Pentru Kara și Sarah, cu mulțumiri

UNU

Rusty Rutherford ieși din apartamentul său într-o dimineață de luni, exact la o săptămână după ce fusese concediat. Primele zile după ce căzuse securea asupra lui a stat în casă cu storurile trase, consumându-și rezerva de pizza congelată și așteptând să sune telefonul. Deficiențe semnificative, scria în scrisoarea de demitere. Imens eșec în calitate de lider. Erori fundamentale. Era incredibil. O asemenea distorsionare a adevărului. Și atâta nedreptate. Încercau să-i pună în cârcă problemele recente ale orașului. Era vorba de… o greșeală. Pur și simplu. Care urma să fie corectată cu siguranță. Și curând.

Orele se târau apăsător. Telefonul rămânea tăcut. Și căsuța de e-mail se umplea doar cu mesaje spam.

Mai rezistă o zi, apoi își luă laptopul cel vechi și îl porni. Nu avea pistol sau cuțit. Nu știa să coboare în rapel dintr-un elicopter sau să sară cu parașuta din avion. Totuși, cineva trebuia să plătească. Poate că inamicii lui din viața reală urmau să scape nepedepsiți. De data asta. Dar nu și cei din jocurile video pe care i le trimisese un amic programator. Înainte, evitase să le joace. I se păruseră excesiv și inutil de violente. Dar acum nu i se mai părea la fel. Zilele în care dăduse dovadă de milostenie se terminaseră. Doar dacă…

Telefonul tăcea în continuare.

Douăzeci și patru de ore mai târziu obținuse punctaje mari la joc și se deshidratase oarecum, dar în rest nu se schimbase mai nimic. Închise laptopul și se trânti pe canapea. Rămase tolănit așa o bună parte din zi, alegând la întâmplare din teancul de discuri Blu-ray pe care nu-și amintea să le fi cumpărat și implorând în tăcere universul să-l trimită înapoi la muncă. Jură că va fi un alt om. Unul cu care te puteai înțelege mai ușor. Mai răbdător. Mai diplomat. Empatic, chiar. O să le cumpere gogoși celor din birou. De două ori pe lună. Și de trei ori, dacă asta era o condiție ca să se ajungă la o înțelegere.

Telefonul tăcea în continuare.

Nu bea des, dar ce altceva îi mai rămăsese de făcut? Pe ecran se derula genericul de la sfârșitul altui film. Nu mai suporta să vadă încă unul, așa că se retrase în bucătărie. Scoase o sticlă nedesfăcută de Jim Beam din fundul dulapului. Se întoarse în living și puse la pick-up un disc vechi și zgâriat cu Elmore James.

Într-un târziu, adormi cu fața pe podea, după… nu mai știa sigur cât timp. Tot ce știa era că, la trezire, își simțea capul ca și cum ar fi fost doldora de pietre, care se mișcau și se frecau între ele de parcă ar fi vrut să-i iasă din țeastă. Nu credea să mai scape vreodată de durerea aia. Dar când în sfârșit îi trecu mahmureala, se simți stăpânit de un nou sentiment. Sfidare. În definitiv, era nevinovat. Nimic din ce se întâmplase rău nu fusese din vina lui. Asta era al naibii de sigur. El prevăzuse totul. Își avertizase șeful în privința lui. În repetate rânduri. În public și între patru ochi. Și fusese ignorat. În repetate rânduri. Așa că, după șapte zile de solitudine, Rutherford hotărî că sosise momentul să se arate. Să le spună varianta lui de poveste. Oricui ar fi fost dispus să-l asculte.

Făcu un duș și scoase niște haine din șifonier. Pantaloni chino și un tricou polo. Nou-nouțe. Culori sobre, cu embleme, ca să dea impresia de seriozitate. Apoi își recuperă pantofii din colțurile opuse ale holului, unde îi aruncase. Luă cheile și ochelarii de soare de pe polița de lângă ușă. Ieși pe coridor. Coborî cu liftul, singur. Traversă holul de la intrare. Împinse ușa rotativă și grea, și se opri în mijlocul trotuarului. Trecuseră primele ore ale dimineții și soarele îl întâmpină cu o arșiță ca de furnal, broboane de sudoare inundându-i fruntea și subsuorile. Simți un fior de panică. Cei care se simt vinovați transpiră. Citise asta undeva și dacă exista un lucru pe care voia cu disperare să-l evite era să pară vinovat. Privi în jur, convins că toată lumea se uita la el, apoi cu greu se clinti din loc. Mări pasul, simțindu-se mai expus decât dacă ar fi mers pe stradă în pielea goală. Dar adevărul era că majoritatea celor pe lângă care trecuse nici nu-l observaseră. De fapt, doar doi dintre ei îi acordară un minimum de atenție.

În același timp în care Rusty Rutherford ieșea din apartament, Jack Reacher intra într-un bar. Se afla în Nashville, Tennessee, la 120 de kilometri nord-est de orășelul adormit al lui Rutherford, și căuta soluție la o problemă. În principal, era o chestiune practică. O problemă de fizică. Și biologie. Și anume, cum să suspenzi un ins de tavan fără să provoci prea multe stricăciuni permanente. Tavanului, măcar. Individul îl preocupa mai puțin.

Tavanul aparținea barului. Iar barul era al individului. Reacher pusese pentru prima oară piciorul în local cu peste o zi în urmă. Sâmbătă. Aproape duminică, pentru că ajunsese în oraș aproape de miezul nopții. Călătoria lui nu fusese lipsită de peripeții. Primul autobuz luase foc, iar cel sosit să preia călătorii se blocase sub un pod jos, după ce șoferul greșise ieșirea de pe șosea cu vreo 30 de kilometri. Când coborî în stația autocarelor Greyhound, Reacher înțepenise de la cât stătuse pe scaun așa că s-a dat deoparte, aproape de perimetrul rezervat fumătorilor, și câteva minute a făcut mișcări de întindere menite să-i alunge durerea din mușchi și articulații. Rămase acolo, pe jumătate ascuns în umbră, în vreme ce restul pasagerilor umblau de colo-colo, discutau, stăteau cu ochii în telefoane, își recuperau bagajele și, treptat, părăseau incinta.

Reacher rămase pe loc. Nu se grăbea. Sosise mai târziu decât se așteptase, dar asta nu era o problemă majoră. Nu avea de ajuns la vreo întâlnire. Nici nu trebuia să ia parte la vreo ședință. Nu-l aștepta nimeni care să se îngrijoreze sau să se înfurie. Plănuise să-și găsească un loc unde să rămână peste noapte. O cârciumă, ca să mănânce ceva. Și un bar unde să poată asculta muzică bună. Trebuia să fie în stare să găsească toate acele lucruri. Poate că ar fi fost nevoie să schimbe ordinea. Sau să combine doar două dintre ele. Dar avea să se descurce. Iar la ce hoteluri prefera Reacher, nu era nicio problemă să-și facă apariția noaptea târziu. Mai ales dacă plătea cash. Așa cum plătea el întotdeauna.

Mai întâi, muzica, hotărî Reacher. Știa că Nashville nu ducea lipsă de așa ceva, dar el voia un anumit tip de local. Ceva vechi. Cu ceva povești. Unde, pe vremuri, se poate să fi cântat Blind Blake. Sau chiar Howlin’ Wolf. Cu siguranță nu un local nou, renovat sau decorat excesiv. Singura întrebare era cum să găsească un astfel de loc. Luminile erau încă aprinse în autogară și câțiva oameni continuau să lucreze, să aștepte sau pur și simplu pierdeau vremea pe-acolo, ca să nu stea pe străzi. Unii dintre ei trebuie că erau localnici. Poate că toți. Reacher ar fi putut să ceară îndrumări. Dar nu intră. Preferă să se lase călăuzit de instinct. Cunoștea orașele. Putea să le deslușească forma și fluxul așa cum un marinar simte direcția din care vin valurile. Instinctul îi spunea să meargă spre nord, așa că traversă o intersecție mare și triunghiulară și merse mai departe spre o parcare părăsită, acoperită cu pietriș. Mirosul greu de motorină și țigări se pierdu în urma sa, iar umbra din fața lui, tot mai lungă pe măsură ce mergea, îl conduse spre șiruri de străzi înguste și paralele, mărginite cu clădiri de cărămidă asemănătoare, acoperite cu funingine. Aveau aspect industrial, dar erau descompuse și găunoase. Reacher nu știa ce fel de afaceri prosperaseră în trecutul orașului, dar orice s-ar fi produs, vândut sau depozitat era clar că în locurile alea se întâmplase. Și la fel de clar era că nu se mai întâmpla. Doar construcțiile rămăseseră în picioare. Și nici astea pentru mult timp, își zise Reacher. Ori se băgau bani în ele pentru renovare, ori urmau să se prăbușească.

Reacher coborî de pe trotuarul sfărâmicios și continuă să se deplaseze pe mijlocul străzii. Se gândi să mai meargă vreo două cvartale. Cel mult trei. Dacă nu găsea nimic până atunci, urma s-o ia la dreapta, spre râu. Trecu pe lângă un magazin unde se vindeau anvelope parțial uzate. O hală în care o organizație caritabilă depozita mobila primită din donații. Deodată, traversând strada următoare, auzi bubuit de chitară bas și răpăit de tobe.

Sunetul venea dintr-o clădire aflată la mijlocul cvartalului. Nu arăta promițător. Nu avea ferestre. Nici vreun panou informativ. Doar o fâșie îngustă de lumină galbenă care ieșea pe sub o ușă din lemn. Pentru că nu-i plăceau localurile cu puține căi potențiale de ieșire, Reacher simți că ar trebui să meargă mai departe, dar când ajunse în dreptul clădirii, ușa se deschise. Doi indivizi, până în 30 de ani, cu tricouri fără mâneci și niște tatuaje spoite, abia vizibile, ieșiră împleticindu-se pe trotuar. Reacher se feri din calea lor și în acel moment o chitară începu să se tânguie în interior. Reacher se opri. Fraza muzicală era bună. Creștea, se întețea și urca în tonalitate și, tocmai când păru să se termine și nota finală se stinse în eter, se auzi o voce de femeie. Era sumbră, disperată, plină de durere, ca un canal de legătură cu o lume bântuită de cea mai profundă tristețe imaginabilă. Neputând să-i reziste, Reacher trecu pragul.

Duhnea a bere și transpirație înăuntru, iar distanța dintre intrare și spatele încăperii era mult mai mică decât se așteptase Reacher. Dar era mai lată, creând efectiv două zone separate, cu un culoar liber la mijloc. Partea din dreapta era pentru iubitorii de muzică. În seara aceea erau douăzeci și ceva de inși, unii în picioare, alții dansau, și unii care făceau și una și alta. Scena era dincolo de ei, lipită de peretele îndepărtat, ocupându-l cam pe jumătate.