Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design și ilustrație copertă:

Kaitlin Kall

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Fifty Words for Rain

Autor: Asha Lemmie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1024-7

ISBN (PDF): 978-606-40-1135-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-1519-8

Prolog

Prefectura Kyoto, Japonia
Vara anului 1948

Prima amintire adevărată pe care o avea Nori era de când mașina a oprit în fața acelei case. Mulți ani după aceea, a încercat să-și întindă hotarele minții mai departe, la ce a fost înainte de acea zi. Iar și iar, se lăsa pe spate în liniștea nopții și încerca să-și amintească. Uneori prindea cu ochii minții un crâmpei al unui apartament minuscul cu niște pereți de un galben-țipător. Însă imaginea dispărea la fel de iute cum venea, fără să lase în urmă vreun strop de mulțumire. Așa că dacă o întrebai, Nori spunea că viața ei a început oficial în ziua când a dat cu ochii de conacul impunător ce se odihnea senin între crestele a două dealuri verzi. Era o casă uluitor de frumoasă — fără putință de tăgadă — și totuși, în pofida acestei frumuseți, Nori simți cum stomacul i se strânge și i se întoarce pe dos la vederea ei. Mama ei o ducea rareori undeva și cumva știa că o așteaptă ceva acolo, ceva ce nu îi va plăcea.

Automobilul de un albastru-spălăcit se opri brusc pe strada din fața casei. Era amenajată în stilul tradițional, înconjurată de ziduri albe înalte. Primul set de porți era deschis, iar prin ele vedeai întreaga curte meticulos aranjată din spatele lor. Dar porțile interioare, ce dădeau spre casă, erau închise ermetic. În partea de sus a porții principale erau câteva cuvinte gravate, cu litere aurii în relief, ca să le vadă toată lumea. Nori însă nu le înțelegea. Știa să-și citească și să-și scrie numele — No-ri-ko —, dar atât. În clipa aceea, își dori să poată citi fiecare cuvânt scris vreodată, în fiecare limbă din toate cele patru zări. Faptul că nu putea citi acele litere o frustra într-un fel pe care nu îl pricepea. Se întoarse spre mama ei.

— Okaasan, ce înseamnă literele alea?

Femeia așezată lângă ea scoase un oftat înăbușit de enervare. Era limpede că fusese o mare frumusețe la vremea ei. Încă era superbă, dar chipul ei tânăr începea să oglindească tributul pe care și-l luase viața. Părul negru și des îi era legat la spate într-o coadă împletită care tot dădea să se desfacă. Ochii ei de un cenușiu blând priveau în jos. Nu voia să întâlnească privirea fiicei sale.

— Kamiza, răspunse ea în cele din urmă. Scrie Kamiza.

— Dar ăsta e numele nostru, nu-i așa? ciripi Nori, devenind imediat curioasă.

Mama scoase un chicotit care îi ridică fetiței părul de pe ceafă. Șoferul mașinii, un bărbat pe care Nori nu-l mai văzuse niciodată până în dimineața aceasta, le aruncă o privire alarmată în oglinda retrovizoare.

— Da, răspunse femeia încet, cu ochii luminați de o privire stranie pe care vocabularul limitat al lui Nori nu avea mijloacele de a o numi. E numele nostru de familie. Aici locuiesc mama și tatăl meu, copilă. Bunicii tăi.

Nori simți cum inima începe să-i bată cu putere. Mama ei nu mai pomenise niciodată de vreo rudă sau de familie. De fapt, cele două rătăciseră în singurătate atât de mult timp, încât lui Nori îi părea ciudat că ar putea avea de fapt rădăcinile într-un loc real.

— Ai locuit aici, Okaasan?

— Demult, spuse mama ei sec. Înainte să te naști tu. Cu multă vreme în urmă.

Nori se încruntă și tot chipul i se încreți.

— De ce ai plecat?

— Ajunge cu atâtea întrebări, Noriko. Ia-ți lucrurile. Vino.

Nori o ascultă, mușcându-și buza ca să nu întrebe mai multe. Mamei sale nu-i plăceau întrebările. De fiecare dată când Nori întreba ceva, era întâmpinată cu o privire dezaprobatoare. Era mai bine să nu întrebe. În rarele ocazii când Nori era în stare să-i facă pe plac mamei, primea în schimb un zâmbet silit, cu jumătate de gură. Uneori, dacă era deosebit de cuminte, mama ei o răsplătea cu niște bomboane sau o panglică nouă. Până acum, în opt ani de viață, Nori avea o colecție de douăsprezece panglici, câte una pentru fiecare ocazie când reușise s-o facă fericită pe mama ei.

„E bine ca o femeie să învețe tăcerea“, îi spunea mereu mama. „Dacă o femeie nu știe nimic altceva, ar trebui să știe cum să tacă.“

Nori păși pe trotuar, asigurându-se că are toate lucrurile la ea. Avea geamantanul mic de culoare maronie, ale cărui curele se destrămau, și batista de mătase violet legată de mâner. Avea geanta albastră cu cataramă argintie pe care o primise la ultima ei zi de naștere. Iar asta era totul. Nu că ar fi crezut că are nevoie de mult mai mult decât atât.

Pentru prima dată de când fusese trezită în zori în dimineața aceea, Nori observă că mama ei nu avea nicio geantă. Femeia stătea de parcă papucii ei din mătase roz-pal ar fi prins rădăcini în trotuarul de un alb nefiresc. Ochii ei luminoși fixau un punct pe care Nori nu-l putea urmări.

Își notă în minte ce purta mama ei: o rochie albastru-deschis, lungă până la genunchi, cu mâneci scurte. Ciorapi cafenii. În jurul gâtului purta o cruciuliță de argint cu un mic diamant în mijloc. Avea mâinile împreunate la piept, atât de strâns încât sub pielea delicată începeau să i se vadă vinișoarele albastre.

Șovăind, Nori întinse mâna ca să atingă brațul mamei sale.

— Okaasan…

Mama clipi iute și își desprinse mâinile, iar brațele îi căzură, legănându-se moale pe lângă ea. Ochii ei însă nu se mutară din punctul în care priveau.

— Noriko, zise ea, pe un ton plin de o afecțiune atât de neobișnuită, încât lui Nori aproape nu-i veni să-și creadă urechilor, vreau să-mi promiți ceva.

Nori clipi privind în sus, spre mama ei, dându-și silința să pară drăguță și ascultătoare și tot ce voia mama ei să fie. Nu avea să întineze acest moment cu vorbele ei nepricepute.

— Da, Okaasan?

— Promite-mi că o să te supui.

Cererea o luă pe neașteptate. Nu fiindcă nu semăna cu ceva ce ar fi spus mama ei, ci fiindcă nu se întâmplase nici măcar o dată în viață ca Nori să nu se supună. Nu părea ceva ce trebuia cerut. Pesemne că nedumerirea i se citea pe chip, fiindcă mama ei se întoarse și îngenunche astfel încât amândouă ajunseră aproape la același nivel.

— Noriko, spuse ea, cu o insistență pe care Nori nu o mai auzise până atunci. Promite-mi. Promite-mi că te vei supune în toate privințele. Nu pune întrebări. Nu riposta. Nu te împotrivi. Nu gândi dacă gânditul te va duce undeva unde n-ar trebui să fii. Doar zâmbește și fă ce ți se spune. Numai viața ta e mai importantă decât supunerea. Numai aerul pe care îl respiri. Promite-mi acest lucru.

Nori se gândi că era o discuție foarte neobișnuită. O mie de întrebări îi ardeau limba. Înghiți în sec.

— Da, Okaasan. Yakusoku shimasu. Promit.

Mama ei lăsă să-i scape un oftat aspru, un amestec de ușurare și deznădejde.

— Ascultă acum. O să intri pe poartă, Nori. Bunicii tăi o să întrebe cum te cheamă. Ce o să le spui?

— Noriko, Okaasan. Noriko Kamiza.

— Da. Și o să întrebe câți ani ai. Tu ce o să le spui?

— Am opt ani, Okaasan.

— O să întrebe unde am plecat. Și tu o să le spui că nu ți-am zis. Că nu știi. Înțelegi?

Nori simți cum gura începe să i se usuce. Inima îi fremătă în piept, ca o mică pasăre ce încearcă să scape dintr-o colivie.

— Okaasan, unde te duci? Nu vii cu mine?

Mama ei nu răspunse. Se ridică în picioare, vârând mâna în buzunar și scoțând un plic gros de culoare galbenă.

— Ia-l, o îndemnă ea, apăsându-l în palma transpirată a lui Nori. Să-l dai când o să pună întrebări.

Vocea lui Nori se ascuți, cuprinsă de panică.

— Okaasan, unde te duci?

Mama ei se uită în altă parte.

— Nori, sst. Nu plânge. Încetează în clipa asta!

Fetița simți cum lacrimile care începuseră să i se adune sub pleoape se retrag în orbite cu o viteză înfricoșătoare. Părea că și ele erau silite să se supună.

— Noriko, vorbi mai departe mama ei, pe un ton ce se îmblânzea, devenind aproape o șoaptă. Ești o fată cuminte. Fă ce ți se spune și totul va fi bine. Acum nu plânge. N-ai de ce să plângi.

— Da, Okaasan.

Mama ei ezită, căutându-și cuvintele preț de câteva clipe lungi. În cele din urmă, hotărî că nu există niciunul și se mulțumi să o bată ușurel pe fiica ei de două ori pe creștetul capului.

— O să stau aici până pleci. Hai, du-te. Ia-ți lucrurile.

Noriko își luă bagajul și porni încet spre poartă. Se înălța impunătoare deasupra ei. Pașii fetiței se făceau tot mai mici pe măsură ce se apropia.

Din când în când, se uita peste umăr ca să se încredințeze că mama ei încă o urmărește. N-o scăpase din ochi. Noriko înghiți în sec.

Când ajunse în sfârșit la poartă, se opri, ezitând. Era deschisă, însă Noriko bănuia că nu ar trebui să intre. Așteptă ca mama să-i spună ce să facă, dar femeia rămase pe trotuar, privind în tăcere.

Pas cu pas, Nori porni pe alee. Când ajunse la jumătate, încremeni, incapabilă să continue. Se întoarse cuprinsă de disperare spre mama sa, care era deja înapoi la mașină.

— Okaasan! scânci Nori, iar calmul de dinainte o părăsi într-o singură clipă înfricoșătoare.

Voia să alerge înapoi la mama ei, dar ceva o țintuia în loc. Acel ceva o silea să stea acolo, cu o forță necruțătoare. Nu o lăsă să se miște, nici să respire, nici să țipe când se uită la mama ei, care îi aruncă o ultimă privire, neobișnuit de luminoasă, înainte să urce la loc în mașină și să închidă portiera în urma sa. Nu putu nici măcar să clipească în timp ce urmări mașina gonind pe stradă, dând colțul și dispărând.

Nori nu era sigură cât timp stătuse acolo, țintuită locului. Soarele era sus pe cer când în sfârșit începu din nou să meargă încet pe alee, prin curte. Încă în transă, ridică mâna ei mică să bată ușor în porțile care ascundeau casa, lăsându-i la vedere numai etajele superioare și acoperișul amenințător.