Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Ioana Andreea Tudose

Design copertă: Faber Studio
Foto copertă: unsplash.com/©anniespratt /©wsanter/©fredricandersson/
©mahbube_baqeri

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Gatið

Autor: Yrsa Sigurðardóttir

Published by agreement with Salomonsson Agency

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1231-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-1554-9

Capitolul 1

Duminică

Un scrâșnet înfiorător de pneuri se auzi în pietriș. Apoi o smucitură bruscă, atunci când vehiculul se opri și Helgi fu proiectat de-a lungul banchetei din spate, frecându-și obrazul de materialul aspru și urât mirositor. Asta nu putea fi mașina lui. Deschizând încet un ochi, observă că era întuneric. Apoi șoferul aprinse lumina din plafon și Helgi văzu gunoaiele de pe podeaua mașinii: cutii metalice de băuturi îndoite, o pungă de chipsuri mototolită, șervețele de hârtie folosite, două țigări rupte și un ambalaj de hotdog. Taxiurile chiar deveniseră dezgustătoare în ultima vreme. Dar poate că nu se afla într-un taxi. Să fi profitat de vreo ocazie? Să fi sărit în vreo mașină la întâmplare, în centrul orașului? N-ar fi fost prima dată când Helgi ar fi făcut la beție ceva ce nici n-ar fi visat să facă treaz.

Până și să gândească era un chin. Durerea îl săgetă în cap, iar stomacul i se strânse ciudat drept răspuns, iar în clipa următoare începu să vomite. Să stea drept era dincolo de puterile sale, așa că pur și simplu trebui să vomite pe banchetă. Judecând după miros, n-ar fi fost nimic nou. Hristoase, oare ce-o fi băut? De obicei se ținea departe de genul de poșircă ce te face să te simți într-un asemenea hal. Însă cu siguranță că pileala trebuia să fie responsabilă pentru starea în care se afla. Îi era bine cunoscută senzația de letargie, de creier amorțit, deși trecuseră ani buni de când nu se mai simțise așa.

Cuprins de spasm, Helgi izbuti, printr-un soi de miracol, să-și sucească spre marginea banchetei capul, vărsându-și conținutul acid al stomacului pe podea. Mizeria revărsată asupra gunoaielor arăta atât de respingător, încât îl făcu să închidă ochii. Se auzi o exclamație de pe scaunul din față, urmată de un potop de înjurături cu voce tare. Chiar și în starea groaznică în care se afla, Helgi tot își dădu seama despre ce era vorba. Nu-și dorea nimeni să i se vomite în mașină.

Portiera șoferului se deschise cu un scârțâit metalic, apoi fu trântită la loc, retezând înjurăturile și cufundând în întuneric mașina în care se stinse și lumina din plafon. Urmă zgomotul de pietriș călcat în picioare. Apoi portiera de lângă capul lui Helgi se deschise brusc și aerul rece și proaspăt năvăli înăuntru. Amețeala lui se mai domoli nițel și același lucru se întâmplă și cu durerea de cap. Ușurarea era de nedescris, însă nu i se îngădui să se bucure prea mult de ea. Cineva îl înhăță cu brutalitate de umăr și-l săltă în sus. Helgi vru să protesteze că nimeni n-ar fi trebuit să-l bruscheze așa, însă cuvintele refuzară să-i iasă din gură. Era ca și cum nervii care făceau legătura dintre creier și limbă fuseseră retezați cu totul.

Un glas furios pătrunse prin toată confuzia lui, poruncindu-i să coboare din mașină. Pesemne că șoferul voia să scape de el pentru că vomitase în interior. Spre propria sa uluire, Helgi se trezi că-i dă ascultare. Nu avusese de gând să se ridice în fund, însă părea că membrele și mușchii săi acționau din propria lor voință. Un efort concertat și era afară din mașină, în picioare. Inspiră adânc. Aerul proaspăt părea să aibă un gust mai bun ca oricând. Era lună plină, iar cerul era senin și nu se simțea nici măcar o boare de vânt, de parcă lumea ar fi încremenit într-o nemișcare perfectă. Când își dădu capul pe spate pentru a admira cerul nopții, își pierdu echilibrul și se trezi prins de aceeași mână aspră. Helgi se simți recunoscător pentru sprijin: pietrișul de sub picioarele sale părea tare tăios.

După ce încetă să se mai legene și reuși să stea mai mult sau mai puțin drept, fu împins și i se comandă să înceapă să meargă. Încă o dată, trupul lui Helgi se supuse fără vreun impuls de la creier. Rămase vag surprins că bărbatul nu-l bruftuluise deloc pentru că-i vomitase în mașină. Totul părea extrem de ciudat, însă nu-și putea organiza suficient gândurile pentru a-și da seama ce se petrece. Poate că se afla în mijlocul unuia dintre acele vise din care te trezești icnind chiar când ești pe cale să te prăbușești de pe o stâncă.

Pietrișul de sub picioare făcu loc unei cărări cu iarbă ce șerpuia printr-un imposibil de confundat câmp de lavă vechi și neregulat. Helgi se chiorî la terenul din fața sa; la iarba plină de promoroacă, palidă în lumina lunii. Se căzni să-și mențină echilibrul. Se împiedică și fu gata să cadă în nas, cu bărbatul imediat în urma lui. Ori de câte ori se abătea din drum sau se oprea pentru a-și recăpăta echilibrul, mâna îl proiecta înainte. Voia să-i spună individului că nu încerca dinadins să o facă pe dificilul, însă limba îi era prea grea și prea lipsită de ascultare ca să formeze cuvinte.

Cărarea sui pentru scurtă vreme, după care porni iar în jos, printr-o serie de găuri acoperite cu iarbă ce se căscau în pereții de lavă; locuri ideale pentru picnic vara, însă golașe și deloc tentante acum. Crezând că recunoaște împrejurimile, Helgi ridică amețit capul, încercând să-și vină în fire. Nu foarte departe, câmpul de lavă se termina unde începea marea, neagră în întuneric, cu excepția locurilor unde lumina lunii licărea în valuri. Imaginea aduse cu ea o amintire din copilărie, pe când mergea cu bunicul său de-a lungul unui țărm deloc diferit de acesta — poate chiar despre asta era vorba. Speriaseră în mod accidental doi eideri, care zburaseră alarmați. Bunicul se apropiase imediat de locul în care stătuseră păsările și găsise două ouă mari, vineții, așezate într-un cuib moale, maroniu. Lăsându-se pe vine, Helgi atinsese cu degetul fundul cuibului și i se păruse la fel de lipsit de substanță ca și aerul. Îndreptându-se de spate, bătrânul îi atrăsese atenția asupra pescărușilor care formaseră un cerc larg în jurul lor. Aceștia se aflau suficient de departe pentru ca asediul lor să nu pară chiar evident, însă păreau să se apropie. Când bunicul lui îi spusese ce făceau de fapt aceștia, Helgi avusese pornirea să arunce cu pietre în ei.

Era o dilemă oribilă și, din păcate, el era suficient de mare ca să înțeleagă. Dacă ar fi rămas acolo, pescărușii n-ar fi îndrăznit să se apropie, însă același lucru ar fi fost valabil și pentru părinții puilor. Pe de altă parte, dacă el și bunicul său ar fi plecat, eiderii s-ar fi întors până la urmă, însă până atunci ar fi existat riscul ca pescărușii să fi dat deja iama în cuibul rămas fără apărare. În cele din urmă, bunicul lui Helgi hotărâse că trebuie să-și vadă de drum, așa că plecaseră, mergând aproape cu spatele și privind, în speranța că rațele aveau să se întoarcă pentru a-și salva ouăle. Însă nu le mai văzuse întorcându-se, cel puțin, nu după ce lăsaseră mult în urma lor cuibul. Helgi nu mai aflase niciodată ce se întâmplase după aceea. Acum totuși, era iarnă și nu exista niciun ou. Și nici eideri. Totul fusese adunat, curățat, îndesat în plăpumi și vândut străinilor bogați.

Încă un brânci dur îl informă pe Helgi că se oprise-n loc: porni din nou, greoi, urmând cărarea sinuoasă de-a lungul pantei. Curând, i se comandă să se oprească.

Ridicând privirea, se uită cu o surprindere tâmpă la formațiunea stâncoasă înaltă și neagră, despărțită în două jumătăți ce păreau desprinse din Stăpânul Inelelor. Între ele fusese instalată o platformă masivă, ca o punte. Oare visul acesta îl purtase până în Mordor? Înainte ca mintea sa greoaie să ajungă la vreo concluzie, fu împins iar înainte, de data asta către una dintre stânci. Era acoperită cu iarba uscată rămasă din vară, ceea ce făcea relativ ușoară cățărarea pe ea. Urmând comenzile bărbatului, Helgi se opri aproape de vârf, apoi se cocoță pe vâna îngustă ce se ițea dintr-o despicătură a excrescenței din lavă. Acolo rămase în picioare, zgâindu-se la marea luminată de lună ce părea înșelător de nevinovată și de blândă în aerul nemișcat.

Clătinându-se periculos, Helgi își dădu seama că mai devreme sau mai târziu avea să cadă de acolo. Însă, în mod bizar, gândul nu-l alarmă. La urma urmei, nu se afla chiar atât de departe de sol, și-n plus mai și visa, nu-i așa? Hăurile din visele sale aveau totuși tendința să fie fără fund: de obicei, nu putea vedea un adânc căptușit cu iarbă uscată, înconjurată de colți din lavă.

Mâna îl răsuci acum pe Helgi cu fața spre cel care îl adusese aici și care acum se cățărase după el. Partea inferioară a feței bărbatului era acoperită de o eșarfă. Tot ce se putea vedea erau ochii, mijiți într-o expresie ce vădea o asemenea scârbă, încât Helgi tresări și-și plecă privirea. Atenția îi fu atrasă de un soi de unealtă, vopsită în negru și într-o nuanță mai deschisă — galben, poate — din mâna bărbatului. Cu mâna stângă, acesta îl prinse pe Helgi de haină și-l trase mai aproape, apoi începu să-i descheie nasturii. Scoase, apoi, o bucată de hârtie albă din buzunar și i-o lipi lui Helgi de piept. Helgi se căzni să vadă ceva, încercând să citească cele câteva rânduri scrise pe hârtie, însă literele erau întoarse invers. Luna era atât de strălucitoare, încât, dacă mintea sa ar fi fost mai puțin încețoșată, poate că ar fi fost în stare să descifreze scrisul. Efortul îi mai împrăștie nițel pâcla din cap, și în acel scurt interval de luciditate își aminti că i se dăduse o bucată de hârtie pe care fusese forțat s-o semneze. Însă pe aceea era mai mult scris… Fusese capabil să o citească așa cum trebuie, și conținutul ei fusese destul de cutremurător. Însă într-un sens bun sau rău? Pâcla dădu iarăși năvală și nu-și mai aminti nimic.

Unealta îi apăru în fața ochilor, lipită de hârtia de pe pieptul său.