Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Nuit

Autor: Bernard Minier

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1224-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-1553-2

Preludiu

Se uită la ceas. Aproape miezul nopții.

Tren de noapte. Trenurile de noapte sunt ca niște breșe în spațiu-timp, universuri paralele: viață suspendată dintr-odată, liniște, nemișcare. Trupuri înțepenite; somnolențe, vise, sforăituri… Apoi, galopul regulat al roților pe șine, viteza ce transportă corpurile — aceste existențe, trecute și viitoare — către un undeva ascuns încă în noapte.

Pentru că cine știe ce poate interveni între punctul A și punctul B?

Un copac căzut pe calea ferată, un călător cu intenții dubioase, un mecanic adormit… Toate astea îi trec prin cap fără să stăruie efectiv asupra lor, mai mult din plictiseală decât din teamă. De când au trecut de Geilo, e singură în vagon și — după câte și-a putut da seama — n-a mai urcat nimeni. Trenul ăsta oprește peste tot. Asker. Drammen. Hønefoss. Gol. Ål. Câteodată, în gări ale căror peroane au dispărut aproape cu totul sub zăpadă, reduse la una sau două clădiri simbolice, ca în Ustaoset, unde a coborât o singură persoană. Ea vede în depărtare câteva lumini, pierdute în imensa noapte norvegiană. Câteva case izolate ale căror lumini exterioare rămân aprinse întreaga noapte.

În vagon nu mai e nimeni: e miercuri. Odată cu venirea iernii, de joi până vineri vagoanele sunt aproape pline, mai ales cu tineri și turiști asiatici, pentru că trenul trece prin stațiunile de schi. Vara, cei 484 de kilometri ai liniei Oslo-Bergen sunt cunoscuți drept una dintre cele mai spectaculoase rute feroviare din lume, cu cele 182 de tuneluri, cu viaducte, lacuri și fiorduri. Dar, pe la mijlocul toamnei nordice, într-o noapte înghețată ca asta și în mijlocul săptămânii, nu e nici țipenie. Liniștea ce domnește de la un capăt la altul al culoarului central, printre rândurile de scaune, e cu adevărat copleșitoare. Ca și cum un semnal de alarmă golise trenul fără știrea ei.

Cască. Nici cu pătura și masca de ochi nu reușește să adoarmă. Nu cu adevărat. E cu ochii în patru încă de când a plecat de acasă. Deformație profesională. Iar trenul ăsta gol nu o ajută deloc să se relaxeze.

Ciulește urechile. Nu se aude nicio voce. Nici măcar foșnetul unui corp în mișcare, zgomotul unei uși împinse ori al unui bagaj târât.

Privirea îi alunecă pe scaunele goale, pe pereții cenușii, pe culoarul pustiu și pe ferestrele obscure. Oftează și se chinuie să ațipească.

Trenul roșu țâșni din tunelul întunecat în peisajul de gheață, asemenea unei limbi ieșite din gură. Albastrul de ardezie al nopții, negrul opac al tunelului, albul-albăstriu al zăpezii și cenușiul, ușor mai închis, al gheții. Și apoi, brusc, acea apariție de un roșu-aprins — asemenea unei dâre de sânge ce curge până la marginea peronului.

Gara Finse. 1 222 de metri altitudine. Punctul cel mai înalt al liniei.

Clădirile gării erau captive într-o carapace de zăpadă și gheață, cu acoperișurile ascunse sub pături albe. O femeie și un cuplu așteptau pe peronul ce semăna cu o pârtie de schi-fond, sub felinarele galbene.

Kirsten își dezlipi obrazul de geam și afară totul recăzu în întuneric, eclipsat de lumina din interiorul vagonului. Auzi ușa scârțâind și percepu o mișcare, chiar la capătul culoarului central. O femeie de vreo 40 de ani, la fel ca ea. Se cufundă din nou în lectură. Abia reușise să doarmă un ceas de când plecase din Oslo, cu mai bine de patru ore în urmă. Ar fi preferat să ia avionul sau un loc într-un vagon de dormit, dar superiorii îi dăduseră un simplu bilet într-un tren de noapte. Cu loc. Restricții bugetare. Notițele pe care și le luase la telefon erau acum afișate pe ecranul tabletei: un cadavru găsit într-o biserică din Bergen. Mariakirchen, biserica Sfânta-Maria. O femeie masacrată pe altar, în mijlocul obiectelor de cult. Amin!

— Nu te supăra…

Ridică privirea. Femeia care urcase stătea în fața ei. Zâmbitoare. Cu bagajul în mână.

— Te supără dacă mă așez în fața ta1? N-o să te deranjez, doar că… mă rog, un tren de noapte pustiu. Nu știu, m-aș simți mai în siguranță.

Da, o deranja. Îi întoarse zâmbetul fără convingere.

— Nu, nu, e în regulă. Mergi la Bergen?

— Hm… da, da, Bergen. Și tu?

Se întoarse la notițele ei. Tipul din Bergen fusese cam zgârcit cu detaliile. Kasper Strand. Se întrebă dacă era la fel de puțin meticulos și în anchete. Din ceea ce-i spusese el, se lăsa seara când vagabondul care trecea prin apropierea bisericii auzise țipete venind dinăuntru. În loc să meargă să vadă ce se întâmplă, se gândise că era mai înțelept să-și ia picioarele la spinare și aproape că se ciocnise de patrula de poliție care trecea prin zonă. Cei doi polițiști îl întrebaseră încotro și de ce alerga atât de repede. Atunci, acesta le povestise despre urletele din biserică. După Kasper Strand, oamenii legii se arătaseră extrem de sceptici (Kirsten ghicise din intonația acestuia și din unele aluzii că vagabondul era o cunoștință mai veche a poliției), dar noaptea era friguroasă și umedă și ei se plictiseau de moarte; una peste alta, chiar și naosul înghețat al bisericii era de preferat vântului și ploii „venite din larg“. (Chiar așa se exprimase respectivul Kasper Strand — un poet al forțelor de ordine, gândi ea.)

Ezită să afișeze pe tabletă filmulețul pe care Strand i-l trimisese, înregistrarea făcută în biserică. Din cauza femeii așezate în fața ei. Kirsten oftă. Sperase ca aceasta să tragă un pui de somn, dar în loc de asta, tipa părea mai trează ca oricând. Kirsten se uită la ea pe furiș. Femeia o studia. Cu un mic zâmbet pe buze, despre care Kirsten n-ar fi știut să spună dacă era prietenos ori sarcastic. Ochi mijiți. Apoi privirea îi coborî pe ecranul tabletei, cu sprâncene ridicate, încercând în mod explicit să descifreze ce scria pe el.

— Ești polițistă?

Kirsten își reprimă o reacție negativă. Se uită la mica siglă cu un leu și o coroană din colțul ecranului, sub care apărea cuvântul POLITIET. Ridică spre femeie o privire nici prietenoasă, nici ostilă, buzele ei subțiri schițând un surâs reținut, fără să pară jignitor. La comisariatul din Oslo, Kirsten Nigaard nu era cunoscută pentru amabilitate.

— Da.

— În ce departament, dacă nu sunt indiscretă?

Ba ești, gândi ea.

— Kripos2.

— Ah, înțeleg… mă rog, nu, nu înțeleg. A naibii meserie, nu?

— S-ar putea spune și așa.

— Și mergi la Bergen ca să…

Kirsten era hotărâtă să nu-i ușureze sarcina.

— Ca să… mă rog, pentru o… știi tu… o crimă sau ce?

— Da.

Ton sec. Femeia realiză, probabil, că mersese prea departe, pentru că dădu din cap, mușcându-și buzele.

— Scuză-mă, nu prea e treaba mea.

Făcu un gest spre bagajul ei.

— Am un termos plin cu cafea. Vrei?

Kirsten ezită.

— Bine, răspunse ea în cele din urmă.

— Va fi o noapte lungă, spuse femeia. Pe mine mă cheamă Helga.

— Kirsten.

* * *

— Deci, locuiești singură, nu ai pe nimeni în momentul ăsta, nu?

Kirsten îi aruncă o privire circumspectă. Vorbise prea mult. Fără să-și dea seama, îi permisese Helgăi s-o tragă de limbă. Această Helga era mai băgăcioasă ca o ziaristă. Polițistă fiind, Kirsten știa că, chiar și în cele mai banale relații interpersonale, să asculți pe cineva are întotdeauna legătură cu căutarea adevărului. Pentru o clipă, se gândi că această Helga ar fi excelat în interogarea martorilor. Chestia asta o făcu să zâmbească la început. Cunoștea la Kripos destui anchetatori mai puțin talentați la interogatorii. Dar acum nu mai zâmbea. Indiscreția Helgăi începea s-o calce pe nervi.

— Helga, cred că o să mă culc puțin. Mâine mă așteaptă o zi lungă. Sau mai bine zis azi, se corectă ea, uitându-se la ceas. Mai avem mai puțin de două ore până ajungem la Bergen, trebuie să dorm.

Aceasta o privi într-un fel ciudat și dădu din cap.

— Sigur că da. Dacă asta-ți dorești.

Tonul sec o luă prin surprindere. Femeia avea, gândi ea, ceva ce nu observase la început, dar care acum i se părea evident; nu-i plăcea să fie contrazisă, înfruntată. O toleranță scăzută la frustrare, o tendință manifestă către țâfnă, o viziune maniheistă despre lume: personalitate histrionică, trase ea concluzia. Își aduse aminte de cursul de la școala de poliție, despre atitudinea ce trebuia adoptată în cazul diferitelor tipuri de personalități.

Închise ochii, sperând să scurteze discuția.

— Îmi pare rău, zise dintr-odată Helga, cu pleoapele închise.

Le deschise din nou.

— Îmi pare rău că te-am deranjat, repetă ea. O să mă așez în altă parte.

Helga își trase nasul, zâmbind condescendent, pupilele dilatându-i-se.

— Probabil că nu-ți faci prea mulți prieteni.

— Poftim?

— Cu caracterul ăsta al tău de tot rahatul. Cu felul în care pui lumea la punct, cu aroganța de care dai dovadă. Nu-i de mirare că ești singură.

Kirsten se crispă. Tocmai se pregătea să-i dea replica, când Helga se ridică brusc și-și luă bagajul așezat deasupra ei.

— Îmi pare rău că te-am deranjat, repetă ea tăios, în timp ce se îndepărta.

Perfect, își zise Kirsten. Du-te și găsește-ți altă victimă!

Ațipise. Visa. Se făcea că o voce insinuantă și veninoasă îi șoptea la ureche „târrrfă, târrrfă nenorocită“. Se trezi, tresărind. Și tresări încă o dată, dând de Helga. Așezată pe scaunul de lângă ea. Cu fața aplecată spre ea, o studia ca un cercetător ce observă o amibă la microscop.

— Ce cauți aici? întrebă ea sec.

Oare Helga spusese treaba aia? Târfă? Pronunțase realmente acel cuvânt sau totul se petrecuse doar în vis?

— Voiam doar să-ți spun să te duci dracului.