască, trebuia să fie inteligent, să ia deciziile corecte. Aruncă rapid o privire în jur — sperând să-l zărească pe urmăritor, dar și căutând o cale de scăpare. Vreun semn care să-i arate în ce parte să fugă. În urma lui era o potecă abia vizibilă, dar mai era și ceva care arăta ca o cărare, destul de aproape în dreapta.

Pe care s-o aleagă? Cum putea să se asigure că măcar una dintre ele o să-l ducă în siguranță, când habar n-avea unde se află? Nu se vedea nici urmă de camping, nicio locuință în apropiere, de fapt nicio urmă de viață omenească. Putea fi măcar sigur că se află tot în New Forest?

Intră în panică și-și mută privirea de la o potecă la cealaltă. Fu copleșit brusc de nehotărâre, conștient cât l-ar fi costat alegerea greșită. Nu știa de ce era vânat, nici încotro s-o ia, nici ce fel de chinuri îl așteptau.

Nu știa decât că în noaptea asta îl urmărea moartea.