Editorului, prietenului și maestrului meu,

Bernard de Fallois (1926–2018).

Fie ca toți scriitorii din lume să cunoască

într-o zi un astfel de editor excepțional.

PROLOG
Ziua crimei

(Duminică, 16 decembrie)

Era 6:30 dimineața. Palace de Verbier era în întuneric. Afară, noaptea era încă deplină și ningea abundent.

Ușa ascensorului de serviciu s-a deschis la etajul șase. Un angajat al hotelului și-a făcut apariția cu un platou pe care se afla micul dejun și s-a îndreptat spre camera 622.

Când a ajuns, și-a dat seama că ușa era întredeschisă. Prin crăpătură se scurgea un fir de lumină. Și-a anunțat venirea, dar nu a primit niciun răspuns. Până la urmă, și-a permis să intre, presupunând că ușa fusese lăsată intenționat deschisă. Ce a descoperit i-a smuls un urlet. A rupt-o la fugă pentru a-și alarma colegii și a chema ajutoare.

Pe măsură ce vestea se răspândea prin hotel, luminile se aprindeau la toate etajele.

Pe mocheta camerei 622 zăcea un cadavru.

PARTEA ÎNTÂI
Înaintea crimei

Capitolul 1
Dragoste fulgerătoare

La începutul verii lui 2018, când m-am dus la Palace de Verbier, hotel prestigios din Alpii elvețieni, eram departe de a-mi imagina că aveam să-mi dedic vacanța dezlegării unei crime comise în stabiliment cu mulți ani înainte.

Era de presupus că sejurul avea să-mi ofere o binemeritată pauză după doi ani de cataclisme personale care interveniseră în viața mea. Dar, înainte de a vă povesti ce s-a petrecut în vara aceea, trebuie mai întâi să mă întorc la ceea ce a stat la originea întregii desfășurări: moartea editorului meu, Bernard de Fallois.

Bernard de Fallois era omul căruia îi datoram totul.

Succesul și notorietatea, grație lui le obținusem.

Eram numit scriitor grație lui.

Grație lui eram citit.

Când l-am cunoscut, eram un autor care nu publicase nimic, iar el a făcut din mine un scriitor citit în lumea întreagă. Bernard, sub aerul lui de patriarh elegant, era una dintre personalitățile de primă importanță din lumea editorială franceză. Pentru mine, a fost un maestru și, mai ales, în pofida celor 60 de ani care ne despărțeau, un mare prieten.

Bernard murise în ianuarie 2018, la 92 de ani, iar eu reacționasem la moartea lui cum ar fi făcut-o oricare scriitor: scriind o carte despre el. Mă apucasem de treabă dedicat trup și suflet, închis în biroul din apartamentul meu de pe bulevardul Alfred-Bertrand, numărul 13, din cartierul Champel din Geneva.

Ca întotdeauna în perioadele de scris, unica prezență omenească pe care o toleram era cea a lui Denise, asistenta mea. Denise era zâna bună care veghea asupra mea. Dând veșnic dovadă de bună dispoziție, îmi organiza agenda, îmi tria și clasa corespondența de la cititori, recitea și corecta ce scrisesem. În plus, îmi umplea frigiderul și mă aproviziona cu cafea. În sfârșit, își atribuise și funcția de medic de bord, intrând la mine în birou de parcă ar fi urcat pe un vapor, după o traversare interminabilă, și îmi dădea sfaturi legate de sănătate.

— Ia mai ieși de-aici! îmi comanda cu amabilitate. Fă o plimbare prin parc, ca să-ți mai aerisești mintea. De ore-ntregi stai închis în casă!

— Am fost de dimineață să alerg, îi aminteam.

— Trebuie să-ți oxigenezi creierul la intervale regulate! insista.

Era aproape un ritual cotidian: o ascultam și ieșeam pe balconul biroului. Îmi umpleam plămânii cu câteva guri de aer rece, de februarie, apoi, sfidând-o cu o privire amuzată, îmi aprindeam o țigară. Protesta, spunându-mi pe un ton consternat:

— Să știi, Joël, că n-am să-ți mai golesc scrumiera. Poate așa o să-ți dai seama ce înseamnă să fumezi.

Zilnic, mă obligam să urmez rutina monahală pe care o aveam în perioadele de scris și care era alcătuită din trei etape indispensabile: trezirea în zori, jogging și scris până seara. Prin urmare, indirect, grație acestei cărți am cunoscut-o pe Sloane. Era noua mea vecină de palier. De când, recent, se mutase aici, toți locuitorii imobilului vorbeau despre ea. Personal, nu avusesem ocazia să o întâlnesc. Până în dimineața în care, întorcându-mă de la ședința zilnică de sport, ni s-au încrucișat pentru întâia oară pașii. Tot de la jogging se întorcea și ea, și am intrat împreună în bloc. Am înțeles pe loc de ce Sloane se bucura de o apreciere unanimă printre vecini: era o tânără de un farmec dezarmant. Ne-am mulțumit să ne salutăm politicos, înainte de a dispărea fiecare în apartamentul lui. Ajuns în spatele ușii, am rămas ca vrăjit. Scurta întâlnire fusese îndeajuns pentru a mă îndrăgosti.

Din clipa aceea, nu am mai avut decât un gând: să fac cunoștință cu Sloane.

Am încercat o primă apropiere prin intermediul joggingului. Sloane alerga aproape în fiecare zi, dar nu conform unui orar regulat. Petreceam ore în șir rătăcind prin parcul Bertrand, în speranța că ne vom întâlni. Apoi, dintr-odată, o vedeam gonind pe vreo alee. În general, nu eram în stare să o prind din urmă, așa că mă duceam să o aștept la intrarea în bloc. Umblam prin fața cutiilor poștale, prefăcându-mă că am venit după corespondență de fiecare dată când vreun vecin pleca ori se întorcea, până în clipa în care ea își făcea, în sfârșit, apariția. Trecea prin fața mea și îmi zâmbea, ceea ce mă făcea să mi se taie picioarele și mă descumpănea: până când să găsesc ceva inteligent să-i spun, deja era înapoi la ea în casă.

Abia portăreasa imobilului, doamna Armanda, mi-a dat informații despre Sloane: era medic pediatru, englezoaică după mamă, cu tatăl avocat, fusese căsătorită timp de doi ani, dar căsnicia nu mersese. Lucra la Spitalul Universitar din Geneva și făcea alternativ ture de zi și de noapte, ceea ce explica dificultatea de a-i înțelege obiceiurile zilnice.

După eșecul cu joggingul, am decis să schimb metoda: i-am încredințat lui Denise misiunea de a supraveghea culoarul prin ochiul magic și să mă avertizeze când o vedea apărând. La strigătul lui Denise („Iese din casă!“) săream de la birou, ferchezuit și parfumat, și-mi făceam și eu apariția pe palier, de parcă ar fi fost vorba despre o coincidență. Numai că totul se limita la un schimb de saluturi. În general, cobora pe scări, ceea ce reteza scurt intenția de conversație. Mă țineam după ea, dar la ce bun? Odată ajunsă în stradă, dispărea. În rarele ocazii în care lua ascensorul, rămâneam fără cuvinte și în cabină se instala o tăcere jenantă. În acele două cazuri, am intrat în casă cu buza umflată.

— Eeei? a zis Denise.

— Ei, nimic, am mormăit.

— Oh, dar chiar nu ești bun de nimic, Joël! Fă și tu un mic efort!

— Chestia e că sunt cam timid, i-am explicat.

— Oh, mai termină cu poveștile astea ale tale! Pe platourile televiziunilor nu pari deloc un timid!

— Fiindcă ce vezi tu la televizor e Scriitorul. Joël e cu totul altfel.

— Atunci, Joël, pe bune că nu e deloc complicat: suni la ea la ușă, îi dai un buchet de flori și o inviți la cină. Chiar ți-e lene să te duci până la florărie? Vrei să mă duc eu să-ți cumpăr?

După care a urmat seara aceea de aprilie de la Opera din Geneva, unde m-am dus de unul singur pentru a vedea Lacul lebedelor. Am dat de ea la pauză, când am ieșit să fumez o țigară. Am schimbat câteva cuvinte, apoi mi-a propus să mergem să bem ceva după spectacol. Ne-am întâlnit la Remor, o cafenea din apropiere. Și așa a intrat Sloane în viața mea.

Sloane era frumoasă, spirituală și inteligentă. Cu sigu­ranță, una dintre cele mai fascinante persoane pe care le-am cunoscut vreodată. După seara de la Remor, am invitat-o în oraș de mai multe ori. Am fost la concerte și la cinematograf. Am tras-o după mine la vernisajul unei expoziții de artă contemporană dubioasă, care ne-a făcut să râdem în hohote și de unde am șters-o pentru a lua cina într-un res­taurant vietnamez pe care-l adora. Am petrecut mai multe seri la ea ori la mine, ascultând muzică de operă, stând de vorbă și punând țara la cale. Nu mă puteam împiedica să nu o sorb din priviri: în fața ei eram în totală adorație. Felul ei de a clipi, de a-și da la o parte o șuviță de păr, de a zâmbi blând când se simțea jenată, de a-și împleti degetele cu unghii date cu ojă, înainte de a-mi pune vreo întrebare… Totul îmi plăcea la ea.

Numai la ea îmi era gândul. Până acolo încât, pentru moment, am lăsat baltă lucrul la carte.

— Săracul de tine, Joël, pari dus cu totul pe altă lume, îmi spunea Denise observând că nu mai scriam un rând.

— Din cauza lui Sloane, îi explicam stând la computerul oprit.

Nu așteptam altceva decât clipa în care ne reîntâlneam și ne continuam discuțiile interminabile. Nu mă mai săturam să o ascult cum îmi povestea despre viața, pasiunile, dorințele și aspirațiile ei. Îi plăceau filmele lui Elia Kazan și opera.

Într-o noapte, după o cină cu destul de multă băutură, într-o braserie din cartierul Pâquis, am aterizat la mine în salon. Sloane se uita, amuzată, la bibelourile și cărțile de pe rafturile înșirate de-a lungul pereților. Privirea i s-a oprit mult timp asupra unui tablou reprezentând Sankt Petersburgul, pe care îl aveam de la fratele unuia dintre bunici. Apoi asupra tăriilor din bar. Îi plăcea sturionul în relief cu care era împodobită sticla de vodcă Beluga, așa că am turnat în două pahare, în care am pus cuburi de gheață. Am deschis aparatul de radio pe un program cu muzică clasică, pe care îl ascultam deseori serile. A pariat că nu voi ghici compozitorul a cărui muzică tocmai era difuzată. Era însă ușor, fiind vorba despre Wagner. Prin urmare, m-a sărutat pe Walkiria și m-a tras la pieptul ei, șoptindu-mi la ureche că mă dorea.

Legătura noastră a durat două luni. Două luni minunate. Dar, de-a lungul cărora, puțin câte puțin, cartea despre Bernard și-a recâștigat întâietatea. La început, profitam de nopțile în care Sloane era la spital, pentru a scrie mai departe. Însă, cu cât înaintam, cu atât eram mai absorbit de roman.