Pentru AC, complicea mea.

Oare vechii tovarăși ar trebui uitați

Și-n veci să nu ne mai gândim la ei?1

---

În prezent
2 ianuarie 2019

Heather

Zăresc un bărbat venind prin ninsoare. Din depărtare, prin perdeaua albă, cu greu pare uman, ca o siluetă din umbră.

Când se apropie, observ că e Doug, paznicul de vânătoare.

Din câte-mi dau seama, vine în grabă spre Cabană, încercând să alerge. Dar zăpada așternută și care continuă să cadă îi pune piedici. Se poticnește la fiecare pas. Ceva rău. Știu asta fără să-i pot vedea chipul.

Pe măsură ce se apropie, observ că trăsăturile îi sunt împietrite din cauza șocului. Cunosc privirea asta. Am mai văzut-o. Este expresia cuiva care a fost martor la ceva teribil, ce depășește hotarele experienței umane obișnuite.

Deschid ușa Cabanei și îl las să intre. Aduce cu el o pală de vânt înghețat și o dâră de zăpadă.

— Ce s-a întâmplat? îl întreb.

Este un moment — o pauză prelungă — în care încearcă să-și tragă sufletul. Dar ochii spun povestea înaintea lui, o comunicare mută a groazei.

În cele din urmă, reușește să-ngaime:

— Am găsit oaspetele dispărut.

— Ei bine, asta-i excelent, îi spun. Unde…

Clatină din cap, iar întrebarea mi se stinge pe buze.

— Am găsit un cadavru.

Cu trei zile în urmă
30 decembrie 2018

Emma

Anul Nou. Împreună pentru prima dată după secole. Eu și Mark, Miranda și Julien, Nick și Bo, Samira și Giles, bebelușul lor de șase luni, Priya. Și Katie.

Patru zile într-o sălbăticie hibernală din Highland. Se numește Loch Corrin. Foarte exclusivist — nu sunt acceptate la cazare decât patru grupuri pe an; în restul timpului este reședință privată. Perioada asta a anului, după cum se poate bănui, e cea mai populară. A trebuit să-l rețin cam a doua zi după Revelionul trecut, imediat ce s-au putut face rezervări. Femeia cu care am vorbit m-a asigurat că, din moment ce grupul nostru ocupă majoritatea locurilor de cazare, ar trebui ca tot locul să fie doar al nostru.

Scot din nou broșura din geantă. Un pliant gros, o treabă scumpă. Înfățișează un lac mărginit de brazi în spatele căruia se ridică vârfuri acoperite cu flori roșii de iarbă neagră — cu toate că acum cred că sunt pline de zăpadă. Conform fotografiilor, cabana în sine — „Cabana Nouă“, după cum e descrisă în broșură — este o construcție mare din sticlă, foarte modernă, proiectată de un arhitect de top, care a construit recent pavilionul de vară de la Serpentine Gallery. Cred că ideea de bază e să se confunde perfect cu apele liniștite ale lacului, reflectând peisajul și liniile bine conturate ale vârfului cel mare, Munro, care se înalță pe fundal.

Aproape de Cabană, minuscule în comparație cu ea, se pot vedea mai multe căsuțe ce par cuibărite unele într-altele, ca pentru a-și ține de cald. Sunt căbănuțele; câte una pentru fiecare cuplu, dar ne vom reuni pentru a lua masa la Cabana de vânătoare, clădirea mare din centru. Cu excepția Cinei Muntenești din prima seară — „o varietate de produse locale, de sezon“ —, o să ne gătim singuri. Au comandat mâncare la cererea mea. Am trimis înainte o listă lungă — trufe proaspete, foie gras, stridii… Am în plan un adevărat festin pentru Ajunul Anului Nou, pe care îl aștept cu mare nerăbdare. Îmi place să gătesc. Mâncarea îi aduce pe oameni laolaltă, nu-i așa?

Această parte a călătoriei e deosebit de dramatică. Avem marea lângă noi și, din când în când, pământul dispare brusc și îți dă senzația că o mișcare greșită ar putea să ne arunce în hău. Apa are o culoare gri-ardezie, cu aspect amenințător. Pe o pajiște de pe stânci, oile se înghesuie unele într-altele, parcă încercând să se încălzească una pe cealaltă. Se aude vântul; din când în când lovește în fereastră, iar trenul se cutremură.

Ceilalți par să fi adormit, până și bebelușul, Priya. Giles chiar sforăie.

Uitați, îmi vine să zic, uitați-vă cât de frumos e!

Eu am fost cea care a planificat excursia asta, așa că resimt o oarecare responsabilitate — teama că oamenii nu se vor simți bine, că lucrurile ar putea să meargă prost. Dar am deja și un sentiment de mândrie, pentru micile succese… ca acesta, frumusețea sălbatică de dincolo de geam.

Nu-i de mirare că toți dorm. Ne-am trezit așa de devreme în dimineața asta ca să prindem trenul — pe Miranda a deranjat-o în mod deosebit ora. Apoi, desigur, toată lumea s-a apucat să bea. Mark, Giles și Julien au dat iama devreme în căruciorul pentru băuturi, undeva pe lângă Doncaster, chiar dacă era abia 11. S-au cherchelit bucuroși și au devenit afectuoși și gălăgioși (pasagerii de pe locurile din jur nu păreau încântați). Se pare că pot redeveni cu ușurință vechii camarazi, care se cunosc de ani buni, indiferent de cât de mult timp a trecut de când s-au văzut ultima oară, mai ales cu ajutorul câtorva beri.

Nick și Bo, iubitul american al lui Nick, nu fac parte din acest club al băieților, pentru că Nick nu făcea parte din grupul lor de la Oxford… deși Katie a spus la un moment dat că e mai mult de-atât, că ceilalți manifestă o homofobie tacită. În primul rând, Nick e prietenul lui Katie. Uneori am senzația că nu ne place în mod special pe niciunul, că ne tolerează doar datorită lui Katie. Întotdeauna mi s-a părut că e un pic de răceală între Nick și Miranda, probabil pentru că amândoi au personalități puternice. Totuși, în dimineața aceasta, cei doi păreau a fi prieteni la cataramă pe când se grăbeau să traverseze holul gării, braț la braț, ca să cumpere „substanțe nutritive“ pentru călătorie. Ceea ce s-a concretizat printr-o minunată sticlă de Sancerre rece, pe care Nick a scos-o din geanta frigorifică, sub privirile ușor invidioase ale băutorilor de bere.

— Voia să ia G&T la cutie, ne-a spus Miranda, dar n-am putut să-l las. Trebuie să începem cu dreptul.

Miranda, Nick, Bo și cu mine am băut vin. Până și Samira s-a decis în cele din urmă să accepte una mică.

— Există numeroase dovezi noi conform cărora poți să bei când alăptezi, a spus ea.

La început, Katie a clătinat din cap; ea avea o sticlă de apă minerală.

— O, haide, Kay-tee, a implorat-o Miranda cu un zâmbet încurajator, oferindu-i un pahar. Suntem în vacanță!

E greu s-o refuzi pe Miranda când încearcă să te convingă să faci ceva, așa că, desigur, Katie l-a acceptat și a luat o mică înghițitură.

Băutura a ajutat puțin la destinderea atmosferei; am avut o mică încurcătură cu locurile la urcare. Toată lumea era obosită și nervoasă, încercând fără tragere de inimă să lămurească problema. S-a dovedit că unul dintre cele nouă locuri rezervate se afla, nu se știe cum, în următorul vagon, total separat. Trenul era plin, ca de sărbători, așa că n-aveam cum să facem schimb.

— Bineînțeles că-i al meu, a spus Katie.

Katie, ca să înțelegeți, e cea ciudată, ea nefiind într-un cuplu. Într-un fel, cred că se poate spune că e o intrusă zilele astea, mai mult decât mine.

— O, Katie, am zis. Îmi pare rău… mă simt ca o idioată. Nu știu ce s-a întâmplat. Eram sigură că le-am rezervat pe toate la mijloc, ca să mă asigur că vom sta cu toții împreună. Probabil că le-a sucit sistemul. Hai, vino și stai aici… mă duc eu acolo.

— Nu, a spus, ridicându-și cu stângăcie geanta de voiaj peste capetele pasagerilor așezați deja pe locurile lor. N-are sens. Nu mă deranjează.

Tonul ei sugera însă contrariul. Pentru numele lui Dumnezeu, m-am surprins gândindu-mă. Nu-i decât o călătorie cu trenul. Chiar are importanță?

Celelalte opt locuri erau orientate unul în fața celuilalt, în jurul a două mese situate în mijlocul vagonului. Dincolo de ele, o femeie în vârstă stătea lângă un adolescent cu piercing — doi călători solitari. Nu părea posibil să putem rezolva încurcătura. Dar Miranda, cu părul ei strălucind ca o cortină aurită, s-a aplecat să-i spună ceva femeii în vârstă, pe care a cucerit-o. Am putut să observ cât de fermecată a fost femeia de ea — privirile, cuvintele pronunțate — într-o manieră aproape antică — foarte clar… Când vrea, Miranda poate să exercite un farmec considerabil. Oricine o cunoaște s-a aflat în postura celeilalte femei.

O, da, a spus femeia, sigur că se va muta. Oricum, probabil că în vagonul următor era mai multă liniște.

— Voi, tinerii, ha!… cu toate că niciunul dintre noi nu mai e așa de tânăr. Și, oricum, prefer să merg cu fața.

— Mulțumesc, Manda, a spus Katie zâmbind scurt. (Părea recunoscătoare, dar nu prea lăsa să se vadă.)

Katie și Miranda sunt prietene apropiate de multă vreme. Știu că nu prea s-au văzut în ultimul timp; Miranda spune despre Katie că a fost ocupată cu munca. Și, pentru că Samira și Giles au fost captivi în lumea bebelușului lor, Miranda și cu mine am petrecut împreună mai mult timp ca niciodată. Am fost la cumpărături, ne-am dus să bem ceva… Am bârfit… Am început să simt că m-a acceptat ca pe o prietenă, nu doar ca pe iubita lui Mark, ultima sosită în grup în aproape un deceniu.

În trecut, Katie făcea tot ce-i stătea în putință ca să mă ponegrească. Ea și Miranda au fost mereu foarte unite. Atât de unite, încât par mai degrabă surori decât prietene. În trecut m-am simțit exclusă din această cauză, de apropierea dintre ele și de trecutul lor. Care nu lasă loc unei noi prietenii. Așa că o parte din mine este, ei bine, destul de mulțumită.

Chiar îmi doresc ca toată lumea să se distreze în călătorie, ca totul să fie un succes. Evadarea de Anul Nou e un lucru important.