Unu

În dimineața în care una dintre gemenele dispărute se întorsese în Mallard, Lou LeBon alergase spre restaurant ca să le dea tuturor vestea și, chiar și acum, mulți ani mai târziu, toată lumea își amintea ce șocat intrase pe ușile de sticlă, asudat, răsuflând greu, cu gulerul cămășii ud de-atâta efort. Clienții abia treziți începuseră să se agite în jurul lui — erau vreo zece, deși erau mai mulți cei care aveau să mintă, spunând că și ei fuseseră acolo, doar ca să pretindă că asistaseră și ei o dată la ceva cu adevărat incitant. În acel mic orășel de fermieri nu se întâmplase nimic surprinzător până la dispariția gemenelor Vignes. Dar în dimineața aceea de aprilie din 1968, în timp ce se îndrepta spre muncă, Lou o zărise pe Desiree Vignes mergând singură pe Partridge Road, târând o mică valiză de piele după ea. Arăta la fel ca la 16 ani, când plecase de acolo — deși deschisă1 la culoare, pielea ei avea nuanța nisipului umed. Corpul drept, fără șolduri proeminente, te ducea cu gândul la o creangă purtată de un vânt puternic. Se grăbea, cu capul aplecat, și — aici Lou se oprise, șarjând un pic — ținea de mână o fetiță de vreo șapte–opt ani, cu pielea neagră ca smoala.

— Neagră ca noaptea, zise el. De parc-a aterizat direct din Africa.

Lumea de la Lou’s Egg House se împărțise într-o mulțime de conversații diferite. Bucătarul-șef se întreba dacă Lou o văzuse într-adevăr pe Desiree, ținând cont că, deși avea să împlinească 60 de ani în mai, se încăpățâna în continuare să nu poarte ochelari. Chelnerița susținea că așa trebuie să fi fost — chiar și un orb ar fi putut să o recunoască pe una dintre gemenele Vignes și, cu siguranță, nu avea cum să fie cealaltă soră. Clienții, care-și lăsaseră pe tejghea terciul de mălai și ouăle, nu erau interesați de zarva stârnită de surorile Vignes — îi interesa cine Dumnezeu era copilul negru? Oare putea să fie al lui Desiree?

— Păi, al cui să fie? zise Lou, luând o mână de șervețele și ștergându-și fruntea transpirată.

— Poa’ să fie vreun orfan pe care l-a adoptat.

— Io nu-nțeleg cum a putut să iasă ceva așa negru din Desiree.

— Crez’ tu că Desiree ar adopta un orfan?

Bineînțeles că nu. Era o fată tare egoistă. Era singurul lucru pe care și-l aminteau despre Desiree, în rest nu țineau minte prea multe despre ea. Gemenele dispăruseră de 14 ani, cam de tot atâția ani cât apucaseră să le cunoască. Se făcuseră nevăzute chiar din patul lor, după seara de dans de Ziua Orașului, în timp ce mama lor dormea în camera de-alături. Într-o bună zi, gemenele se înghesuiau în fața oglinzii din baie, patru fete identice făcându-și de lucru cu pletele lor. A doua zi, patul era gol și cuverturile trase ca de obicei, întinse când făcea Stella patul, pline de cute când îl strângea Desiree. Toată lumea din oraș își petrecuse dimineața căutându-le, strigându-le prin pădure și întrebându-se prostește dacă au fost răpite. Dispariția lor păruse la fel de neașteptată ca Înălțarea, care i-ar fi lăsat în urmă pe toți păcătoșii din Mallard.

Bineînțeles, adevărul nu era nici sinistru, nici mistic; gemenele reapăruseră curând în New Orleans — fete egoiste care fugiseră de responsabilități. N-aveau să rămână prea mult timp departe. Viața de oraș avea să le istovească. Aveau să li se termine banii și ranchiuna și să vină smiorcăindu-se în pragul mamei. Doar că nu mai ajunseseră niciodată acasă. În schimb, după un an, fiecare o luase pe drumul ei, viețile lor separându-se complet, așa cum se separase și ovulul din care se născuseră amândouă. Stella devenise albă, iar Desiree se căsătorise cu cel mai negru bărbat pe care îl putuse găsi.

Iar acum Desiree se întorsese, Dumnezeu știe de ce. Poate că i se făcuse dor de casă. Poate că i se făcuse dor de mama ei după atâția ani sau poate că voia să se laude cu fata aia neagră a ei. În Mallard, nimeni nu se căsătorea cu un negru. Dar nici nu pleca nimeni de aici și iată că Desiree le făcuse pe amândouă. Să se mărite cu un bărbat negru și să-și târâie copilul negru ca noaptea după ea prin tot orașul — era deja prea mult.

La Lou’s Egg House, mulțimea se risipi, bucătarul-șef își puse plasa de păr, chelnerița numără monedele de pe masă, iar bărbații în salopete își sorbiră cafeaua și se îndreptară spre rafinărie. Lou se sprijini de geamul murdar, uitându-se la drum. Trebuia s-o sune pe Adele Vignes. Nu ar fi fost corect să fie luată prin surprindere de fiica ei, ținând cont că trecuse prin atâtea. Și acum Desiree revenise în oraș, ba chiar și cu un copil de culoare. Dumnezeule! Puse mâna pe telefon.

— Crezi c-au de gând să rămână? întrebă bucătarul-șef.

— Cine poa’ să știe? Da’ fără-ndoială se grăbea, îi răspunse Lou. Mă-ntreb un’ se grăbea așa? A trecut chiar pe lângă mine, nu mi-a făcut cu mâna, nu nimic.

— Fudulă! Da’ de ce-o fi fudulă?

— Dumnezeule! spuse Lou. N-am văzut în viața mea copil așa negru!

Era un orășel tare ciudat.

Fusese numit Mallard după rațele cucuiate2 care trăiau în câmpurile de orez și în mlaștinile din apropiere. Un oraș care, la fel ca oricare altul, era mai degrabă o idee, nu un loc în sine. Ideea îi venise lui Alphonse Decuir în 1848, în timp ce stătea în lanurile de trestie-de-zahăr pe care le moștenise de la tatăl său, un om care îl ținuse din scurt. Acum, că acesta murise, fiul, în sfârșit eliberat, își dorea să construiască ceva pe acele hectare de pământ, ceva care să dăinuie și în secolele ce aveau să vină. Un orășel pentru oameni ca el, care nu aveau să fie niciodată acceptați ca albi, dar care refuzau să fie tratați drept negri. Un loc de mijloc. Mama lui, Dumnezeu s-o ierte, ura că avea pielea deschisă la culoare; când era mic, îl punea să stea la soare, rugându-se să se mai înnegrească. Poate că în primul rând asta îl făcuse să viseze la un astfel de oraș. Pielea aceea deschisă la culoare, la fel ca orice alt lucru moștenit cu un preț mare, era un dar care te însingura. Așa că se căsătorise cu o mulatră care avea pielea și mai deschisă decât el. Când rămăsese însărcinată cu primul copil, el începuse să-și imagineze că strănepoții săi aveau să aibă pielea și mai deschisă, ca spuma unei cafele tari amestecate cu lapte. Un afro-american mai apropiat de imaginea perfectă. Fiecare generație cu pielea tot mai deschisă la culoare.

Apoi veniseră și alții. Curând, ideea și locul deveniseră inseparabile. Vestea despre orășelul Mallard se răspândise în toată parohia St. Landry din Louisiana. Afro-americanii vorbeau în șoaptă despre el și se minunau. Albii nici măcar nu credeau că ar exista un astfel de loc. În 1938, când fusese întemeiată parohia St. Catherine, dioceza trimisese acolo un preot tânăr din Dublin, care la sosire fusese ferm convins că se rătăcise. Nu-i spusese oare episcopul că Mallard era un orășel de afro-americani? Atunci cine erau toți oamenii ăștia? Oameni cu părul blond și roșcat și cu pielea măslinie ca a grecilor?! Aceștia erau considerați oameni de culoare în America, oamenii cu care nu voiau să se amestece albii? Ei bine, și cum ar fi putut face diferența între ei?

Când s-au născut gemenele Vignes, Alphonse Decuir murise de mult. Dar moștenirea lui avea să fie dusă mai departe de stră-stră-stră-strănepoatele sale, fie că ele voiau sau nu. Chiar și de Desiree, care protesta mereu înaintea fiecărui picnic organizat de Ziua Orașului și-și dădea ochii peste cap când era pomenit la școală numele întemeietorului acestui oraș, ca și cum n-ar fi avut legătură și cu ea. Iar lumea avea să-și aducă aminte de toate astea și după ce au dispărut gemenele. Cum Desiree nu-și dorise niciodată să facă parte din orașul care era moștenirea ei. Cum considera că poți da deoparte istoria așa cum dai deoparte mâna cuiva de pe umăr. Poți să evadezi dintr-un oraș, dar nu poți să scapi de legăturile de sânge. Gemenele Vignes credeau, cumva, că pot face și una, și alta.

Cu toate astea, dacă s-ar fi plimbat prin orașul pe care și-l imaginase cândva, Alphonse Decuir ar fi fost încântat să le vadă pe stră-stră-stră-strănepoatele lui: două fete cu pielea deschisă ca laptele, ochi căprui și păr ondulat. S-ar fi minunat de ele. Copiii erau desăvârșiți, comparativ cu părinții lor. Ce putea să fie mai uimitor de-atât?

Gemenele Vignes dispăruseră pe 14 august 1954, după seara de dans organizată de Ziua Orașului. Toată lumea avea să-și dea seama mai târziu că acesta fusese planul lor de la bun început. Stella, mai isteață, anticipase corect că nimeni n-avea să fie atent în momentul acela. Cu toții stătuseră mult în soare la grătarul din centrul orașului, unde Willie Lee, măcelarul, rumenise coaste, fleici și cârnați. Apoi ascultaseră discursul primarului Fontenot, părintele Cavanaugh binecuvântase mâncarea, în timp ce copiii deja se agitau, alegând pielea de pe bucățile de pui rumenite din farfuriile pe care le țineau în mâini părinții lor atenți la rugăciune. Fusese o după-amiază lungă, cu tot felul de festivități la care cântase trupa invitată, iar ziua avea să se încheie cu o seară de dans în sala de sport a școlii. Apoi oamenii în toată firea aveau să se întoarcă acasă împleticindu-se după prea multe pahare de punci de-al lui Trinity Thierry și după cele câteva ore petrecute în școală, care îi făcuseră să-și amintească cu drag de vremurile în care erau tineri.

În oricare altă noapte, Sal Delafosse ar fi aruncat poate o privire pe fereastră și ar fi văzut două fete care mergeau pe stradă sub razele lunii. Adele Vignes ar fi auzit podeaua scârțâind. Chiar și Lou LeBon le-ar fi văzut pe gemene prin geamurile murdare ale restaurantului când închidea. Dar de Ziua Orașului, Lou’s House Egg se închisese devreme. Iar Sal, simțindu-se dintr-odată plin de energie, sărbătorise în pat cu soția lui. Adele dormea dusă, după atâtea pahare de punci, visând cum dansa cu soțul ei la reuniunea colegilor de școală. Așa că nimeni nu le văzuse pe gemene furișându-se, exact așa cum plănuiseră.

Nu fusese ideea Stellei — în acea ultimă vară, Desiree fusese cea care hotărâse să fugă amândouă după picnic. Ceea ce, poate, nu ar fi trebuit să fie deloc surprinzător. Nu ea le spusese, ani de zile, tuturor celor care o ascultau că de-abia aștepta să plece din Mallard? Cel mai des îi spusese Stellei, care o suporta cu răbdarea unei fete obișnuite de mult să audă povești despre iluzii. Pentru Stella, ideea de a pleca din Mallard era la fel de fantezistă ca un zbor spre China. Era posibil, dar nu-și imagina că o să și facă așa ceva. În schimb, Desiree visase mereu la o viață în afara acestui orășel de fermieri. Când fusese cu Stella la cinematograful din Opelousas ca să vadă Vacanță la Roma, abia dacă reușise să audă dialogul personajelor din cauza copiilor de culoare de la balcon, care, gălăgioși și plictisiți, aruncaseră cu floricele în albii din rândurile de jos. Dar, ținându-se bine de balustradă și transfigurată, își imaginase că plutea deasupra norilor spre un loc îndepărtat, precum Parisul sau Roma. Nu fusese nici măcar în New Orleans, care era la doar două ore de mers.

— Nu v-așteaptă nimica bun în lume, le zicea mereu mama lor, ceea ce bineînțeles că pe Desiree o făcea să-și dorească și mai mult să plece de acolo.

Gemenele o cunoșteau pe Farrah Thibodeaux, o fată care plecase din oraș în urmă cu un an, și totul păruse cât se poate de simplu. Cât de greu putea fi dacă Farrah, care era doar cu un an mai mare decât ele, reușise? Desiree visa să scape din orășelul ăsta și să devină actriță. Jucase într-o singură piesă — în Romeo și Julieta, în clasa a noua —, dar când se aflase pe scenă, crezuse pentru o clipă că Mallard nu era chiar cel mai plicticos orășel de pe cuprinsul Americii. În timp ce colegii o aplaudau, iar Stella se pierduse în întunericul sălii, Desiree se simțise pentru prima dată ea însăși, nu o soră geamănă, o jumătate dintr-o pereche incompletă. Dar anul următor pierduse, în favoarea fiicei primarului, rolul Violei din A douăsprezecea noapte, căci tatăl fetei făcuse în ultima clipă o donație în beneficiul școlii. După o seară în care stătuse bosumflată în culise, în timp ce Mary Lou Fontenot zâmbea larg și saluta publicul, îi spusese surorii ei că de-abia aștepta să plece din Mallard.

— Așa zici mereu, îi spuse Stella.

— Pentru că așa și este.

Dar nu era chiar așa. De fapt, nu ura Mallardul, ci se simțea mai degrabă sufocată din cauză că era un oraș atât de mic. Bătătorise aceleași drumuri de țară toată viața ei; își gravase inițialele pe aceleași bănci în care stătuse cândva și mama ei și în care aveau să stea într-o zi și copiii ei, trecându-și degetele peste scrijeliturile pe care le lăsase ea în urmă. Iar școala rămăsese în aceeași clădire în care era dintotdeauna, cu toate clasele la un loc, așa că nici măcar faptul că se mutase la Liceul Mallard nu i se păruse vreun progres, ci doar un pas mai încolo pe coridor. Și poate că ar fi reușit să treacă peste toate astea dacă n-ar fi fost toată lumea obsedată de culoarea pielii. Syl Guillory și Jack Richard, care se certau în frizerie, fiecare susținând că soția lui avea pielea mai albă. Sau mama ei, care îi striga mereu să poarte pălărie; sau oamenii care credeau tot felul de lucruri absurde, cum ar fi că dacă beai cafea sau mâncai ciocolată când erai însărcinată, aveai să naști un copil negru. Iar tatăl ei avea pielea atât de deschisă la culoare, încât, dacă te uitai pe partea interioară a brațului lui într-o dimineață friguroasă, îi vedeai venele albăstrui. Dar nimic din toate astea n-a mai contat când au venit bărbații aceia albi după el, așa că de ce ar mai fi putut ei să-i pese de culoarea pielii?

Abia dacă și-l mai amintea, ceea ce o speria un pic. Pentru ea, tot ce se întâmplase înainte de moartea lui părea o simplă poveste pe care o auzise. O vreme în care mama ei nu se trezea în zori ca să facă menaj în casele albilor și nu lua în weekenduri haine la spălat, pe care apoi le împrăștia prin toată sufrageria. Gemenelor le plăcea să se ascundă după cuverturi și cearșafuri, până când Desiree și-a dat seama cât de umilitor era să aibă casa plină de lucrurile murdare ale unor străini.

— Dacă ar fi adevărat, atunci ai face ceva în privința asta, zicea Stella.

Dintotdeauna fusese atât de pragmatică! Duminică seara își călca hainele pentru toată săptămâna următoare, spre deosebire de Desiree, care se grăbea în fiecare dimineață să-și găsească o rochie curată și să-și termine de făcut temele pe caietele mototolite de pe fundul ghiozdanului. Stellei îi plăcea la școală. Avea note mari la aritmetică încă de la grădiniță, iar în clasa a zecea domnișoara Belton o lăsase chiar să le predea câteva lecții celor din clasele mai mici. Îi dăduse o carte veche de matematică pe care o avea de pe vremea când învăța la colegiul Spelman, iar Stella stătuse câteva săptămâni în pat încercând să descifreze formele ciudate și șirurile lungi de numere dintre paranteze. Desiree răsfoise o dată cartea, dar toate ecuațiile i se păreau scrise într-o limbă necunoscută. Stella i-o luase repede înapoi, ca și cum Desiree, numai uitându-se prin ea, ar fi reușit cumva să o murdărească.

Stella voia să devină profesoară la Liceul Mallard într-o bună zi. În schimb, de fiecare dată când își imagina cum avea să arate viitorul ei în Mallard, cum viața urma să-și vadă de drum ca întotdeauna, Desiree simțea că parcă cineva o strângea de gât. Iar când începea să vorbească de plecare, Stella nu voia nici să discute.

— Nu putem s-o abandonăm pe mama, spunea ea mereu, iar Desiree, muștruluită, nu mai zicea nimic.

Pierduse deja mult, dar asta era partea despre care nu era nevoie să pomenească.

În ultima zi din clasa a zecea, mama lor venise acasă de la lucru și le anunțase că niciuna nu avea să se mai ducă la școală din toamna următoare. Făcuseră destulă școală, le zisese ea, așezându-se cu grijă pe canapea ca să-și întindă picioarele, iar de acum trebuiau să muncească. Pe atunci, gemenele aveau 16 ani, așa că rămăseseră uimite, deși probabil că Stella observase că veneau din ce în ce mai des facturi, iar Desiree poate că se întrebase de ce mama ei o trimisese de două ori în ultima lună la Fontenot ca să ceară mărire de credit. Cu toate astea, fetele se uitau uluite și tăcute una la alta în timp ce mama lor își dezlega șireturile de la pantofi. Stella arăta de parcă tocmai încasase o lovitură în stomac.

— Dar pot să muncesc și să merg și la școală, îi zise ea. O să găsesc o soluție…

— Nu poți, dragă, o întrerupse mama ei. Tre’ să fii acolo toată ziua. Știți că nu v-aș cere așa ceva dacă n-aș fi nevoită.

— Știu, dar…

— În plus, Nancy Belton te-a pus să le predai elevilor. Ce-ai mai avea tu nevoie să înveți?

Le găsise deja de lucru într-o casă din Opelousas și aveau să înceapă chiar de a doua zi de dimineață. Desiree ura să o ajute pe mama ei la curățenie, să bage mâinile în apa murdară ca să spele vasele sau să stea aplecată și să spele pe jos, știind că într-o zi degetele aveau să i se îngroașe și să i se încovoaie de la atâta frecat hainele albilor. Dar măcar nu mai trebuia să dea teste, să studieze sau să învețe lucruri pe de rost, nu mai trebuia să fie atentă la cursurile care o plictiseau de moarte. Acum era adult. Viața avea să înceapă cu adevărat de-abia de-acum. Dar în timp ce pregăteau cina, Stella rămase tăcută și posomorâtă, spălând morcovii în chiuvetă.

— Mă gândeam..., începu ea. Cred că tocmai mă gândeam…

Voia să meargă la facultate într-o bună zi și, bineînțeles, o să fie admisă la Spelman, Howard sau oriunde ar fi vrut ea. Gândul că Stella urma să se mute în Atlanta sau în Washington, D.C. fără ea o îngrozise dintotdeauna pe Desiree. Așa că acum era cumva ușurată; Stella nu mai putea să plece și s-o lase în urmă. Însă nu-i plăcea să-și vadă sora supărată.

— Tot o să poți să te duci, îi zise Desiree. Dar mai târziu.

— Cum? Trebuie să termin liceul întâi.

— Păi, poți să-l termini atunci. Cursuri la seral sau ceva de genu’. Nici n-o să-ți dai seama ce repede o să termini, știi c-o să reușești.

Stella tăcu din nou, în timp ce tăia morcovii pentru tocăniță. Știa cât de disperată era mama lor și nu avea să-i conteste decizia. Dar era atât de răvășită, că îi scăpă cuțitul din mână și se tăie la deget.

— La naiba! zise ea în șoaptă, făcând-o pe Desiree să tresară.

Stella nu înjura aproape niciodată, mai ales când mama lor era prin preajmă și putea să o audă. Scăpă cuțitul din mână, iar din arătător începu să-i curgă un firișor roșu de sânge. Fără să mai stea pe gânduri, Desiree îi luă degetul și-l băgă în gură, așa cum făcea când erau mici și Stella nu se mai oprea din plâns. Știa că acum erau mult prea mari pentru așa ceva, însă ținu mai departe degetul Stellei în gură, simțind gustul metalic al sângelui. Stella se uită la ea fără să zică nimic. Ochii i se umeziseră, dar nu plângea.

— Ce scârbos, îi zise ea, dar nu-și retrase degetul.

Toată vara aceea, fetele luară în fiecare dimineață autobuzul spre Opelousas, unde se prezentau la lucru într-o casă albă imensă, ascunsă după niște porți de fier decorate cu lei din marmură albă. Priveliștea părea așa de absurdă, că Desiree izbucnise în râs prima dată când îi văzuse, dar Stella privise precaută, ca și cum leii ar fi putut să se trezească la viață și s-o atace. Când mama lor le anunțase că le găsise de lucru, Desiree știuse că trebuie să fie vorba despre o familie bogată de albi. Însă nu se așteptase la o casă ca asta: un candelabru de cristal atârnat de un tavan atât de înalt, că trebuia să urce până pe ultima treaptă a scării ca să-l poată șterge de praf; o scară atât de lungă și spiralată, încât o lua amețeala când ștergea balustrada; o bucătărie spațioasă, unde spăla podeaua trecând pe lângă niște aparate care păreau atât de sofisticate și fanteziste, că nici nu-și putea da seama cum funcționau.

Uneori o pierdea pe Stella și trebuia să o caute — îi venea s-o strige, dar îi era frică să-și audă vocea reverberând în tavanele acelea înalte. Odată o găsise ștergând de praf măsuța de toaletă din dormitor, pe care se aflau sticluțe cu loțiuni, și uitându-se melancolică în oglindă, de parcă ar fi vrut să se așeze pe scaunul capitonat și să-și dea cu o cremă parfumată pe mâini, cum ar fi făcut Audrey Hepburn. Să se admire pur și simplu, ca și cum ar fi trăit într-o lume în care femeile chiar făceau așa ceva. Dar văzând reflexia lui Desiree în spatele ei, Stella își mută repede privirea, aproape rușinată să fie surprinsă dorindu-și ceva.

Familia la care lucrau se numea Dupont. Soția, cu părul blond și mătăsos, stătea toată după-amiaza fără să facă nimic, mereu adormită și plictisită. Soțul lucra la St. Landry Bank & Trust. Aveau doi băieți care se înghionteau mereu în fața televizorului color — Stella nu mai văzuse până atunci un televizor color — și un bebeluș fără păr și cu colici. În prima lor zi de lucru, doamna Dupont le studie pentru o clipă, după care îi spuse absentă soțului ei:

— Ce fete drăguțe! Și ce piele deschisă la culoare au, nu-i așa?

Domnul Dupont încuviință tăcut. Era un bărbat neîndemânatic care purta niște ochelari rotunzi cu lentilele atât de groase, încât ochii parcă îi erau două mărgele. De fiecare dată când trecea pe lângă Desiree, lăsa capul în jos ca și cum ar fi vorbit de unul singur.

— Mai zi-mi o dată, tu care ești? o întreba el.

— Stella, îi răspundea ea uneori, doar ca să se amuze pe seama lui.

Dintotdeauna știuse să mintă. Singura diferență dintre a spune o minciună și a interpreta un rol era că aveai sau nu public, în rest ambele însemnau spectacol. Stella nu voia niciodată să facă schimb de locuri. Era întotdeauna convinsă că aveau să fie prinse, iar ca să minți convingător — sau să interpretezi bine un rol — trebuia să fii complet implicat. Desiree o studiase ani la rând pe Stella — felul în care își făcea de lucru cu tivul hainei, cum își dădea părul după ureche și ridica șovăitor privirea înainte să te salute. Putea s-o imite perfect pe sora ei, putea să-i imite vocea și să se pună în pielea ei. Se simțea specială știind că se putea preface că era Stella, pe când sora sa n-ar fi putut niciodată să se dea drept ea.

Pe parcursul acelei veri, aproape nimeni nu le zărise pe gemene. Nu mai fuseseră văzute plimbându-se pe Partridge Road, așezându-se într-un separeu din spatele restaurantului lui Lou sau îndreptându-se spre terenul de fotbal ca să se uite cum se antrenau băieții. În fiecare dimineață, fetele se făceau nevăzute în casa familiei Dupont, iar seara ieșeau de-acolo obosite și cu picioarele umflate. Desiree își rezema capul de geamul autobuzului pe drumul spre casă. Vara era pe sfârșite și nu-și putea imagina cum avea să fie toamna — în timp ce ea freca podeaua din baie, prietenele ei bârfeau în pauza de prânz și își făceau planuri pentru baluri. Oare așa avea să-și petreacă viața de acum încolo? Închisă într-o casă care o înghițea de îndată ce pășea înăuntru?

Exista o cale de scăpare. Știa — o știuse dintotdeauna —, iar până în august ajunsese să se gândească neîncetat cum să plece la New Orleans. De Ziua Orașului, în dimineața aceea în care se gândea deja cu groază că trebuiau să se întoarcă acasă la familia Dupont, o înghionti pe Stella, care dormea pe cealaltă parte a patului și îi zise:

— Hai să plecăm!

Stella mormăi și se întoarse pe-o parte, cu așternuturile înfășurate în jurul gleznelor. Dintotdeauna avusese un somn agitat, de multe ori cu coșmaruri despre care nu vorbea niciodată.

— Unde? întrebă ea.

— Știi tu unde. M-am săturat să tot vorbesc, hai să plecăm odată!

Începea să se simtă de parcă în fața ei apăruse din senin o portiță de scăpare, iar dacă mai aștepta, portița aceea avea să dispară pentru totdeauna. Dar nu putea să plece fără Stella. Nu stătea niciodată fără sora ei și o parte din ea se întreba dacă ar fi putut să facă față unei despărțiri.

— Hai, insistă ea. Chiar vrei să faci toată viața curat după familia Dupont?

Nu avea să știe niciodată ce anume o convinsese. Poate că și Stella se plictisise de viața aceea. Poate că, pragmatică din fire, Stella își dăduse seama că aveau să facă mai mulți bani în New Orleans, pe care să-i poată trimite acasă și s-o ajute așa mai mult pe mama lor. Sau poate că și ea văzuse că portița de scăpare avea să dispară și-și dăduse seama că, dacă voia să obțină tot ceea ce-și dorea, trebuia să plece din Mallard. Cui îi păsa de ce se răzgândise? Tot ceea ce conta era că Stella spusese, în cele din urmă, „OK“.

Toată după-amiaza, fetele se învârtiseră pe la picnicul organizat de Ziua Orașului. Desiree simțea că dintr-o clipă în alta o să explodeze din cauza secretului pe care îl ascundeau. În schimb, Stella părea la fel de calmă ca întotdeauna. Ea era singura persoană căreia Desiree îi împărtășise secretele ei. Stella știa despre testele pe care le picase Desiree și cum imitase semnătura mamei pe spatele lucrărilor, în loc să i le arate. Știa și despre toate nimicurile pe care Desiree le furase de la Fontenot — un ruj, o pereche de nasturi, niște butoni din argint — doar pentru că putuse și pentru că, atunci când trecuse pe lângă ea fata primarului, îi plăcuse sentimentul că-i luase ceva. Stella o asculta, uneori o critica, dar niciodată nu o dădea în vileag, ceea ce era cel mai important. Când îi spunea Stellei un secret era ca și cum ar fi vorbit în șoaptă într-un borcan și apoi ar fi strâns bine capacul. Stella nu sufla nicio vorbă. Dar nu-și imaginase că și Stella avea secretele ei.

La câteva zile după ce surorile Vignes plecaseră din Mallard, râul se umflase, inundând toate drumurile și le înnămolise. Dacă ar mai fi așteptat o zi, furtuna le-ar fi obligat să iasă din ascunzătoarea pe care și-o găsiseră. Dacă nu ploaia, atunci drumurile pline de noroi. Ar fi străbătut cu greu jumătate din Partridge Road, după care s-ar fi gândit mai bine și ar fi renunțat. Nu erau niște fete rezistente. Nu ar fi reușit să meargă opt kilometri pe un drum de țară plin de noroi — s-ar fi întors acasă stoarse de puteri și ar fi adormit în paturile lor, în timp ce Desiree ar fi recunoscut că fusese impulsivă, iar Stella, că nu făcuse decât să-i fie loială. Dar în noaptea aceea încă nu plouase. Cerul era senin când fetele plecaseră de acasă fără să mai privească în urmă.

În dimineața în care s-a întors, Desiree aproape că s-a rătăcit în drum spre casa mamei sale. Era chiar mai rău decât dacă s-ar fi rătăcit de tot — așa, era imposibil să-și dea seama care parte din ea știa drumul. Partridge Road ajungea în pădure și apoi? Cotești când ajungi la râu, dar în ce direcție? Când te întorci într-un oraș, pare întotdeauna că arată diferit, ca o casă în care toată mobila a fost mutată cu vreo zece centimetri. Nu ai cum s-o confunzi cu altă casă, dar tot te lovești cu glezna de picioarele mesei. Desiree se opri la intrarea în pădure, copleșită de pinii care păreau să se întindă la infinit. Încercă să găsească vreun detaliu familiar, jucându-se agitată cu eșarfa. Prin materialul albastru și subțire, abia dacă se vedea vânătaia.

— Mamă? zise Jude. Am ajuns?

Se uită în sus la Desiree cu niște ochi mari, dar aceasta, văzând cât de bine semăna cu Sam, își feri repede privirea.

— Da, îi răspunse. Suntem aproape.

— Cât mai avem?

— Încă puțin, draga mea. E dincolo de copacii ăștia. Mama trebuie să se orienteze puțin, atâta tot.

Desiree se gândea să se ducă acasă încă de când o lovise Sam prima dată. Pe atunci erau căsătoriți de trei ani, dar ei i se părea că ar fi fost tot în luna de miere. Încă o treceau fiorii când Sam îi lingea de pe degete glazura de la vreo prăjitură sau când o săruta pe gât în timp ce se ruja. Începuse să se simtă ca acasă în Washington, D.C., unde se putea vedea trăindu-și restul vieții fără Stella alături de ea. Apoi, în primăvara acelui an, într-o seară, în urmă cu șase ani, uitase să-i coasă un nasture la cămașă, iar când el îi atrăsese atenția, îi răspunsese că pregătea cina și că trebuia să și-l coasă singur. Venise obosită de la serviciu; era destul de târziu ca să audă din sufragerie că deja începuse „The Ed Sullivan Show“, cu Diahann Carroll cântând „It Had to Be You“. Se aplecase ca să pună puiul în cuptor și, când se întorsese, Sam o plesnise cu putere peste gură. Avea 24 de ani pe atunci. Nu mai primise nicio palmă în viața ei.

— Părăsește-l, îi zisese prietena ei Roberta la telefon. Dacă rămâi, o să creadă că scapă basma curată.

— Nu-i așa de simplu, îi spusese Desiree.

Aruncase o privire către camera copilului, trecându-și mâna peste buzele umflate. Și îi venise brusc în minte chipul Stellei, la fel ca a ei, dar fără vânătăi.

— De ce? insistase Roberta. Îl iubești? Și el te iubește așa de tare, că ți-a dat una de era să-ți mute capul de pe umeri?

— N-a fost chiar așa de rău, îi zisese ea.

— Și ai de gând să rămâi cu el până o să fie mai rău?

Când și-a luat în cele din urmă inima în dinți să plece, Desiree nu mai vorbise cu Stella de când sora ei hotărâse să se dea drept altcineva. Nu avea cum să ia legătura cu ea, nici măcar nu știa unde stătea acum. Cu toate astea, în timp ce-și făcea loc printre oamenii din gară, cu fetița agățându-se uimită de brațul ei, nu-și dorea altceva decât s-o sune pe sora ei. Cu câteva ore înainte, în toiul unei alte certe, Sam o prinsese de gât și îndreptase o armă spre fața ei, cu privirea la fel de senină ca atunci când o sărutase prima dată. Într-o bună zi, avea s-o omoare. Știa asta chiar și după ce-i dăduse drumul și ea se retrăsese ca să-și tragă sufletul. În noaptea aceea, în pat cu el, se prefăcuse că a adormit, apoi, pentru a doua oară în viața ei, își făcuse rapid valiza pe întuneric. Când ajunsese la gară, alergase la casa de bilete cu banii pe care-i furase din portofelul lui Sam, ținând-o strâns pe fiica ei de mână și răsuflând așa de greu, că o durea stomacul.

„Și acum ce să fac?“, o întrebase pe Stella în mintea ei. „Unde să mă duc?“ Dar bineînțeles că Stella nu-i răspunsese. Și bineînțeles că era un singur loc unde se putea duce.

— Mai e mult? o întrebă Jude.

— Încă puțin, draga mea. Aproape că am ajuns.

Mai avea puțin până acasă, dar oare ce mai însemna acum acasă pentru ea? Poate că nici nu avea să apuce să urce scările de la intrare, că mama ei o s-o și alunge. Poate că avea să-i arunce o privire lui Jude înainte să le arate drumul pe care veniseră. „Bineînțeles că negru’ ăla te-a bătut. La ce te-așteptai? O căsătorie încheiată doar ca să-mi faci mie în ciudă nu rezistă.“ Se aplecă să-și ia fiica în brațe, ridicând-o pe un șold. Mergea fără să se gândească, doar ca să nu stea pe loc. Poate că nu făcea bine întorcându-se în Mallard. Poate că ar fi trebuit să se ducă într-un loc nou, în care să o ia de la capăt. Dar acum era prea târziu pentru astfel de regrete. Auzea deja râul curgând. Se îndreptă spre el, cu fata în brațe, agățată cu toată greutatea de gâtul său. Râul avea s-o îndrume în direcția bună. Dacă stătea pe malul apei, avea să-și aducă aminte drumul.

În D.C., Desiree Vignes învățase să examineze amprente.

Până în primăvara anului 1956, nu-și închipuise vreodată că poți învăța așa ceva; atunci văzuse, în timp ce se plimba pe Canal Street, un afiș lipit pe ușa unei brutării, cu o ofertă de angajare a guvernului federal. Se oprise în pragul ușii, uitându-se la afiș. Pe-atunci, Stella era plecată de șase luni, iar timpul trecea greu. Și oricât de ciudat suna, uneori chiar uita de plecarea ei. Când auzea vreo glumă în tramvai sau când trecea pe lângă vreun prieten, se întorcea instinctiv ca să-i spună și Stellei („Hei, ai auzit că...“), dar își amintea imediat că sora ei nu mai era lângă ea. Că o lăsase, pentru prima dată, singură.

Cu toate acestea, nici chiar după șase luni nu-și pierduse speranța. Stella avea s-o sune. Avea să-i trimită o scrisoare. Dar în fiecare seară scotocea prin cutia poștală și aștepta lângă telefon, însă acesta refuza să sune. Stella plecase să-și clădească propria viață, fără ea, în timp ce Desiree era tare nefericită să locuiască în continuare în orașul în care o abandonase Stella. Așa că-și notase numărul de telefon de pe afișul galben lipit pe geamul de la intrarea în brutărie și se dusese la biroul de recrutare de îndată ce ieșise de la serviciu.

Funcționara, neîncrezătoare că poate să găsească pe cineva de nădejde în oraș, se arătă surprinsă de tânăra femeie îngrijită din fața ei. Aruncă o privire pe formularul de înscriere, neînțelegând de ce fata se considera de culoare. Apoi bătu cu pixul în căsuța în care scria „locul nașterii“.

— Mallard, zise ea. N-am mai auzit de locul ăsta.

— E doar un orășel, îi răspunse Desiree. La nord de-aici.

— Domnului Hoover îi plac orășelele. Mereu spune că din orașele mici vin cei mai buni oameni.

— Ei bine, Mallard e un oraș cât se poate de mic.

În D.C., încercase să treacă peste durerea despărțirii. Închiriase o cameră de la Roberta Thomas, tot o femeie de culoare care lucra în departamentul de examinare a amprentelor. Era mai degrabă un subsol decât o cameră — o încăpere întunecată, fără ferestre, dar măcar era curată și, cel mai important, chiria era decentă și și-o putea permite.

— Nu-i mare lucru, îi spusese Roberta în prima ei zi de lucru. Dar merge dacă n-ai unde să stai.

Îi oferise camera cu reținere, ca și cum spera că Desiree o s-o refuze. Era epuizată, cu trei copii pe cap și, ca să fie sinceră, i se părea că Desiree avea să fie un copil în plus de care ar fi trebuit să aibă grijă. Dar îi era milă de biata fată care n-avea nici 18 ani și era singură într-un oraș străin, așa că subsolul părea o idee bună: un pat, o măsuță de toaletă și un radiator care o adormea în fiecare seară cu păcănitul lui.

Desiree își spunea că avea să aibă parte de un nou început, dar adevărul era că se gândea și mai mult la Stella, întrebându-se cum i s-ar fi părut orașul. Plecase din New Orleans ca să scape de amintiri, dar tot nu putea să adoarmă fără să se întoarcă pe cealaltă parte în pat și să o caute pe Stella lângă ea.

La FBI, Desiree aflase că o amprentă are bucle, creste și verticile dermice, învățase cum să deosebească o creastă radială, care se prelungește în jos pe degetul mare, de una ulnară care se prelungește în jos pe degetul mic, un verticil central de o creastă dublă sau degetul unui tânăr de cel al unui bătrân, ale cărui creste se estompau cu vârsta. Putea să identifice o persoană dintr-un milion doar studiind detaliile unei astfel de creste: lungimea, forma, porii, conturul, întreruperile și cutele. Pe biroul ei se găseau în fiecare dimineață tot felul de amprente luate de pe mașini furate, carcase de cartușe, geamuri sparte, clanțe și cuțite. Se ocupa de amprentele celor care protestau împotriva războiului și identifica rămășițele pământești ale soldaților care ajunseseră acasă păstrate în gheață carbonică. Studia amprentele prelevate de pe un pistol furat când trecuse pentru prima dată pe lângă ea Sam Winston. Purta o cravată de culoarea lavandei cu o batistă de mătase asortată, iar Desiree fusese surprinsă de culoarea aprinsă a cravatei și de curajul tipului cu pielea neagră ca tăciunele care îndrăznise să o poarte. Mai târziu, când îl văzuse luând prânzul cu alți avocați, se întorsese spre Roberta și îi zisese:

— Nu știam că există și procurori de culoare.

Roberta pufnise.

— Bine’nțeles că există, îi răspunsese ea. Aici nu-i ca-n orașul ăla mic și înapoiat din care vii tu.

Roberta nu auzise niciodată de Mallard. De fapt, nimeni din afara parohiei St. Landry nu auzise, așa că, atunci când Desiree îi spusese lui Sam de unde venea, și lui îi fusese greu să-și închipuie cum arăta un astfel de loc.

— Glumești, îi zisese el. Un oraș întreg cu oameni așa albi ca tine?

Într-o după-amiază, venind să întrebe de un set de amprente, se aplecase peste biroul ei și o invitase să ia prânzul împreună. Mai târziu, îi mărturisise că, de fapt, nu era deloc disperat după amprentele alea, ci căutase doar un motiv să o vadă. Acum se aflau în Parcul Național Dendrologic din D.C. și se uitau la rațele care alunecau pe suprafața lacului.

— Chiar mai albi decât mine, îi răspunse ea, gândindu-se la doamna Fontenot, care se lăuda mereu cu copiii ei, susținând că aveau pielea de culoarea laptelui covăsit.

Sam râse.

— Ei bine, trebuie să mă duci cândva acolo, zise el. Trebuie să văd cu ochii mei orașul ăsta.

Însă nu făcea decât să flirteze. Se născuse în Ohio și nu se aventurase niciodată la sud de Virginia. Mama sa vrusese să-l trimită la colegiul Morehouse, dar el refuzase și intrase la Universitatea de stat din Ohio cu mult înainte de desegregația campusului3. Fusese la cursuri la care profesorii (albi) refuzau să-i răspundă la întrebări. În fiecare iarnă, își curăța parbrizul mașinii de zăpada îngălbenită de urină. Ieșea cu fete albe care nu acceptau să le țină de mână în public. Cunoștea prea bine rasismul din nordul țării. În schimb, de cel din sud trebuia să se ferească. În ceea ce-l privea, părinții săi plecaseră din sud cu un motiv, așadar cine era el ca să pună la îndoială decizia lor? Glumea mereu că probabil țărănoii ăia nu l-ar mai fi lăsat să se întoarcă acasă. Dacă se ducea în vizită la ei, se putea trezi culegând bumbac.

— Nu ți-ar plăcea în Mallard, îi zise ea.

— De ce nu?

— De-aia. Sunt dubioși. Rasiști. De-aia am plecat.

Nu era chiar așa, însă voia să-l convingă că ea nu era deloc la fel ca oamenii din orășelul natal. Voia să-l facă să creadă orice altceva, doar ca să-i ascundă adevărul: că nu era decât o copilă plictisită care își târâse sora după ea într-un oraș în care se pierduse pe sine însăși. El tăcu o clipă, gândindu-se la ce îi spusese, apoi îi întinse punga cu firimituri. Rupsese coaja de pâine de pe sandvici, ca să aibă Desiree cu ce să hrănească rațele — genul acela de galanterie subtilă pe care Desiree avea s-o aprecieze la el. Ea îi zâmbi, băgând mâna în pungă.

Îi spuse că nu mai fusese până atunci cu un bărbat ca el, dar adevărul era că, de fapt, nu mai ieșise niciodată cu un bărbat. Așa că era uluită și încântată de orice lucru mic pe care îl făcea: o scotea la restaurante cu fețe de masă albe și cu tacâmuri de argint gravate, ba chiar o invitase la un spectacol, surprinzând-o cu bilete la Ella Fitzgerald. Când o dusese prima dată la el acasă, Desiree se plimbase prin apartamentul lui de burlac, mirată de cât de bine întinse erau cearșafurile, de garderoba colorată, de patul mare și spațios. Aproape că izbucnise în plâns când se întorsese în subsolul de la Roberta.

Sam nu avea să-i mai propună niciodată să meargă cu ea la Mallard. Iar ea n-avea să-i ceară niciodată așa ceva. Îi spusese încă de la început că ura Mallardul.

— Nu te cred, îi zise el, în timp ce stăteau în pat, ascultând ploaia.

— Ce nu crezi? Ți-am spus ce simt.

— Negrii își iubesc întotdeauna orașul natal, îi răspunse el. Deși ne naștem mereu în cele mai îngrozitoare locuri. Numai albii își permit să-și urască locul natal.

Fusese crescut într-o locuință socială din Cleveland și își iubea orașul cu înverșunarea cuiva căruia viața nu-i oferise prea multe. În schimb, Desiree se născuse într-un orășel din care dorise mereu să plece, iar mama ei îi spusese clar că nu mai era bine-venită înapoi. Încă nu-i povestise lui Sam despre Stella — i se părea că e un alt lucru legat de Mallard pe care el n-avea cum să-l înțeleagă. Dar, în timp ce ploaia răpăia pe scara de incendiu metalică, se întoarse spre el și îi mărturisi că avea o soră geamănă care se hotărâse să devină o altă persoană.

— O să se sature de jocul ăsta, îi spuse el. Pun pariu că o să dea fuga înapoi rușinată. Ești mult prea drăguță ca să stea departe de tine.

O sărută pe frunte și ea îl strânse tare în brațe, auzindu-i inima care bătea cu putere. Asta se întâmpla chiar la începutul relației lor. Înainte să-și încleșteze pumnii, înainte să-i spună „târfă gălbejită și înțepată“, „nebună ca sor-ta“ sau „ești dusă cu capul dacă te crezi albă“. Pe vremea când se trezise că începea să aibă încredere în el.

Mulți ani mai târziu, când începuse să-i slăbească vederea, avea să dea vina pe anii în care se chiorâse la foile cu amprente ca să le marcheze crestele. Roberta îi spusese odată că tot sistemul de prelucrare a amprentelor va fi preluat de mașinării. Japonezii testau deja tehnologia. Dar cum putea o mașinărie să analizeze o amprentă mai bine decât un ochi antrenat? Desiree putea să recunoască detalii ale amprentelor pe care majoritatea nu le vedeau. Putea să afle povestea vieții unei persoane doar din amprentele sale. În perioada de instruire, aplicase ceea ce învăța studiindu-și propriile amprente, acele modele complicate care o făceau unică. Stella avea o cicatrice pe degetul arătător de la mâna stângă, pe care o căpătase când se tăiase cu un cuțit, una din multele diferențe dintre amprentele lor.

Uneori tocmai astfel de lucruri mici te defineau.

Adele Vignes locuia într-o casă tip vagon, albă, într-un loc ferit de la marginea pădurii, o casă construită chiar de Decuir, întemeietorul orașului, și lăsată moștenire generațiilor ulterioare. După ce se căsătoriseră, soțul ei, Leon Vignes, se plimba pe coridor, inspectând mobila veche. Era lăcătuș pe atunci, dar voia să devină dulgher, așa că urmărea cu degetul conturul picioarelor de masă suple, admirând măiestria cu care fuseseră realizate. Nu se gândise vreodată că, într-o bună zi, avea să locuiască într-o casă încărcată de atâta istorie, dar nici nu-și închipuise că avea să se căsătorească tocmai cu o fată din neamul Decuir. O fată cu o moștenire culturală. Familia lui se trăgea dintr-un lung șir de viticultori francezi care speraseră să planteze viță-de-vie în Lumea Nouă, înainte de a-și da seama că în Louisiana era prea cald și prea umed pentru struguri, așa că se orientase spre trestia-de-zahăr. Planuri mărețe distruse de realitate — asta moștenise el. Părinții lui își stabiliseră niște obiective mai rezonabile; își deschiseseră la marginea Mallardului un bar cu băuturi alcoolice interzise, care se numea Surly Goat. Mai târziu, cei mai pioși din Mallard aveau să facă legătura între această afacere imorală și tragediile care urmaseră: niciunul dintre cei patru frați Vignes nu apucase să treacă de 30 de ani. Leon, cel mai mic dintre ei, avea să moară primul.

Cu toate că se degradase odată cu trecerea timpului, casa în care crescuse arăta la fel cum și-o amintea Desiree. Ajunse în luminiș, strângându-și fiica și mai tare în brațe și simțind cum o dureau umerii la fiecare pas. Coloanele de bronz, acoperișul verde-albăstrui, veranda îngustă unde mama ei stătea într-un balansoar și curăța fasole păstăi într-un bol cu apă. Mama ei era încă zveltă, cu părul lung, lăsat pe spate, acum încărunțit la tâmple. Desiree se opri, simțind greutatea fetiței atârnată de gât. Toți anii care trecuseră o îndepărtau, ca și cum îi punea cineva o mână în piept.

— Chiar mă întrebam când o s-apari pe-aci. Să știi că Lou m-a sunat deja să-mi spună că te-a văzut, îi zise mama, uitându-se la copilul din brațele ei. Cam mare s-o mai ții în brațe.

În cele din urmă, Desiree își lăsă fiica jos. O durea spatele, dar măcar durerea aceea i se părea familiară. Când te doare ceva, rămâi în stare de alertă, trează, ceea ce era mult mai bine decât cum se simțise în tren, în mișcare, dar prinsă într-o capcană. Împinse fetița în față.

— Du-te și pup-o pe buni, o îndemnă ea. Hai, du-te, e în regulă.

Fata rămase pe loc, frecându-și picioarele unul de altul, prea timidă ca să facă vreo mișcare, dar Desiree o împinse din nou până când copila urcă ascultătoare scările. Ezită o clipă, apoi o îmbrățișă pe bunica ei. Adele se dădu înapoi ca s-o vadă mai bine, punându-i mâna pe cozile împletite.

— Duceți-vă să faceți o baie, le zise ea. Amândouă mirosiți ca de pe drum.

În baie, Desiree îngenunche pe dalele crăpate, lângă cada cu picioare în formă de gheare, ca să-și spele fiica. Controlă ca prin vis temperatura apei. Oglinda înnegrită în colțul de sus, lavoarul ciobit, în formă de scoică, podeaua de lemn care scârțâia ici și colo, în locuri pe care învățase să le evite dacă voia să se strecoare afară din casă după ora stingerii. Mama ei, care curăța fasole păstăi pe verandă ca și cum ar fi fost o dimineață obișnuită. Și cu toate astea, nu-și mai vorbiseră de când plecase Stella. Desiree sunase acasă, înghițindu-și lacrimile, dar mama ei îi zisese: „Din cauza ta s-a întâmplat“. Ce ar mai fi putut să spună atunci? Ea o împinsese pe Stella să plece de acasă. Iar acum sora ei decisese că era mai bine să devină albă, iar mama lor o învinuia pe ea, pentru că Stella nu mai era acolo ca să fie învinuită.

În bucătărie, se cufundă într-un scaun, dându-și seama după o clipă că se așezase pe locul care era al ei dintotdeauna, lângă scaunul gol al Stellei. Mama ei avea treabă la aragaz, iar pentru o bună bucată de vreme se uită la spatele ei înțepenit.

— Deci cu asta te-ai ocupat, îi zise mama ei.

— Ce vrei să zici?

— Știi prea bine, îi răspunse, întorcându-se spre ea, cu ochii înlăcrimați. Ne urăști așa de mult... nu-i așa?

Desiree se ridică de la masă.

— Știam eu că nu trebuia să vin aici…

— Stai jos…

— Dacă asta-i tot ce ai să-mi spui…

— Și la ce te așteptai? Numai Dumnezeu știe de unde vii, târând după tine un copil care nu seamănă deloc cu tine…

— Plecăm, zise Desiree. Poți să fii supărată pe mine cât vrei, mamă, dar n-o să te las să te iei de fata mea.

— Am spus să stai jos, repetă mama, de data aceasta pe un ton mai calm, apoi îi puse în față o turtă de mălai. Sunt doar mirată. N-am voie?

Desiree își aminti de toate momentele în care se gândise să sune acasă; când ajunsese în D.C. și se instalase în subsolul pe care i-l pusese la dispoziție Roberta și unde mama ei n-avea cum să dea de ea. Sau după ce Sam o ceruse de soție și făcuseră fotografii de logodnă sub cireșii înfloriți. Pusese o fotografie într-un plic pe care trecuse chiar și destinatarul, doar că nu reușise să se convingă să-l și trimită. Nu pentru că i-ar fi fost rușine cu Sam — așa percepuse el gestul —, dar ce rost avea să împărtășească o veste bună cu cineva care nu s-ar fi putut bucura pentru ea? Deja știa ce o să-i spună maică-sa: „Nu-l iubești pe bărbatu-ăla negru. Te-ai măritat cu el doar din răzvrătire, or, cel mai rău lucru pe care poți să i-l faci unui copil răzvrătit este să-i dai atenție. O să înțelegi și tu asta într-o bună zi, când o să ai copii“. După nuntă, după ce fusese tăiat tortul, iar prietenii lor plecaseră amețiți de băutură și râzând, se trântise în capătul holului de la intrare în rochia ei albă de mireasă cu volănașe și se pusese pe plâns. Nu-și închipuise niciodată că avea să se căsătorească fără să le aibă alături pe sora și pe mama ei.

Ba chiar se gândise să sune acasă și după ce născuse fetița, la Freedmen’s Hospital. Când o văzuse pe Jude, asistenta, o femeie de culoare, se oprise o clipă, după care o înfășase într-o păturică roz.

— Mare noroc când seamănă o fetiță cu tatăl ei, îi zisese ea în cele din urmă, întinzându-i copilul.

Îi zâmbise și după aceea, oferind consolare unei femei despre care credea că avea nevoie să fie consolată. Dar Desiree își privise încântată fiica. Poate că o altă femeie ar fi fost dezamăgită de cât de puțin semăna cu ea, însă Desiree era recunoscătoare. Să iubească pe cineva care arăta exact ca ea era ultimul lucru pe care și-l dorea.

— Mă pregăteam și eu mai bine dacă știam că vii, zise mama ei.

— A fost o decizie de ultim moment, răspunse Desiree.

Abia dacă mâncase ceva în tren, ronțăise sărățele și dăduse pe gât cafea neagră, până când devenise prea agitată din cauza cafeinei. Avea nevoie de un plan. Mallard, după care ce urma? Unde avea să se ducă mai departe? Nu puteau să rămână acolo, dar nici nu știa unde să plece în altă parte. Acum se uita prin bucătăria aceea ponosită și-i era dor de apartamentul ei din D.C. De serviciul ei, de prietenii ei, de viața ei. Poate că exagerase — protestele din țară aduseseră pe toată lumea la limita răbdării4. Cu o săptămână în urmă, când Walter Cronkite dăduse vestea la televizor, îl văzuse pe Sam plângând și-l ținuse în brațe pe canapea, simțindu-l cum tremură lipit de ea. Poate că atacatorul era un nebun, vreun agent secret sau poate chiar un agent FBI care acționase în numele guvernului. Poate că erau de vină niște negri care lucraseră pentru cine nu trebuia. Sam era incoerent atunci, dar ea îl ținuse strâns în brațe până când se încheiase buletinul de știri. În noaptea aceea făcuseră dragoste cu disperare, o modalitate poate ciudată de a-i cinsti memoria pastorului baptist, deși ea nu se simțise în apele ei, fiind copleșită de durere pentru moartea unui om pe care nici nu-l cunoștea.

A doua zi dimineață, trecuse pe lângă magazine vandalizate pe obloanele cărora fusese scrijelit FRATELE NOSTRU, iar pe geamuri fuseseră lipite declarații de credință scrise în grabă cu markerul. În ziua aceea, FBI îi trimisese pe toți devreme acasă. După ce coborâse din autobuz, mergea pe jos spre casă când un tânăr de culoare speriat — la fel de subțire ca bâta de baseball pe care o ținea strâns în mâini — îi ceruse geanta.

— Hai odată, javră albă ce ești! îi strigase el, izbind cu bâta de asfalt de parcă ar fi vrut să despice pământul în două.

Desiree ezita să-i întindă geanta, prea înfricoșată să-i spună că nu era albă, dându-și seama că era la fel de speriată și furioasă ca el, când Sam sărise deodată în fața ei, cu mâinile sus, strigând:

— E femeia mea, frate.

Adolescentul o rupsese la fugă. Sam o trăsese după el în apartament, unde o ținuse strâns la piept, în siguranță.

Orașul fusese în flăcări patru nopți. Iar în ultima noapte, Sam îi îmbrățișase trupul gol și îi șoptise:

— Hai să mai facem unul.

Îi trebuiseră câteva clipe ca să-și dea seama că se referea la încă un copil. Desiree ezitase. Nu avusese de gând, dar ideea unui alt copil care s-o țină legată de el, încă un copil pentru care să-și facă griji de fiecare dată când avea Sam o criză de furie… nu, niciodată, nu mai putea să facă încă un copil cu el! Bineînțeles că nu-i spusese, dar ezitarea transmisese clar mesajul și, mai târziu, când o strânsese de gât, Desiree știuse exact care era motivul. Îl rănise când el încă suferea. Nu era de mirare că se înfuriase. Voise și el să-și impună un pic autoritatea. Și cine putea să-l învinuiască, dacă trăia într-o lume care refuza să-i ofere respectul cuvenit unui bărbat? Nu trebuia să fie așa de guralivă. Ar fi putut să se străduiască mai mult să fie armonie în casă. Nu se aruncase el între ea și băiatul acela furios care o amenințase cu bâta? Același care o iubise după ce sora ei o părăsise, iar mama ei nu-i răspundea la telefon?

Poate că nu era prea târziu. Plecaseră doar de două zile. Putea să-l sune oricând pe Sam și să-i spună că făcuse o greșeală. Că avusese nevoie de o pauză ca să-și limpezească mintea, atâta tot, bineînțeles că nu intenționase vreodată cu adevărat să plece. Mama ei îi împinse din nou farfuria în față.

— În ce fel de belele te-ai băgat? o întrebă ea.

Desiree râse forțat.

— Nu-i nicio belea, mamă.

— Nu mă lua de proastă. Crezi că eu nu știu că fugi de bărbată-tu?

Desiree se uită în jos pe masă, iar ochii i se umplură de lacrimi. Maică-sa turnă lapte peste turta de mălai și o sfărâmă cu o furculiță, pregătindu-i-o exact așa cum o mânca Desiree când era mică.

— Uită de el acum, îi zise ea. Ia și mănâncă!

Mai târziu în seara aceea, la mai bine de 150 de kilometri la sud-est de Mallard, Early Jones primi o ofertă de lucru care avea să-i schimbe cursul vieții. Dar el nu știa asta la vremea aceea. Pentru el, toate slujbele erau la fel — o slujbă — și când a intrat în Ernesto’s, lungindu-și gâtul după Big Ceel, singura lui grijă era dacă-și poate permite ceva de băut. Băgă mâna în buzunar, zăngănind mărunțișul. Mereu rămânea fără bani. Cu două săptămâni în urmă, rezolvase o treabă pentru Ceel, însă cumva reușise să facă deja praf toți banii pe lucruri de care avea nevoie un bărbat tânăr și singur în New Orleans — jocuri de cărți, băutură și femei. Acum era disperat după un alt job. Bineînțeles, pentru că avea nevoie de bani, dar și pentru că detesta să stea pe loc prea mult timp, iar pentru el două săptămâni în același loc erau deja mult prea mult.

Nu era genul care să se așeze la casa lui. Știa doar cum s-o șteargă. Își perfecționase acest talent încă de când era doar un băiețel fără un loc al lui. Își petrecuse copilăria — dacă i se poate spune copilărie — lucrând cu arendă la ferme din Jonesville și Jena sau mai în sud, la New Roads și Palmetto. De la vârsta de opt ani locuise cu unchiul și mătușa sa, pentru că ei nu aveau copii, în timp ce el venea dintr-o familie cu prea mulți. Nu știa unde locuiau părinții lui acum sau dacă mai trăiau și spunea că nu se gândește niciodată la ei.

— S-au dus, zicea el, dacă îl întreba cineva. Cin’ s-a dus… dus rămâne!

Dar adevărul e că, atunci când începuse să urmărească fugari, încercase, de fapt, să-și găsească părinții. Eșecul venise repede și fusese umilitor; știa prea puține despre părinții lui ca să aibă idee încotro s-o apuce. Probabil era mai bine așa. Ei nu-l doriseră când era mic… și-atunci de ce Dumnezeu să-și dorească să-l vadă acum, când era bărbat în toată firea? Și totuși înfrângerea îl sâcâia. De când se apucase de urmăriri, singurii oameni pe care nu reușise să-i găsească erau chiar părinții lui.

Ca să nu știe nimeni de tine, secretul era să nu te atașezi de nimic. De multe ori, Early era uimit de lucrurile pentru care se întorcea cineva urmărit. În general, pentru câte o femeie. În Jackson, prinsese un tip — dat în urmărire pentru tentativă de omor — pentru că se întorsese la nevastă-sa. Ar fi putut să-și găsească oriunde o altă femeie, dar adeseori cei mai violenți bărbați erau și cei mai sentimentali. Emoție, pur și simplu... oricum ai fi privit lucrurile. Însă cei pe care nu-i înțelegea chiar deloc erau cei care se întorceau pentru tot felul de obiecte. Prea multe nenorocite de mașini, că nici nu mai apucai să le ții socoteala, totdeauna vreo rablă pe care cineva o condusese ani buni și nu putea să se despartă de ea. În Toledo, prinsese un bărbat care se întorsese la casa părinților după o minge de baseball veche.

— Nu știu, frate, îi zisese omul, încătușat pe bancheta din spate a Chevroletului El Camino al lui Early. Țin la chestia aia.

Early nu se lăsase niciodată condus de sentimente. De îndată ce pleca dintr-un loc, și-l ștergea din minte. Numele dispăreau, chipurile se ștergeau, clădirile se estompau până deveneau doar blocuri de cărămizi. Uitase numele profesorilor de la toate școlile la care învățase, numele străzilor pe care locuise, chiar și cum arătau părinții lui. Avea o memorie scurtă — cu asta îl înzestrase natura. O memorie bună putea să te scoată din minți.

Se făceau șapte ani de când făcea ocazional diverse treburi pentru Ceel. Nu ar fi vrut să creadă cineva că era de partea legii. Prindea infractori dintr-un singur motiv — banii — și nu dădea doi bani pe justiția albilor. După ce prindea câte unul, nu se întreba niciodată dacă jurații îl condamnaseră sau dacă supraviețuise în închisoare. Uita complet de el. Și cu toate că fusese recunoscut odată într-un bar și încă mai avea ca amintire cicatricele rănilor pe abdomen, putea să-și facă în continuare treaba doar pentru că uita complet toate detaliile. Îi plăcea să urmărească infractori. De fiecare dată când îl aborda Ceel în legătură cu un copil dispărut sau cu vreun tată care nu plătea pensia alimentară, Early scutura din cap.

— Nu știu nimica de oamenii ăștia, spunea, clătinându-și paharul cu whisky.

La Ernesto’s, Ceel ridică din umeri. Avea un birou propriu-zis în Seventh Ward din New Orleans, dar lui Early nu-i plăcea să se întâlnească acolo, peste drum de o biserică și cu toți sfinții ăia privindu-i țintă în timp ce tropăiau pe scări. Barul ăsta era genul lui, puțin întunecat și sigur. Ceel era un bărbat robust, cu pielea oacheșă și părul negru și mătăsos. Avea o brichetă de argint pe care o tot învârtea între degete în timp ce discutau. Așa făcea și prima dată când îl abordase pe Early, într-un bar ca ăsta, cu mulți ani în urmă. Early îl ascultase lipsit de entuziasm, urmărind dansul de sclipiri argintii ale brichetei de-a lungul barului.

— Fiule, vrei să faci niște bani? îl întrebase Ceel.

Nu arăta ca un gangster sau ca un pește, dar avea aerul lipsit de moralitate al cuiva care lucra la limita legii. Era un garant de cauțiuni care-și căuta un nou vânător de recompense, și îl observase pe Early.

— Pari un tip tăcut, îi zisese el. Asta-i bine. Am nevoie de cineva care să privească și să asculte.

Early avea 24 de ani pe atunci, tocmai ce ieșise din închisoare și era singur în New Orleans, considerând că era un loc la fel de bun ca oricare altul ca s-o ia de la capăt. Acceptase oferta fiindcă avea nevoie de lucru. Nu se așteptase să fie bun la asta, de fapt atât de bun încât Ceel să-i tot propună joburi care nu aveau nicio legătură cu cauțiunile.

— Știi despre ei ce-ți spun io, îi spuse Ceel. Și stai așa că nu ți-am zis nimica încă.

— Păi, nu-mi place să-mi bag nasul în treburile oamenilor. N-ai al’ceva pentru mine?

Ceel râse.

— Cre’ că ești singuru’ tip pe care l-am auzit că zice așa ceva. Toți ăilalți îs fericiți dacă nu trebuie să urmărească nemernici.

Dar Early putea măcar să înțeleagă cum gândea un fugar. Epuizarea, disperarea, egoismul pur de a supraviețui. Restul cazurilor de dispariție îl derutau. În mod cert, nu-i înțelegea pe oamenii căsătoriți și nici nu avea vreo dorință să se bage între ei. Dar un job e un job. De ce să nu facă și el ceva mai ușor? Tocmai își petrecuse două săptămâni urmărind un bărbat până aproape în Mexic; i se stricase mașina în mijlocul deșertului și atunci se întrebase dacă avea să moară acolo, urmărind un bărbat de care nu-i păsa dacă o să fie condamnat sau nu. Dacă primea aceiași bani, de ce să nu accepte măcar o dată o treabă mai ușoară?

— Da’ io n-o iau pe sus! zise el.

— Nici poveste! Doar suni când o găsești. O caută bărba-su. A întins-o și-a luat și copilu’ cu ea.

— De ce-a fugit?

Ceel ridică din umeri.

— Nu-i treaba mea. Omu’ vrea s-o găsească. Femeia-i dintr-un orășel din nord, Mallard. Ai auzit de el?

— Am trecut pe-acolo când eram puști, îi răspunse Early. Ciudat loc. Cu nasu’ pe sus.

Nu-și amintea mare lucru despre orășel, doar că toți aveau pielea deschisă la culoare și erau aroganți și că odată, în timpul liturghiei, un bărbat înalt și palid la față îi trăsese o palmă pentru că-și băgase mâna în apa sfântă înainte de nevastă-sa. Avea 16 ani pe atunci și fusese șocat de nodul din gât pe care-l simțise când unchi-su îl înșfăcase de umăr, cu privirea în dalele crăpate ale podelei, și ceruse iertare. Își petrecuse acolo o vară, muncind la o fermă de la marginea orășelului și, ca să facă un ban în plus, livra și cumpărături la domiciliu. Nu-și făcuse niciun prieten acolo, dar i se aprinseseră călcâiele după o fată pe care o cunoscuse când îi ducea cumpărăturile. Nici nu-și dăduse seama când începuse să-i stea mintea la ea. Era foarte tânăr când se întâlniseră; abia dacă o cunoștea, însă până în toamnă el se mutase într-un alt orășel, ca să lucreze la o altă fermă. Cu toate astea, încă și-o amintea, cum spăla, desculță, geamurile sufrageriei. Când Ceel îi întinse fotografia, lui Early i se strânse stomacul. Aproape că avu senzația că el o invocase. Pentru prima dată în zece ani, Early se uita acum la chipul lui Desiree Vignes.

1 Populația creolă din Louisiana se diferențiază de restul afro-americanilor prin pielea deschisă la culoare. (N.t.)

2 Joc de cuvinte intraductibil. În engleză, Mallard duck. (N.t.)

3 În SUA, fenomenul de segregație era puternic dezvoltat în școli. Până în anii ’70–’80, repartizarea locurilor de cazare în campus a studenților se făcea pe criterii rasiale. (N.t.)

4 Proteste declanșate după asasinarea lui Martin Luther King Jr., împușcat mortal în Memphis, unde trebuia să conducă un protest al cadrelor medicale nemulțumite de salariile mici și de condițiile proaste de muncă. (N.t.)