Prolog

Bordeaux, 1859

Apa era înghețată. Crezu că cineva, ceva îl străpunge. Mii de cuțite îi pătrundeau prin piele, mai să-l sufoce. Frigul arde când e extrem de puternic. Fața îi părea sfârtecată de flăcări care-i devorau obrajii, fruntea, buzele. Era atât de uimit, încât deschise gura, care i se umplu pe dată de apa aceea nămoloasă din care luă o înghițitură înainte de a-și opri respirația.

Totul se petrecuse atât de repede! Muncitorul acesta solid, ale cărui încălțări erau mai mari ca pontonul improvizat. Scândurile acelea uzate deja, alunecoase, legate prost unele de altele. Și clipa aceea de neatenție în care bărbatul voise s-o fluiere pe o tânără care trecea pe malul celălalt al Garonei.

Accidentul s-a întâmplat într-o secundă.

Piciorul scapă, spatele se duce îndărăt, iar țipătul, neconvins, aproape vesel, le sfredelește timpanele.

Spaimă generală.

— Doamne! E Chauvier!

Toată lumea încremenise. Și totuși, dacă ar fi fost luați la întrebări unul câte unul, cu toții ar fi mărturisit că se temuseră de acel moment. Încă de când începuse șantierul. Pauwels îi asigurase că schelăria era sigură, că nu era niciun risc, iar construcția pasarelei era un joc de copii. Cu toții îl crezuseră. Cel puțin așa îi lăsase să creadă. Și pe urmă, Pauwels plătea bine. Era unul dintre cei mai buni angajatori din Bordeaux. În plus, erau mândri că lucrau la proiectul acesta. Ziarele scriau că pasarela aceea metalică era revoluționară. Lumea îi interpela pe muncitori în cafenele, pe stradă, ca să afle mai multe.

— Ei, ne povestiți?

— Când se inaugurează podul ăla?

Asta îi măgulea; se simțeau complicii unei victorii. Ca să nu mai vorbim de acel tânăr inginer, în vârstă de douăzeci și șase de ani, care-i entuziasma, depunea toate eforturile, sosea primul pe șantier și-l închidea după ce pleca toată lumea. Acest Gustave Eiffel era un ghem de energie și idei. Firește, numele lui avea o rezonanță teutonă, deși el zicea că e de origine burgundă. Dar la urma urmei, nu-i păsa nimănui. Pe un șantier, nu există origini, ci doar oameni care muncesc.

Și Chauvier muncea. Era chiar printre cei mai harnici, cei mai dedicați. De altfel, Eiffel îl reperase și căpătase repede încredere în judecata lui, în intuiția lui brută. Nu fusese, oare, Chauvier cel care-l prevenise pe inginer în legătură cu instabilitatea acestei schele?

— Ar trebui vorbit cu domnu’ Pauwels. El e patronul. Știți, ar fi suficient doar ceva mai mult lemn.

— Mă voi ocupa de asta, promisese Eiffel.

Din păcate, rezultatul fusese un refuz categoric.

— Exclus! strigase Pauwels, fără să asculte măcar avertismentele inginerului său.

— Dar, domnule, dacă se va întâmpla un accident, veți fi considerat responsabil!

— Ei, bine! Fiecare e responsabil pentru propria sigu­ranță, bunul meu prieten. Și pe urmă, dumneavoastră vă revine sarcina să vegheați la funcționarea șantierului. Deja mă costă totul destul de scump. Și vă amintesc că dumneavoastră aveți cel mai mare salariu.

Gustave Eiffel se întorsese pe șantier cu mâna goală, dar nimeni nu-i făcuse reproșuri.

— Măcar ați încercat, dom’le Eiffel, spusese Chauvier.

Gustave îl bătuse pe umăr.

— Va trebui pur și simplu să fim mai atenți, bine, Gilles?

— Eu sunt ușor ca un țipar! râsese muncitorul.

Și totuși, chiar Chauvier se prăbușise cu capul înainte, cu acel țipăt ciudat.

În mintea lui Gustave se derulă totul prea repede ca să poată gândi. Altfel, ar mai fi sărit oare?

Fără să-și scoată încălțările, inginerul sări.

Frigul îl cuprinse într-o clipă, dar voința îi era mai puternică. În ciuda apei noroioase, brune, zări silueta lui Chauvier care se scufunda. Îi văzu chiar și un ochi uluit care-l fixa. Spre norocul lor, apa nu era adâncă în anotimpul acela. În câteva clipe, Eiffel îl cuprinse pe bărbatul de două ori mai corpolent ca el și împinse cu toată forța din picioare pe fundul Garonei. Alt noroc: se sprijini de o scândură ce căzuse din schelă încă din primele zile ale șantierului.

Urcarea la suprafață îi păru o eternitate. Se spune că în acele clipe — care preced momentul fatal — revine totul în memorie. Dar Eiffel respinse orice amintire. Nu venise ora bilanțului. Va urca la suprafață înainte de-a se îneca.

Aerul care le pătrunse în plămâni fu și mai dureros. Ca o lavă sufocantă, pe care simțiră nevoia să o vomite când ajunseră la mal.

Se adunase mulțimea de muncitori și cu toții voiau să-i ajute să iasă din fluviu.

Chauvier se lăsă să cadă din nou pe spate și zâmbi către cer.

Eiffel luă și el aceeași poziție, dar își întoarse fața spre muncitor.

— Ușor ca un țipar?

Chauvier izbucni într-un râs dureros și începu să tremure.

— Oricine se poate înșela, dom’le Eiffel. Dar un lucru e sigur, sunteți un erou, unul adevărat.

Gustave ridică din umeri și închise ochii. Aerul nu-i păruse nicicând atât de plăcut.

1

Paris, 1886

— Domnule Eiffel, Statele Unite ale Americii vă consideră un erou!

Ce accent ciudat... rotund, alungit, cu poticniri bruște. Eiffel se întrebase mereu cum se formează accentele. Aveau legătură cu clima, cu relieful? Erau, oare, unele vocale mai sensibile la lumina soarelui, iar consoanele, la ploaie? O fi accentul american o sinteză a inflexiunilor englezești, irlandeze și olandeze? Poate, dar în cazul acesta, există, oare, o limbă care le-a precedat pe toate? O structură primitivă?

„Un schelet...“ se gândește Eiffel, privind fix buzele cărnoase care-și revarsă complimentele.

De fapt, a trecut o jumătate de secol de când își dedică viața scheletelor. A renunțat aproape la tot — la familie, la iubiri, la vacanțe — pentru pasiunea lui față de oase. Firește, sunt femururi din metal, tibii din oțel. Dar femeia aceasta verde, înveșmântată oarecum ridicol, care se înalță în fața adunării, nu e și ea fiica lui Eiffel? Lui îi datorează cea mai tainică, cea mai intimă structură a sa.

— Ce ai, Gustave? șoptește Jean. Parcă ai văzut-o pe Fecioară!

— Fecioară... n-o să mai fie multă vreme...

Eiffel coboară din nou pe pământ și își amintește unde se află, în fața cui și de ce.

Ambasadorul Milligan McLane n-a observat nimic și își continuă discursul cu acel accent îngrozitor, în fața unei adunări care se clatină de plictiseală sub gulerele false și sub mustăți.

— Pretindeți cu modestie că nu vă asumați decât structura internă a acestei statui a Libertății. Dar tocmai această osatură îi asigură și îi va asigura forța.

Câțiva bătrâni se întorc spre Eiffel cu priviri admirative. Aproape că-i vine să scoată limba la ei, dar a promis să se abțină. Compagnon1 l-a implorat chiar.

— Gustave, asta face parte din misiunea ta.

— Știi bine că disprețuiesc onorurile.

— Eu nu, noi nu, nici Întreprinderile Eiffel. Așa că, dacă n-o faci pentru tine...

— Fă-o pentru mine, adăugase Claire, fiica lui, intrând în birou, în timp ce el își lega stângaci papionul. Și dă-mi voie să te ajut, ai să-ți șifonezi gulerul, tată...

Gustave Eiffel e om de teren, nu de salon. A detestat dintotdeauna oamenii slugarnici, jocul de glezne, ipocrizia din cabinetele ministeriale și alcovurile ambasadelor.

Totuși, Compagnon are dreptate: trebuie să intre în joc. Mai ales dacă asta îi face plăcere dragii lui fiice.

— Statuia aceasta va rezista împotriva tuturor vânturilor, tuturor furtunilor și va fi tot aici și peste o sută de ani.

— Cred și eu, idiotule! murmură Eiffel, destul de tare încât Compagnon să-l înghiontească în coaste.

Dar inginerul face un pas înainte și adaugă, zâmbindu-i ambasadorului:

— Mai mult. Mult mai mult decât o sută de ani...

Adunarea chicotește tușind ușor și toată lumea își spune că acest Eiffel are o minte ageră. Gustave îi privește cu o falsă bunăvoință. Le trebuie foarte puțină...

Profitând de faptul că a ieșit din rând, ambasadorul se apropie de eroul zilei și ridică medalia în aer.

Eiffel se miră că e atât de mică. De-a lungul anilor, a primit o grămadă. Decorații franceze, regionale, coloniale: toate se găsesc de-a valma într-un sertar în care copiilor le place să scormonească la carnavalul de Mi-Carême2. Asta nu va fi mai presus de celelalte.

„Toate astea pentru atâta lucru...“, își spune Eiffel, întorcându-se spre statuia „lui“. De fapt, este într-adevăr a lui? Forma, farmecul, privirea, expresia: toate vin de la Bartholdi, sculptorul. Călătorii care vor intra de acum înainte în portul din New York vor trece prin fața ei. E prima americancă pe care o vor întâlni. Dar cui îi vor atribui paternitatea? Artistului sau inginerului? Care dintre cei doi e adevăratul creator? Nu se găsește, oare, artă și în ceea ce este ascuns, ceea ce nu se arată? Toate podurile, pasarelele, viaductele construite de Gustave de treizeci de ani sunt, oare, opere de artă sau simple obiecte? Nu e cumva vremea să construiască o structură, un schelet care să existe doar prin și pentru el însuși? Un fel de revanșă, de triumf al oaselor?

O durere ușoară îl face să-și abandoneze gândurile. A făcut-o special ambasadorul? A văzut privirea rătăcitoare a premiatului căruia i-a înfipt acul medaliei la câțiva milimetri de sânul drept?

Americanul se preface că n-a observat nimic, iar Eiffel își ascunde grimasa.

— În numele poporului american și al valorilor sale, vă numesc cetățean de onoare al Statelor Unite ale Americii. God Bless America!

— God Bless America! repetă asistența în cor.

Un francez l-ar fi îmbrățișat simbolic. Ambasadorul îl strânge în brațe pe Eiffel, apoi îl sărută pe amândoi obrajii. Gustave se crispează. Vechiul lui sânge german clocotește mereu când are de-a face cu gesturi prea familiare.