Sunt timidă. În școala primară, într-un joc despre safari, toți și-au ales să joace roluri de animale. Eu mi-am ales să fiu iarba. N-am pus niciodată vreo întrebare într-o sală de curs plină. În clasă mă puteai găsi mereu pitită într-un colț. Eu o să fiu cea care-și cere scuze dacă dai peste mine. O să accept orice pliant oferit pe stradă. Îmi duc mereu coșul de cumpărături la locul lui. Dacă la cafenea nu mai este cafea cu lapte, beau și cafea neagră. Dacă rămân peste noapte la cineva, pătura o să arate ca neatinsă.

N-am dat niciodată o petrecere de ziua mea. O să-mi pun trei pulovere în plus înainte de a-ți cere să pornești căldura. N-am nicio problemă să pierd, când jucăm ceva. Îmi îndes cu disperare monede în poșetă, ca să evit să-i țin pe ceilalți la rând la casă. Când eram mică voiam să devin mascotă când o să mă fac mare, ca să am libertatea de a dansa fără să fiu văzută.

Am fost singura elevă din școala primară aleasă doi ani la rând ca mediator pentru conflicte; treaba mea era ca în fiecare pauză să port o vestă verde și să patrulez pe terenul de joacă. Dacă cineva avea o dispută nerezolvată, mă căuta și-l învățam despre mesajele care încep cu „eu“, de tipul Eu mă simt… când tu… Odată, a venit la mine o fetiță de grădiniță care mi-a spus că fiecare are câte zece secunde ca să se dea în cauciucul pe post de leagăn, dar când se dă ea, copiii numără un pisoi, doi pisoi, trei pisoi, iar când se dau băieții, se numără un hipopotam, doi hipopotami, ceea ce înseamnă ture mai lungi. Am decretat ca din ziua aceea toată lumea să numere un tigru, doi tigri. Toată viața mea am numărat în tigri.

M-am prezentat aici pentru că, în povestea pe care urmează s-o spun, încep fără nume sau identitate. Fără trăsături de caracter sau comportamente atribuite mie. Am fost găsită pe jumătate goală, singură și inconștientă. Fără portofel, fără acte. A fost chemată poliția, a fost trezit decanul de la Stanford pentru o eventuală identificare, au fost căutați martori în jur; nimeni nu știa cui aparțineam, de unde veneam, cine eram.

Memoria mea spune așa: sâmbătă, 17 ianuarie 2015, locuiam în casa părinților mei, din Palo Alto. Sora mea mai mică, Tiffany, studentă în anul I la Cal Poly1, condusese trei ore pe coastă, pentru un weekend prelungit în Palo Alto. De obicei își petrecea timpul acasă, cu prietenii, dar câteodată îmi dedica și mie un pic din timpul ei. După-amiază târziu, ne duseserăm amândouă s-o luăm pe prietena ei, Julia, studentă la Stanford, și să mergem la Arastradero Preserve, ca să ne uităm cum soarele își împrăștie gălbenușul peste vârful dealurilor. Când cerul s-a întunecat, ne-am oprit la o taqueria2. Am avut o dezbatere aprinsă despre locul unde dorm porumbeii și ne-am contrazis în legătură cu felul în care unii împăturesc hârtia igienică în pătrățele (eu) sau pur și simplu o mototolesc (Tiffany). Tiffany și Julia au pomenit de o petrecere la care urmau să meargă în seara aceea, la frăția Kappa Alpha din campusul Stanford. N-am dat prea multă atenție, turnându-mi niște sos salsa verde într-un păhărel mic de plastic.

Mai târziu în seara aceea, tata a gătit niște broccoli și quinoa și ne-am cutremurat de râs când a prezentat-o drept chi-noa. Este chi-no-a, tată, cum să nu știi atâta lucru!!! Am mâncat cu toții din farfurii de carton, ca să nu trebuiască să spălăm vasele. Au mai venit două prietene ale lui Tiffany, Colleen și Trea, și au adus o sticlă de șampanie. Planul era să se întâlnească toate trei cu Julia la Stanford. Mi-au spus Ar trebui să vii și tu. Eu am zis Ar trebui să vin și eu, o să fie distractiv dacă mă duc. Aș fi fost cea mai mare de-acolo. M-am băgat sub duș cântând. Am răscolit mormanul de ciorapi, căutând niște lenjerie, și am găsit într-un colț un triunghi de material uzat, cu buline. Mi-am tras pe mine o rochie strâmtă, gri-petrol. Un colier greu de argint, cu pietricele micuțe, roșii. Un cardigan crem, cu nasturi mari, bruni. M-am așezat pe covorul maro din camera mea și mi-am legat șireturile ghetelor militare de culoarea cafelei. Mi-am prins într-un coc părul încă ud.

Tapetul din bucătărie este în dungi albastre și galbene. Un ceas vechi și dulapuri de lemn aliniate la perete, rama ușii poartă semnele creșterii noastre în înălțime, de-a lungul timpului (un mic pantofior desenat acolo arăta când ne-am măsurat încălțate). Am deschis și-am închis ușile dulapurilor, dar n-am găsit altceva decât whisky; singurele lichide din frigider erau laptele de soia și sucul de limetă. Singurele păhărele pentru shoturi erau cele aduse din excursiile cu familia în Las Vegas și Maui, pe când Tiffany și cu mine le colecționam pe post de ceșcuțe pentru animalele noastre de pluș. Am băut whisky-ul sec, fără scrupule, liberă, în același fel în care ai spune Sigur, o să vin la vărul tău la bar mitzvah, cu condiția să mă îmbăt zdravăn.

Am rugat-o pe mama să ne ducă pe toate patru la Stanford, o cursă de șapte minute pe Foothill Expressway. Stanford era pentru mine precum curtea din spatele casei, comunitatea mea, ferma de profesori particulari ieftini angajați de părinții mei de-a lungul anilor. Am crescut în campusul ăla, am participat la taberele de vară cu corturi întinse pe iarbă, m-am strecurat afară din cantine cu crochete de pui dându-mi pe afară din buzunare, am luat cina cu unii dintre profesori, fiindcă erau părinții celor mai buni prieteni ai mei. Mama ne-a lăsat aproape de librăria Stanford, de unde, în zilele ploioase, ne cumpăra cacao fierbinte și brioșe.

Am mers pe jos cam cinci minute, coborând pe cărarea pavată, în pantă, spre o casă mare, înghesuită sub coroana unor pini. Un tip cu mici smocuri zburlite pe buza de sus ne-a lăsat să intrăm. Am găsit în bucătărie un automat de sifon și suc și am început să pocnesc butoanele, amestecând o băutură fără alcool pe care o promovez drept suc de atârnățele3. Acum servim băutură de atârnăței pentru femei! CA, CA non-stop. Oamenii au început să curgă. S-au stins luminile.

Stăteam la o masă lângă ușa din față, ca un comitet de primire, întinzând mâinile și îngânând Bine ați venit bine ați venit bine ați venit!!! Mă uitam la fetele care intrau, cu capul pe jumătate îndesat între umeri, zâmbind timid, cercetând încăperea după o față cunoscută de care să se agațe. Știam privirea aia, pentru că o avusesem și eu. În facultate, o fraternitate era un regat exclusivist, trepidând de zgomot și energie, unde cei tineri se supuneau și băieții mari făceau legea. După facultate, fraternitatea are un gust acru, de drojdie, este o risipă de pahare fragile, unde poți auzi zgomotul propriilor tălpi dezlipindu-se de podeaua lipicioasă, este imaginea cârceilor negri de păr lipiți de colacul toaletelor. Am descoperit pe masă o carafă de plastic cu votcă. Am legănat-o de parcă aș fi descoperit apă în deșert. Eram binecuvântată. Am turnat într-un pahar și am dat-o direct pe gât. Ceilalți erau îngrămădiți și se sprijineau unii de mesele altora, hâțânându-se ca pinguinii. Stăteam singură cățărată pe un scaun, cu brațele în aer, o bucată beată de varec, până când m-a dat soră-mea jos. Ne-am dus afară, să facem pipi în tufișuri. Am început împreună cu Julia un rap liber, spontan. Ziceam ceva despre piele de crocodil și m-am blocat când n-am găsit nimic care să rimeze cu Cetaphil4.

Subsolul era plin, oamenii se adunau în cercul de lumină conturat pe veranda de beton. Stăteam pe lângă niște tipi scunzi, caucazieni, care-și purtau șepcile cu borul la spate, grijulii să nu se bronzeze prea tare pe gât, în casă, noaptea. Am sorbit dintr-o bere caldă, am zis că are gust de pipi și i-am dat-o soră-mii. Eram plictisită, relaxată, beată și extrem de obosită, la mai puțin de zece minute de casă. Pierdusem noțiunea lucrurilor din jurul meu. Și ăsta e momentul unde mi se întunecă amintirile, unde se taie firul.

Până în ziua de azi, eu cred că nimic din ce-am făcut în seara aceea nu este important, ci reprezintă doar câteva amintiri de care te poți lipsi. Dar aceste evenimente vor fi luate la puricat, iar, și iar, și iar. Ce am făcut, ce am spus, totul va fi disecat, măsurat, calculat, prezentat publicului pentru evaluare. Și toate astea pentru că undeva, la petrecerea aia, se afla și el.

* * *

Era prea multă lumină. Clipind, am văzut crustele de sânge maroniu de pe dosul mâinilor. Bandajul de la mâna dreaptă flutura deja desprins, cu banda adezivă tocită. M-am întrebat de cât timp mă aflam acolo. Stăteam întinsă pe un pat îngust, cu grilaje de plastic pe laterale, un leagăn pentru adulți. Peretele era alb, podeaua lustruită. Ceva ascuțit m-a împuns în cot, o bandă albă prea strânsă, cu carnea de pe braț învălătucindu-se în jurul ei. Am încercat să-mi strecor degetul dedesubt, dar era prea gros. M-am uitat în stânga. Doi bărbați se holbau la mine. Un afro-american mai în vârstă, cu o geacă de vânt roșie cu emblema de la Stanford și un caucazian în uniformă neagră de polițist. Ochii mi s-au încețoșat și bărbații au devenit un pătrat roșu, un pătrat negru, sprijinindu-se de perete cu brațele la spate, de parcă ar fi fost acolo de ceva timp. Mi-am recăpătat claritatea vederii. Au făcut fața pe care o făceam și eu când vedeam un bătrân coborând niște scări: tensionată, anticipând o prăbușire în orice moment.

Polițistul m-a întrebat dacă mă simt bine. S-a aplecat spre mine și privirea nu i-a ezitat, ochii nu au schițat vreun zâmbet, au rămas pur și simplu rotunzi și liniștiți, două iazuri mici. Mi-am spus Da, de ce nu m-aș simți? Am întors capul, uitându-mă după sora mea. Bărbatul în geacă roșie s-a prezentat ca fiind decan la Stanford. Cum te cheamă? Felul în care mă fixau cu privirea era îngrijorător. M-am întrebat de ce nu discută cu sora mea; trebuia să fie pe undeva, pe-acolo. Nu sunt studentă, am venit doar în vizită, le-am spus, mă cheamă Chanel.

Cât de mult dormisem? Trebuie să mă fi îmbătat foarte tare și probabil că am bâjbâit până la cea mai apropiată clădire din campus, să dorm acolo. Oare m-am târât pe jos? Cum m-am zgâriat pe mâini? Cine m-a oblojit cu pansamentele astea din vreo trusă de prim ajutor de doi bani? Poate că erau nițel supărați, o altă puștoaică beată de care erau nevoiți să aibă grijă. Chiar mă simțeam stânjenită, eram prea mare pentru așa ceva. Oricum, o să le iau povara de pe umeri și o să le mulțumesc pentru pat. Am cercetat coridorul, întrebându-mă care este ușa de ieșire.

M-au întrebat dacă am pe cineva pe care să-l să sune, ca să-i spună că sunt aici. Aici, unde? Le-am dat numărul de telefon al soră-mii și m-am uitat la cel în geacă de vânt cum se îndepărtează, astfel încât să nu-l aud, luând cu el în altă încăpere vocea surorii mele. Unde era telefonul meu? Am început să pipăi de jur împrejur, sperând să dau peste dreptunghiul tare de plastic. Nimic. M-am certat în gând că l-am pierdut, fiindcă trebuia să mă întorc, să-l găsesc.

Polițistul s-a întors spre mine. Ești în spital și sunt motive să credem că ai fost agresată sexual, a spus el. Am dat încet din cap. Ce om serios! Probabil că era confuz, fiindcă nu vorbisem cu nimeni la petrecere. Trebuia să mă scoată cineva din spital? Nu aveam vârsta necesară ca să semnez singură pentru externare? M-am gândit că o să intre cineva și o să spună Domnule polițist, poate să plece, că o să-l salut și o să pornesc spre ieșire. Voiam niște brânză cu pâine.

Simțeam o apăsare ascuțită în măruntaie, voiam să fac pipi. Am cerut voie la toaletă și el mi-a spus să aștept, pentru că s-ar putea să le trebuiască o mostră de urină. De ce? m-am întrebat. Am stat acolo, întinsă, strângând din sfinctere. În cele din urmă am primit permisiunea să mă dau jos din pat. În timp ce mă ridicam, am văzut că rochia mea gri era ridicată până în talie. Purtam niște pantaloni verzi ca menta. M-am întrebat de unde îi căpătasem, cine legase șiretul într-o fundă. M-am dus jenată la toaletă, ușurată să ies din raza lor vizuală. Am închis ușa.

Mi-am dat jos pantalonii cei noi, cu ochii pe jumătate închiși, și am încercat să-mi trag chiloții. Degetele mari au zgâriat exteriorul coapselor, fără să agațe nimic. Ciudat. Am repetat mișcarea. Mi-am lipit mâinile pe șolduri, mi-am frecat palmele de-a lungul coapselor, ca și când s-ar fi putut materializa lenjeria de corp, am frecat și am tot frecat până când pielea mi s-a încins, iar apoi mâinile s-au oprit. Nu m-am uitat în jos, doar am rămas acolo, încremenită într-o jumătate de genuflexiune. Mi-am împreunat mâinile pe stomac, pe jumătate aplecată într-o nemișcare totală, cu pantalonii în jurul gleznelor, fără să fiu în stare nici să mă așez, nici să mă ridic.

Mereu m-am întrebat de ce supraviețuitorii îi înțeleg atât de bine pe alți supraviețuitori. De ce, chiar dacă detaliile atacurilor diferă, supraviețuitorii pot să se privească drept în ochi și să priceapă fără să fie nevoie să explice ceva. Poate că nu amănuntele atacului în sine sunt ceea ce avem în comun, ci momentul de după; primul moment în care rămâi singur. Ceva care te părăsește. Unde am fost. Ce mi-a fost luat. Este teroarea înghițită în tăcerea aceea. O desprindere de lumea unde sus era sus și jos era jos. Acest moment nu este unul de durere, nu este isterie, nu este țipăt. Este interiorul tău care se preface în piatră rece. Este confuzia totală, asociată cunoașterii. S-a dus luxul maturizării lente. Așa începe trezirea brutală.

M-am lăsat încet pe veceu. Ceva mă împungea în gât. Mi-am atins ceafa și am simțit ceva tare în părul încurcat. Ieșisem un pic afară, se scuturaseră copacii de sus? Totul părea greșit, dar în măruntaie simțeam un calm ucigător. Un ocean liniștit, întunecat, neted și vast. Teroarea era acolo, o simțeam cum se mișcă răscolindu-mi pântecele, umedă, mâloasă și grea, dar la suprafață am văzut doar o încrețitură. Panica venea ca un pește, spintecând scurt suprafața apei, zvâcnind în aer, apoi alunecând iar înăuntru, reîntorcând totul la tăcerea de dinainte. Nu puteam pricepe cum de mă trezisem într-o cameră sterilă, într-o toaletă, fără lenjerie intimă, singură. Nu aveam să-l întreb pe polițist dacă nu știa, cumva, unde îmi sunt chiloții, pentru că o parte din mine înțelesese că nu eram gata să aud răspunsul.

În minte mi-a venit un cuvânt: foarfecă. Polițistul folosise foarfeca pentru a tăia lenjeria, fiindcă pe lenjerie este secreție vaginală, sunt germeni vaginali pe care să-i analizeze, pentru orice eventualitate. Văzusem asta la televizor, niște paramedici tăind haine. M-am ridicat, observând mizeria de pe podea. Mi-am netezit pantalonii, încercând să leg șiretul în două urechi de iepure. Am ezitat în fața robinetului, pentru că nu eram sigură că am voie să spăl sângele. Așa că mi-am înmuiat degetele în șuvoiul subțire și am împrăștiat apa în podul palmelor, lăsând neatinse petele negre de pe dosul mâinilor.

M-am întors cât de calmă am putut, zâmbind politicos, și m-am cocoțat iar în pătuț. Decanul a spus că o informase pe sora mea despre situația în care mă aflam și mi-a dat cartea lui de vizită, Te rog să mă anunți dacă o să ai nevoie de ceva. A plecat. Țineam în mână cartonul acela micuț. Polițistul m-a informat că sediul SART5 se deschide abia dimineață. Nu știam ce este cu sediul acela, am înțeles doar că asta presupunea să mă întorc la culcare. M-am întins pe spate, dar era un sentiment straniu și străin, cu noi doi în lumina aceea puternică. Eram recunoscătoare că nu sunt singură, dar aș fi vrut ca el să citească o carte sau să se ducă la automat. Nu puteam să dorm când se uita cineva la mine.

A apărut o asistentă, s-a uitat la mine și s-a întors imediat spre polițist. De ce nu are o pătură?! Polițistul a spus că mi-a dat pantalonii. Păi dă-i și o pătură! De ce nu i-a dat nimeni o pătură? Zace acolo fără pătură! Am privit-o cum gesticulează sălbatic, cerând mai mult, așa de hotărâtă să nu-mi fie cumva frig, fără să-i fie teamă să ceară. Am lăsat să-mi ruleze în continuare în cap Cineva să-i aducă o pătură.

Am închis iar ochii, de data asta cuibărindu-mă la căldură. Eram gata să las în urmă visul ăsta urât, să mă trezesc în patul meu de-acasă, sub plapuma mea înflorată și lângă veioza mea cu abajur din hârtie de orez, cu sora mea dormind în camera de-alături.

Am fost scuturată delicat și am deschis ochii în aceeași strălucire, aceleași pături. În fața mea era o femeie în halat alb, cu părul auriu, cu alte două femei în spatele ei. Îmi zâmbeau larg, de parcă aș fi fost un nou-născut. Pe una dintre asistente o chema Joy6 și am luat asta ca pe un semn bun din partea universului. Le-am urmat afară, într-o mică parcare. Mă simțeam ca o regină în zdrențe, târând pătura după mine precum o mantie de catifea, însoțită de doamnele de onoare. Am mijit ochii spre cer, ca să-mi dau seama cam cât ar fi ceasul. Răsărise deja soarele? Am intrat într-o clădire cu un etaj, pustie. M-au condus într-un birou. M-am așezat pe o canapea, învelită în grămada mea de pături, observând cotoarele dosarelor așezate pe un raft etichetat SART. Sub el, scris cu marker negru, Sexual Assault Response Team.

Deci asta erau. Nu eram nimic altceva decât un observator, doi ochi plantați într-un cadavru gălbejit, cu o claie de păr șaten ciufulit. În dimineața aceea, aveam să mă uit la ace argintii împungându-mi pielea, la bețișoare pentru recoltare ivindu-se însângerate dintre picioarele mele, și totuși nimic din toate astea nu mi-a provocat vreo ezitare, vreo tresărire sau vreun oftat. Simțurile îmi amorțiseră, trupul era un manechin lipsit de viață. Tot ce-am priceput era că doamnele în halate albe erau cele în care puteam avea încredere, așa că m-am supus fiecărui ordin și am zâmbit când mi-au zâmbit și ele.

Mi-a fost pus în față un teanc de acte. Mi-am scos brațul dintre pături, ca să semnez. Și dacă mi-au explicat pentru ce îmi dădeam consimțământul, nu mai știu. Hârtii și hârtii, de toate culorile, mov-deschis, galben, oranj. Nu mi-a explicat nimeni de ce nu aveam chiloți, de ce îmi sângerau mâinile, de ce aveam părul murdar, de ce eram îmbrăcată în pantalonii ăia caraghioși, dar lucrurile păreau să meargă înainte și mi-am imaginat că dacă semnez în continuare și dau din cap, o să ies din locul ăla curată și reparată, ca înainte. Am scris numele în josul paginii, un „C“ mare și încolăcit și două bucle pentru „M“. M-am oprit când am văzut cuvintele Victima unui viol tipărite cu litere îngroșate în capătul unei pagini. Un pește a sărit din apă. M-am oprit. Nu, nu-mi dau consimțământul pentru a fi victima unui viol. Dacă semnez pe linie, o să devin o astfel de victimă? Dacă refuz să semnez, pot oare să rămân eu însămi, cea care eram?

Asistentele au plecat să pregătească sala de examinare. O fată s-a prezentat ca fiind April, avocatul SART. Purta hanorac și colanți, avea un păr distractiv de desenat, o grămadă de bucle dezordonate, adunate într-o coadă de cal. Mi-a plăcut numele ei, așa cum mi-a plăcut și al lui Joy; aprilie este luna ploilor ușoare, când înfloresc calele. Mi-a dat o grămăjoară de fulgi de ovăz cu zahăr brun, într-un pahar de plastic, pe care i-am mâncat cu o lingură albă, șubredă. Părea mai tânără decât mine, dar m-a îngrijit ca o mamă, încurajându-mă tot timpul să beau apă. M-am întrebat cum de este trează așa de devreme, într-o zi de duminică. M-am întrebat dacă asta era o zi normală pentru ea.

Mi-a întins un dosar portocaliu. Ăsta e pentru tine. Înăuntru erau materiale fotocopiate în alb și negru despre tulburarea de stres posttraumatic, capse strâmbe, liste de numere de telefon îndoite. Un pliant înfățișând o fată cu un piercing în sprânceană, atât de anxioasă, de suferindă. Scria cu litere de tipar, violet NU EȘTI SINGURĂ. NU ESTE VINA TA! Ce nu este vina mea? Ce n-am făcut? Am desfăcut broșura „Reacții ulterioare“. Prima categorie spunea De la 0 la 24 de ore: amorțeală, durere ușoară de cap, teamă neidentificată, stare de șoc. Am dat din cap, similitudinile erau uimitoare. Următoarea categorie spunea De la două săptămâni la șase luni: uitare, epuizare, vinovăție, coșmaruri. Categoria finală spunea De la șase luni la trei ani sau mai mult: izolare, declanșatori ai memoriei, gânduri suicidare, incapacitate de muncă, abuzuri de substanțe, dificultăți în relații, singurătate. Cine scrisese astea? Cine făcuse, pe bucata asta mizerabilă de hârtie, harta unui viitor sinistru? Ce trebuia să fac eu cu planificarea aceasta a vreunei străine distruse?

Vrei să-ți dau telefonul s-o suni pe sora ta? Poți să-i spui că o să fii gata cam în câteva ore, să vină să te ia. April mi-a întins telefonul ei. Speram ca Tiffany să doarmă încă, dar a răspuns imediat. Îi cunoșteam plânsul; știam când a înfundat mașina sau când nu găsește cu ce să se îmbrace sau dacă a murit vreun câine la televizor. Plânsul de acum suna diferit, ca aripile unor păsări care se zbat într-o cutie de sticlă, haotic. Sunetul acela mi-a înțepenit tot trupul. Vocea mi-a coborât, aproape o șoaptă. Simțeam că zâmbesc.

Tiffy! am zis. Nu-mi dădeam seama ce spune. Asta n-a făcut decât să-mi liniștească vocea, îmblânzind-o și pe a ei. Fată, am primit gratis micul dejun! Da, sunt în regulă! Nu plânge! Ei cred că s-a întâmplat ceva, nu, nici măcar nu știu încă dacă e adevărat, e doar o măsură de precauție, dar e mai bine dacă stau aici o vreme, OK? Crezi că poți trece să mă iei în câteva ore? Sunt la spitalul din Stanford. Stagiara m-a bătut pe umăr cu blândețe, șoptind, San Jose. Ești la Santa Clara Valley Medical Center. M-am holbat la ea, nedumerită. Oh, iartă-mă. Sunt într-un spital din San Jose! am spus, gândindu-mă: sunt la 40 de minute de condus de casă, într-un alt oraș? Nu-ți face griji! am spus. Te sun iar când o să fiu gata de plecare!

Am întrebat-o pe April dacă știe cum am ajuns acolo. Cu ambulanța. Brusc m-am îngrijorat, nu-mi puteam permite așa ceva. Cât o să coste consultația? Acele de pin îmi înțepau în continuare ceafa ca niște clești miniaturali. Am scos din păr o frunză de ferigă maronie, țepoasă. O asistentă aflată în trecere m-a instruit grijulie s-o las acolo unde e, fiindcă trebuie să-mi fotografieze capul. Am pus-o la loc, ca pe o agrafă. Sala de consultație era gata.

M-am ridicat și am văzut conuri mici de brad și ace de pin împrăștiate pe perne. De unde naiba veneau astea? Când m-am aplecat să le ridic, părul mi s-a împrăștiat pe umeri, eliberând și mai multe pe dalele curate de gresie. Am îngenuncheat sub păturile care mă acopereau și am început să adun grămadă toate crâmpeiele alea moarte. Pe astea le vreți? am întrebat, ținându-le în palmă. Pot să le arunc? Mi-au spus să nu mă îngrijorez, să le las acolo. Le-am așezat iar pe canapea, jenată de mizeria pe care o fac, urme neglijente pe mobila și podeaua fără pată. Asistenta m-a liniștit cu o voce cântată, Nu e decât floră și faună, floră și faună.

Două asistente m-au condus într-o sală rece, gri, cu o oglindă mare, scăldată în lumina de dimineață. Mi-au cerut să mă dezbrac. Părea exagerat. Nu înțelegeam de ce trebuie să-mi dezvelesc pielea, dar mâinile au început să înlăture hainele înainte ca mintea mea să aprobe această cerere. Ascultă-le. Au ținut la îndemână o pungă albă de hârtie și mi-am pus acolo sutienul bej, cu burete și cu bretele uzate. Rochia gri a mers în altă pungă și n-am mai văzut-o niciodată. Ceva despre verificarea urmelor de spermă. După ce am scos tot de pe mine, am rămas goală, cu sfârcurile privindu-mă țintă, fără să știu ce să fac cu mâinile, dorindu-mi să mi le încrucișez pe piept. Mi-au spus să stau nemișcată, în timp ce-mi fotografiau capul din diferite unghiuri. Pentru portrete eram obișnuită să-mi netezesc părul, să-i fac o cărare pe o parte, dar mi-a fost frică să ating masa aia diformă. M-am întrebat dacă ar fi trebuit să le zâmbesc cu dinții la vedere, încotro ar fi trebuit să mă uit. Voiam să închid ochii, ca și când asta ar fi putut să mă ascundă.

O asistentă a scos din buzunar o riglă albastră de plastic. Alta avea în mână un aparat de fotografiat negru, greu. Ca să măsurăm și să înregistrăm zgârieturile, a spus ea. Am simțit vârfuri de degete îmbrăcate în latex târându-mi-se pe piele, în timp ce capătul aspru al riglei mă apăsa pe lateralele gâtului, pe stomac, pe fese, pe coapse. Auzeam fiecare clic, lentilele negre ale aparatului poposeau pe fiecare fir de păr, pe fiecare centimetru de piele zbârlită, pe fiecare venă și pe fiecare por. Pielea a fost dintotdeauna pentru mine cea mai profundă sursă de jenă, încă de când am început să sufăr, în copilărie, de erupțiile unei eczeme. Chiar și după vindecare, îmi închipuiam întotdeauna că pielea mi-a rămas pătată și decolorată. Am încremenit, amplificată îndărătul lentilelor. Dar în timp ce se aplecau și-mi dădeau târcoale, vocile lor blânde mă scoteau din gândurile mele. M-au dădăcit precum păsărelele din Cenușăreasa, cu metrul de croitorie și cu panglici în cioc, zburătăcind în preajmă ca să ia măsuri pentru rochie.

M-am răsucit ca să văd ce pozează și am reușit să văd că aveam un fel de hașură roșie pe fund. Frica m-a făcut să închid ochii și să-mi întorc capul. De obicei, sunt cel mai aspru critic al propriului trup: Ai sânii mult prea depărtați. Două pliculețe triste de ceai. Sfârcurile tale sunt îndreptate în direcții diferite, ca ochii de iguană. Genunchii sunt decolorați, aproape mov. Stomacul e ca o cocă. Ai talia prea groasă și ești pătrățoasă. Care-i treaba cu picioarele lungi, dacă nu sunt zvelte? Dar, așa cum stăteam acolo, în pielea goală, scăldată în lumină, vocea aceasta s-a evaporat.

Mi-am fixat ochii asupra propriului trup, pe măsură ce ele continuau sus, jos, de jur împrejur. Am ridicat creștetul, mi-am lungit gâtul, am tras umerii înapoi, am lăsat brațele să cadă moi. Lumina de dimineață mi se topea pe linia gâtului, pe melcul urechii, de-a lungul claviculei, pe șolduri, pe gambe. Uită-te la corpul ăsta, la curba frumoasă a sânilor, la forma buricului, la picioarele lungi și frumoase. Eram o paletă de tonuri calde, nisipii, un vas sclipitor în această încăpere de halate înălbite și mănuși albastru-verzui.

Cel puțin acum puteam să începem curățarea părului. Toate trei am purces la extragerea acelor de pin, unul câte unul, și la depozitarea lor într-o pungă albă. Simțeam cum sunt prinse în păr nodurile acelor, și o înțepătură ascuțită atunci când mi se smulgeau cu tot cu firele de păr. Am tot scos, până când punga s-a umplut ochi cu bețigașe și păr. Ar trebui să fie destul, a spus ea. Le-am scos și pe celelalte în liniște, aruncându-le pe podea, ca să fie măturate. Am suflat ușor pe umeri, ca să împrăștii murdăria. Încercam să-mi descâlcesc un ac uscat, înfipt ca un os de pește, în timp ce asistentele munceau la ceafă, în părul încâlcit. Părea o treabă fără sfârșit. Dacă mi-ar fi spus să las capul în față, ca să-mi radă ceafa, mi-aș fi plecat gâtul fără vreo întrebare.

Mi-au dat un halat șleampăt de spital și m-au condus într-un alt salon, unde era ceva asemănător cu scaunul dentistului. M-am întins pe spate și am depărtat picioarele, cu tălpile cocoțate în două șei mici. Deasupra mea era un tablou cu o barcă, prins cu piulițe în tavan. Părea rupt dintr-un calendar. Între timp, asistentele au adus o tăviță; nu mai văzusem vreodată atâtea instrumente de metal. Le vedeam pe toate trei printre crestele genunchilor, aranjate în forma unui mic șir muntos, una stând pe scaun și două în picioare, în spatele ei, uitându-se toate fix înăuntrul meu.

Ești foarte calmă, au spus ele. Nu știam în raport cu cine sunt calmă. M-am uitat țintă la bărcuța aia de deasupra mea, gândindu-mă la cum ar fi să plutești undeva, dincolo de încăperea asta, într-un loc atât de însorit și atât de îndepărtat de aici. Mi-am spus Bărcuța asta mică are o misiune foarte mare, să încerce să mă distragă. Mi-au introdus în anus două bețișoare lungi, de lemn, cu capăt de vată, din acelea pentru recoltare de probe. Bărcuța făcea și ea ce putea.

Au trecut ore. Nu-mi plăceau metalul rece, capetele tari de vată ale tampoanelor, pilulele, seringile, coapsele mele larg depărtate. Dar vocile lor mă linișteau, ca și când ne-am fi aflat acolo ca să prindem viața din urmă; mi-au întins un păhărel cu pilule roz-aprins, de parcă ar fi fost un cocktail. Păstrau permanent contactul vizual, fiecare procedură era precedată de explicații. Cum ești, facem bine ce facem. Aici avem o periuță albastră, o să o trecem repede peste labii. O să fie un pic de tot rece. Ai crescut pe-aici? Ai planuri pentru Valentine’s Day? Știam că îmi puneau aceste întrebări ca să mă distragă. Știam că pălăvrăgeala asta era un joc pe care îl jucam toate, un spectacol în care mă atrăgeau și pe mine. Dincolo de conversație, mâinile li se mișcau cu rapiditate, rama rotundă a lentilelor se holba în cavitatea dintre picioarele mele. Un alt aparat de fotografiat, de mici dimensiuni, s-a strecurat în mine, expunând pe ecran pereții vaginali.

Înțelegeam că mâinile lor înmănușate mă țineau să nu mă prăbușesc într-un abis. Orice era chestia aia care se târa pe coridorul dinăuntrul meu, trebuia prinsă de glezne și trasă afară. Erau o forță, apărându-mă, ba chiar făcându-mă și să râd. Nu puteau să desfacă lucrul care se făcuse, dar puteau să-l înregistreze, să fotografieze fiecare milimetru din el, să-l sigileze în pungi, să oblige pe cineva să se uite la el. Nici măcar o dată n-au oftat, nu m-au căinat și n-au zis biata de tine. Nu au făcut greșeala de a-mi confunda supunerea cu slăbiciunea, așa că nu am simțit nevoia de a demonstra ceva, de a le arăta că eram mai mult de-atât. Ele știau deja. Rușinea n-avea loc aici, ar fi fost izgonită imediat. Așa că mi-am lăsat corpul moale și m-am dat cu totul pe mâna lor, în timp ce mintea îmi bâjbâia de colo până colo în curgerea ușoară a conversației. De aceea, gândindu-mă acum la acele amintiri, disconfortul și frica sunt pe locul doi. Sentimentul predominant era căldura.

Au terminat abia după câteva ore. April m-a condus spre un raft mare de grădină, din plastic, sprijinit de un perete. Fiecare centimetru gemea de tricouri și pantaloni de trening, îngrămădite unele în altele în teancuri înalte, pregătite și așteptând să-și primească noii proprietari. Pentru cine or fi? m-am întrebat. Oare câte dintre noi venim aici și ne primim hainele noi și dosarul plin de broșuri? A fost pus la punct un adevărat sistem, știind că vor fi multe ca mine: Bine ai venit în grup, iată noua ta uniformă. În dosar o să găsești îndrumări despre etapele traumei și pașii în recuperarea care s-ar putea să dureze toată viața. Stagiara mi-a zâmbit și a spus Poți să alegi ce culoare vrei tu! Ca atunci când alegi glazura pentru iaurtul congelat. Am ales un tricou alb-unt și pantaloni albaștri.

Nu mai rămăsese decât să mă spăl. Detectivul era pe drum. M-au dus din nou în încăperea rece și gri, unde am observat un duș metalic instalat într-un colț. Le-am mulțumit și am închis ușa. Am atârnat în cui halatul de spital. Am scotocit printr-un coș în care zăceau aruncate la întâmplare șampoane de hotel donate, plicuri de ceai verde, lumânărele parfumate, bețe de santal pentru spa. Am învârtit robinetul. Pentru prima dată stăteam complet goală și singură, fără gângureli în preajmă și fără mâini grijulii. Era liniște, doar zgomotul apei care izbea podeaua.

Nimeni nu rostise cuvântul viol, în afara celui scris pe bucata aia de hârtie. Am închis ochii. N-o puteam vedea decât pe sora mea sub un cerc de lumină, înainte ca memoria să mi se întunece. Ce lipsea? M-am uitat în jos, mi-am desfăcut labiile, am văzut că erau întunecate din cauza vopselei, mi s-a făcut rău de la culoarea aia vânătă-rubinie. Spuneți-mi ce s-a întâmplat. Le auzisem pe asistente rostind sifilis, gonoree, sarcină, HIV, îmi dăduseră pastila de a doua zi. M-am uitat la șuvoiul de apă limpede șiroindu-mi pe piele, inutil; ce aveam eu nevoie să curăț era înăuntru. Mi-am privit din nou trupul, o sacoșă groasă, decolorată, și m-am gândit Cineva să ia și asta, nu mă puteți lăsa singură cu așa ceva.

Îmi venea să mă dau cu capul de perete, să izbesc pierderea aceea de memorie. Am început să rup capacele tuburilor și să-mi torn pe piept șamponul lucios. Am lăsat părul să-mi cadă pe față, mi-am opărit pielea, am stat printre sticluțele goale, împrăștiate pe jos. Voiam ca apa să mi se infiltreze prin pori, să-mi ardă fiecare celulă și s-o regenereze. Voiam să inhalez tot aburul, să mă sufoc, să orbesc, să mă evapor. În timp ce-mi frecam țeasta, apa lăptoasă mi se învolbura la picioare, scurgându-se printr-un grătar metalic. Mă simțeam vinovată; California era arsă, înțepenită într-o secetă prelungită. M-am gândit la casa mea, unde tata păstra găleți roșii sub fiecare chiuvetă, ducând afară zoaiele de după spălat, ca să ude plantele. Apa era un lux, dar am rămas nemișcată, privind cum litru după litru se scurge în canalizare. Îmi pare rău, azi trebuie să fac un duș prelungit. Probabil că s-au scurs 40 de minute, dar nu m-a grăbit nimeni.

Am închis robinetul. Am rămas în ceața aburului, în liniște. Vârfurile degetelor mi se încrețiseră și făcuseră canale subțiri, palide, crâmpoțite. Am frecat oglinda, ca să îndepărtez aburul. Aveam obrajii roz. Mi-am pieptănat părul ud, mi-am strecurat mâinile în tricoul de bumbac, mi-am aranjat colierul de la gât, centrându-l pe piept. Mi-am legat șireturile de la ghete, celălalt obiect pe care mă lăsaseră să-l păstrez. Mi-am îndesat în ele pantalonii albaștri, apoi m-am răzgândit și i-am scos afară, mai bine așa. Când am dat să-mi strâng părul într-un coc, am observat o etichetă atârnând din mânecă. Pe ea era un mic desen cu o sfoară de rufe și cuvintele Grateful Garments.

În fiecare an, bunica Ann (nu-mi e rudă de sânge, dar e tot bunica noastră) făcea niște pălării extravagante din hârtie, confecționate din materiale reciclabile: plasă cu ochiuri pentru învelit perele, benzi desenate colorate, pene indigo, origami în formă de floare. Le vindea la târgurile stradale și dona ce câștiga pentru organizații locale, inclusiv Grateful Garments, care oferă haine supraviețuitorilor violenței sexuale. Dacă această organizație n-ar fi existat, aș fi ieșit din spital îmbrăcată doar într-un halat șleampăt și niște ghete. Ceea ce înseamnă că toate orele petrecute la masa din bucătărie, tăind și lipind pălării, apoi pentru vânzarea lor, într-o mică gheretă încinsă de soare, mi-au dăruit o armură delicată. Bunica Ann se înfășurase pe sine în jurul meu, spunându-mi că sunt pregătită.

M-am întors în birou și am rămas cu mâinile încleștate pe genunchi, așteptând. Detectivul a apărut în prag; avea părul tuns regulamentar, ochelari cu rame pătrate, pardesiu negru, umeri lați și un ecuson pe care scria KIM; trebuie să fi fost american de origine coreeană. S-a oprit în ușă, parcă cerându-și scuze, ca și când mă vizita acasă și era cât pe ce să intre cu ghetele pline de noroi. M-am ridicat să-l salut. Aveam încredere în el, pentru că părea trist, așa că am zâmbit ca să-l asigur că totul e în regulă.

A așezat pe masă un blocnotes, un reportofon negru, pătrat, și m-a atenționat că tot ce spun va fi înregistrat. Desigur, am răspuns. Stătea cu pixul ezitând deasupra foii, în timp ce rotițele casetei se învârteau. Nu mă simțeam amenințată; expresia lui îmi spunea că se află acolo ca să asculte.

M-a făcut să recapitulez ce fel de mâncare ne-a făcut tata, cât de mult am mâncat, câte shoturi am dat pe gât, în cât timp, marca de whisky, de ce m-am dus la petrecerea aia, la cât am ajuns, numărul de persoane de la petrecere, ce alcool se bea acolo, dacă erau sticle sigilate, unde și când am făcut pipi afară, când am intrat în casă. M-am uitat încontinuu în tavan, de parcă asta m-ar fi ajutat în vreun fel să gândesc mai bine. Nu eram obișnuită să-mi amintesc atât de precis lucruri atât de banale. În timp ce scria, încuviința ușor din cap, frunzărindu-și carnetul, fâș, fâș, fâș. Când am ajuns la partea despre verandă, l-am văzut scriind ULTIMELE LUCRURI PE CARE ȘI LE AMINTEȘTE. Și-a închis pixul. S-a uitat la mine, încă mai căuta ceva. Mergeam într-o direcție și apoi drumul s-a terminat brusc. Nu aveam ce-i trebuia lui.

Potrivit transcrierii discuției, tot ce a spus în dimineața aceea a fost că m-au văzut câțiva oameni leșinată, au venit polițiștii, dar am rămas în continuare inconștientă. A spus Din cauza felului în care erai, a locului unde ai fost găsită și a stării tale, trebuie să luăm în considerare că există posibilitatea vreunui tip de agresiune sexuală. Felul în care erai, starea ta. A spus că la finalul investigației numele bărbatului și informațiile despre el vor deveni publice. Încă nu știm exact ce s-a întâmplat, a spus el. Să sperăm că nimic. Dar, în cazul cel mai rău, trebuie să aflăm ce a fost. Tot ce-am auzit a fost Să sperăm că nimic.

CHANEL: Ăăă, știți unde am fost găsită, mai exact?

DETECTIVUL: OK. Undeva pe lângă casă este un mic spațiu, cred că este și un tomberon acolo. Nu în tomberon.

CHANEL: Da, nu acolo.

DETECTIVUL: Nu, ci în spațiul din spatele lui.

A spus Niște oameni aflați în trecere te-au văzut acolo și au zis ceva de genul „Stai, ceva nu e în regulă“. Și apoi s-au oprit, ăă, au văzut pe cineva… apoi s-a mai apropiat o persoană și te-a văzut. Și a sunat, ne-a sunat pe noi… Ăăă, sigur că, pentru început, presupunem un posibil viol.

Nu înțelegeam. Cum am ajuns afară? Ce nu era în regulă? Detectivul s-a foit pe scaun și am surprins o mică ezitare când a spus Te-ai cuplat cu cineva? Mi s-a părut o întrebare ciudată. Am spus că nu. Deci nu avea nimeni permisiunea să te atingă în vreun fel. Felul în care arăta, plin de tristețe, de parcă ar fi știut deja adevărul. Am simțit cum îmi înțepenește tot corpul. Am spus L-au prins, gen, aseară, nu? A încercat să scape?

El a răspuns: Așa că acum trebuie să ne asigurăm că este persoana căutată, deci ăsta e omul care ți-a făcut ceva sau a încercat să-ți facă ceva? Ăă, dar cineva chiar s-a comportat ciudat rău în preajma ta. Ciudat rău. Încerc să nu mă arunc să spun că această persoană e individul respectiv. Potrivit Codului Penal, putem aresta pe cineva în baza unei cauze probabile, din moment ce violul este o infracțiune, putem aresta pe cineva în baza cauzei probabile care ne face să credem că s-a petrecut o infracțiune. Chiar dacă nu s-a petrecut.

Exista subtextul că s-a petrecut ceva grav, dar fiecare propoziție era învăluită în scenariul alternativ în care eram neatinsă. Chiar dacă nu s-a petrecut. A face sau a încerca. Să sperăm că nimic. Ciudat rău. Stăteam cu picioarele în lumi diferite; una în care nu se petrecuse nimic și una în care era posibil să fi fost violată. Înțelegeam că nu-mi poate spune tot, fiindcă era o anchetă în desfășurare. Poate că văzuse și că îmi curgea apă din păr și că purtam niște haine nepotrivite. Poate că se gândea la sora mea, care era pe cale să ajungă.

Detectivul Kim a spus că s-ar putea să-mi amintesc mai multe mâine, că o să-mi dea cartea lui de vizită. Am dat din cap, dar știam că îi oferisem deja tot ce aveam. Mi-a spus că mai pe seară o să-mi pot ridica telefonul de la poliție. În spatele lui a apărut sora mea, prăbușită, cu chipul stors. Victima din mine s-a topit ca prin minune și am redevenit sora mai mare. Pe casetă, la finalul interviului, puteți auzi venirea ei:

Am spus Bună.

Oh, Doamne.

Bună.

Oh, Doamne.

Îmi pare așa de rău.

Oh.

Te-am făcut să te îngrijorezi.

Nu, este în regulă.

Oh, îmi pare rău.

Ea a spus Nu-ți cere scuze.

Mi-am păstrat cumpătul, am rămas neclintită. Eram adultul care îi arăta că străinii din încăpere erau amabili, că puteai vorbi cu ei. April i-a dat niște apă și i-a tras un scaun. Tiffany nu se putea opri din plâns. Când au început întrebările detectivului, nu mi-am luat ochii de la ea. Vorbea despre aceleași băuturi, aceleași nume de prieteni, aceeași atmosferă de la petrecere. A spus și că era acolo un tip blond care își tot băga fața în fața ei, îi atingea șoldurile, se ținea după ea. Toți prietenii ei au început să-l evite. A zis că i s-a părut ciudat că tipul nu spusese nimic, doar se holbase cu ochii mari în timp ce se apleca spre ea. A spus că a început să râdă de stânjeneală și din cauza asta li s-au ciocnit dinții.

A mai zis că a plecat un pic de lângă mine, ca să aibă grijă de o prietenă căreia îi era rău, gândindu-se că mă descurc și de una singură. Când s-a întors, poliția spărgea gașca de la petrecere. A întrebat doi studenți care bâjbâiau la ușă Ce se întâmplă?, iar ei i-au răspuns că petrecerea fusese oprită fiindcă cineva se plânsese de zgomot. L-a întrebat de mine pe un polițist din parcare și acesta n-a știut să-i spună nimic. A presupus că am plecat să mă întâlnesc cu prietenii în Palo Alto, în centru. Totuși, a mai zăbovit un timp în zonă, întrebând Ați văzut o fată care seamănă cu mine? Ea și Colleen au deschis fiecare ușă din casa frăției, apoi s-au îngrijorat când au văzut că nu răspund la telefon. M-au strigat printre copaci, în timp ce eu eram transportată pe o targă și dispăream în vehiculul acela pătrățos, alb.

L-au oprit niște studenți, am spus. Super, bine. În dimineața aceea am înțeles că trecătorii au văzut un bărbat care se comporta ciudat și l-au urmărit, ca să-l prindă. Nu știam dacă a avut sau nu loc vreun contact fizic. Nu știam dacă bărbatul acela mă atinsese pe sub haine, habar n-aveam dacă îmi dezvelise vreo parte a corpului. Mi-am spus că situația de criză fusese evitată, că răufăcătorul fusese arestat și că acum eram libere să plecăm. Detectivul ne-a mulțumit. Urma să mergem în seara aceea la secția de poliție din Stanford, ca să-mi iau telefonul. Doamnele în halate albe m-au înconjurat într-o îmbrățișare strânsă, apoi mi-au dat drumul.

Soarele era sus, reflectându-se puternic în cele câteva mașini din parcare. Ce dimineață de duminică, absolut suprarealistă. Cât de nebunească era toată situația asta? Era cel mai nebunesc lucru trăit vreodată de mine. Îmi îndesaseră o grămadă de lucruri în păsărică. Nici măcar nu mă puteam uita la halul în care eram îmbrăcată. Cât de tâmpită era ținuta asta? Mi-am aranjat părul alunecat pe ceafă, treningul mult prea mare, mergând țanțoșă și clătinându-mă un pic. Tiffany avea în continuare ochii roșii de plâns și respira neregulat, râzând întretăiat.

Ne-am urcat în mașină și ne-am holbat la un gard din plasă de sârmă, ea așteptând ca eu să-i spun unde mergem. Era încă vizibil zguduită. Nu mă gândeam la cine era el sau la cum mă simțeam eu, sau unde vor ajunge în cele din urmă fotografiile. Toate gândurile mele se învârteau în jurul ei, surioara mea mai mică, pentru care se presupunea că ar trebui să am niște răspunsuri.

Fusesem pregătită să-mi păstrez cumpătul de dragul ei. Odată i s-a făcut rău în avion, s-a aplecat în față, iar eu am întins palmele ca să-i prind voma înainte să-i ajungă în poală. Când bunica fărâmița brânză albastră în salatele noastre, Tiffany se ținea de nas și eu așteptam ca bunica să se întoarcă cu spatele și să-mi îndes în gură frunzele de salată presărate cu brânză din farfuria ei. După ce am văzut împreună E.T., a dormit cu mine în pat noapte de noapte, în următorii șapte ani, înfricoșată de extraterestrul acela deshidratat și de degetul lui zbârcit. Când oamenii se sărutau în filme, îi țineam o pernă în fața ochilor, nepotrivit, ești prea mică. Am scris și am rescris eseuri convingătoare pentru a-i determina pe părinții noștri să ne ia mobile Nokia. La fiecare petrecere a clasei, înfășuram într-un șervețel o jumătate din gogoașa sau din fursecul meu, ca să i le dau la pauză. În vremea când îmi plăceau caii, o legam de un scaun cu o lesă de câine, îi spuneam Trinity, îi puneam pe spate un covoraș de baie, în loc de șa, îi periam părul și o făceam să-mi mănânce Cheerios din palmă. Îmi amintesc și acum cum au găsit-o părinții în „boxa“ ei din grajd. Dacă vrei să te joci, să faci tu pe calul, mi-au spus ei. Te sacrifici pentru ea, o protejezi de extratereștri, mănânci brânza albastră din salata ei. Înțelegeam că este primul și cel mai important job pe care-l aveam.

Dar nu eram gata să mă duc acasă, la părinți. Aveam nevoie de timp de gândire. Tiffany și cu mine eram destul de mari ca să avem libertatea de a veni și a pleca oricând; faptul că nu veneam acasă însemna că am rămas pe la vreo prietenă, nu era motiv de îngrijorare, cartierul nostru era sigur. Îmi dădeam seama că nu le pot spune că m-am trezit la spital, plină de pământ și ace de pin, fiindcă cineva se purtase ciudat rău, și să-i fac să accepte informațiile astea. Dar e în regulă, aș spune eu. Nu este în regulă, ar spune ei. Tata ar mai întreba cine, unde, de ce și cum. Mama m-ar pune să mă întind în pat și să beau vreo fiertură cu ghimbir. Când le spui părinților, începe agitația. Nu voiam agitație. Nu voiam decât să dispară totul.

Eram convinsă că poliția îmi va spune că bărbatul ăla a încercat să facă ceva, dar n-a reușit, ne cerem scuze pentru deranj. De fapt, eram atât de sigură că era o eroare absolută, încât, atunci când sora mea m-a întrebat dacă o să le spunem alor noștri, am spus Poate peste câțiva ani. Mi-am imaginat o zi în care o să vină vorba pe neașteptate, la cină. Știați că odată aproape că am fost agresată? Și ei ar spune Oh, ne pare rău, n-am știut că ți s-a întâmplat una ca asta. De ce nu ne-ai spus? Iar eu le-aș răspunde Păi a fost acum multă vreme și s-a dovedit că nu era nimic până la urmă, și mi-aș flutura mâna, apoi i-aș ruga să-mi dea fasolea verde.

Stând în parcarea aceea, singurul loc la care mă puteam gândi să merg era In-N-Out7. Era 10 dimineața, prea devreme pentru burgeri, dar In-N-Out era altceva. Pe măsură ce am crescut, am ajuns să tratăm interiorul acela cu dale albe ca pe o biserică. Acolo ne adunam când una dintre noi era supărată sau când sărbătoream sau când eram cu inima frântă. Toate solnițele și sosierele alea mă făceau să mă simt mai bine. Dar în momentul când am ajuns acolo m-am simțit jenată de hainele mele și am cerut să trecem pe la ghișeul de comandă din mașină. Ne-am luat burgerii și am tras deoparte, ca să mâncăm. Am luat o înghițitură, dar n-am simțit sosul. Am strecurat burgerul în ambalaj și l-am așezat jos, la picioare. Trecuse destul timp. Știam că, până acum, casa trebuie să se fi golit deja, tata fiind plecat cu treabă, iar mama cu prietenele, fiecare cu rutina lui duminicală.

Tata era terapeut ieșit la pensie; lucrase șase zile pe săptămână, 12 ore pe zi, ascultând oamenii. Toți banii cu care ne-a asigurat acoperișul deasupra capului și hrana de zi cu zi au venit din îndrumarea oamenilor prin povești pe care noi nu le-am auzit niciodată. Mama este scriitoare, autoare a patru cărți scrise în chineză, ceea ce înseamnă că nu le pot citi încă. Oricât de deschiși sunt părinții mei, o mare parte din viața lor mi-a rămas necunoscută.

După două decenii de muncă în cabinetul lui privat, tata spunea că a auzit orice scenariu ți-ai putea imagina. Crescând în timpul Revoluției Culturale, în China rurală, mama a văzut orice atrocitate ai putea vedea. Amândoi înțeleg că viața e vastă și încurcată, că nimic nu este în alb și negru, că e imposibil să existe o traiectorie liniară și că până la urmă este un miracol faptul că deschizi ochii dimineața. S-au căsătorit în singurul centru cultural chinezesc din Kentucky, un cuplu atrăgător, neobișnuit.

Nicio piesă din mobila noastră nu se potrivește cu cealaltă. Prosoapele noastre nu sunt plușate și albe, ci uzate, cu personaje din Scooby-Doo. Când avem invitați la cină, Tiffany și cu mine ascundem toate cărțile, mingile dezumflate și mostrele de loțiuni, până când totul arată sclipitor. Încercăm să imităm sclipiciul poleit din casele prietenilor noștri. Dar după aceea, de parcă întreaga casă ar putea să-și descheie pantalonii și să-și elibereze mădularele, toate lucrurile se revarsă iarăși afară.

Casa mea este un loc unde totul crește și se permite orice împrăștiere de lucruri, unde oricine este binevenit în orice moment al zilei. Familia mea înseamnă patru planete orbitând în același mic univers. Dacă am avea un slogan, acela ar fi Simte-te liber să faci cum vrei. Casa este neconvențională. Casa este căldură. Casa este apropierea, simultan cu păstrarea independenței. Casa este locul unde întunericul nu poate ajunge. Eram hotărâtă nici să nu-l las.

În timp ce trăgeam pe aleea din față, a sunat telefonul surorii mele; era detectivul. Mi l-a trecut mie. Ați vrea să depuneți o plângere? a spus el. Ce înseamnă asta? l-am întrebat. Mi-a răspuns că nu poate să-mi spună prea multe despre proces, fiindcă acesta era mai mult în departamentul procurorului districtual. A adăugat că departamentul era deja înclinat să depună plângere, dar că depindea de mine dacă vreau să particip sau nu. A spus că ar simplifica lucrurile pentru ei dacă aș vrea, dar nu sunt obligată. Am întrebat dacă aș putea avea o clipă ca să mă decid și i-am spus că o să-l sun înapoi.

Am închis și m-am întors spre sora mea. Nu aveam pe nimeni cu care să mă consult, iar Tiffany n-avea nicio idee. Ar trebui să fac plângere? Ar trebui, nu? Poate n-ar trebui. Dar ei o fac oricum, așa că aș putea s-o fac și eu, adică, ce e? Cum ar fi? Am rămas uitându-mă în jur, zăpăcită. Probabil că ar trebui, nu? Dacă și ei o fac. La momentul acela mi-am imaginat că era echivalentul semnării unei petiții, o mică ștampilă de confirmare prin care întăream decizia poliției de a cerceta cazul. Mi-era teamă că, dacă spun „nu“, va însemna că eram de partea străinului. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte instanța de judecată, care nu era nimic mai mult decât runda finală obscură și dramatică pe care o vezi la televizor. În plus, tipul era deja în pușcărie. Dacă se dovedea că n-a fost nimic, urmau să-i dea drumul, altfel rămânea acolo și-și ispășea pedeapsa. Aveau toate dovezile necesare pentru a obține condamnarea. Nu era decât o formalitate. L-am sunat înapoi. Uh, da. Da, o să depun plângere. Mulțumesc.

Nu știam că banii pot deschide ușile celulei. Nu știam că, dacă o femeie este beată când s-a petrecut agresiunea, atunci ea nu va fi luată în serios. Nu știam că dacă el era beat când avea loc agresiunea, oamenii îl vor trata cu simpatie. Nu știam că pierderea memoriei în cazul meu va deveni o oportunitate pentru el. Nu știam că a fi victimă era sinonim cu a nu fi crezută.

Stând pe aleea aceea, nu știam că acel neînsemnat da îmi va redeschide trupul, îmi va hârșâi tăieturile proaspete, îmi va deschide larg picioarele pentru public. Habar n-am avut ce era o audiere preliminară sau ce însemna de fapt un proces, n-am știut că eu și sora mea vom fi instruite să încetăm să vorbim una cu cealaltă, pentru ca apărarea să nu ne acuze de conspirație. Cuvântul de două litere rostit în dimineața aceea a descuiat un viitor, unul în care aveam să împlinesc 23, 24, 25 și 26 de ani, fără ca acest caz să fie închis.

Am plecat pe coridor spre camera mea, spunându-i lui Tiffany că o să ies curând. Am încuiat ușa și am mai făcut un duș, ca să spăl spitalul de pe mine. Ea a desfăcut canapeaua extensibilă din living și a dat drumul la televizor. M-am întins lângă ea. Atunci, mâna ei a poposit ușor pe a mea, ca pe o coală de hârtie, de parcă s-ar fi temut să nu zbor. Televizorul zumzăia ușor, iar soarele de după-amiază se topea prin ferestrele livingului, iar părinții noștri au ajuns acasă și au intrat în hol, în timp ce noi ațipeam și ne trezeam. Merseserăm împreună la petrecere și fuseserăm despărțite, iar acum eram iar împreună, dar nu mai eram aceleași.

Când s-a lăsat seara, ne-am trezit și le-am spus părinților că ne ducem să luăm înghețată. Acum regret, fiindcă astăzi, când mă duc după înghețată și întâlnesc ochii mamei, trebuie să-i spun Pe cuvânt, e vorba de înghețată pe bune.

Mai întâi am luat-o pe Julia, care învăța în biblioteca din campus. Ea și Tiffany erau prietene de pe vremea când dințișorii lor micuți erau strânși în aparate dentare. Julia era mereu plină de viață, dar în seara aceea, când am tras pe dreapta lângă ea, mi s-a părut șocată.

În timp ce mă uitam la ele două, așezate la mine în mașină, mi-am dat seama că secretul meu devenise și al lor. Am înțeles că nu așa trebuia să gestionăm lucrurile. Dacă Tiffany s-ar fi aflat vreodată în spital, aș fi vrut ca ai mei să știe. Dar mă aflam într-o poziție ciudată. Când sunt întrebată De ce nu le-ai spus părinților tăi?, întreb, la rândul meu Dar mie de ce nu mi-a spus nimeni? Trebuia să țin povestea sub control până când aflam mai multe.

Parcarea era tăcută și întunecată. Trecusem de multe ori pe lângă clădirea asta. Era mică, înconjurată de un șanț cu rumeguș și tufe îndesate, cu molii ricoșând din luminile de pe stradă și dâre de fire luminate alb. Ușa a bâzâit și am fost lăsate să intrăm pe un hol murdar, acoperit cu panouri de plută și pliante. Detectivul Kim nu era acolo. În schimb, am fost primită de o polițistă îmbrăcată cu geacă de vânt. Avea pielea măslinie și părul negru, des, ajungându-i aproape până la talie. Am urmat-o într-o încăpere mică, unde se aflau, așezate pe masă, un carnet și un reportofon, în timp ce Tiffany și Julia mă așteptau într-un alt birou. Am crezut că o să-mi spună ce se întâmplase cu bărbatul acela, că o să-mi dea telefonul și o să-mi ureze toate cele bune. Dar a închis ușa și a coborât jaluzelele. Și au început iar întrebările prin care îmi cerea să-mi amintesc fiecare detaliu neînsemnat din noaptea anterioară, de data asta și mai precis. Transcriptul conversației noastre a ajuns la 79 de pagini. Era plictisitor și repetitiv și nu puteam înțelege semnificația celor spuse de mine sau cum ar putea juca asta vreun rol în toată povestea.

Un ciocănit în ușă și a intrat un alt polițist, înalt, îmbrăcat într-o uniformă de culoarea ghindei, cu mustață groasă și centură neagră, acoperită cu desene negre. Avea o înfățișare aspră și obosită și a zis că se bucură să vadă că sunt bine. Felul în care a spus-o a făcut să sune de parcă ar fi fost un miracol, de parcă aș fi murit și aș fi înviat. Mi-a zis că unul dintre cei care m-au găsit s-a oprit din vorbit ca să plângă și să-și tragă sufletul. Sergentul a spus că și el aproape că s-a înecat de plâns. Bărbați în toată firea plâng, mi-am spus. Ce mama dracului s-a întâmplat acolo?

Polițista mi-a întins telefonul, băgat într-un plic mare. Carcasa albastră era acoperită de noroi, cu o margine întărită de pământ maroniu de jur împrejur, ca și cum telefonul meu ar fi fost îngropat și apoi dezgropat. Aveam zeci de apeluri pierdute și de mesaje de la Tiffany și Julia, Unde ești, mă sperii. Polițista mi-a cerut să-i trimit pe e-mail toate fotografiile pe care le făcusem în noaptea aia. Într-una țineam un pahar roșu, uitându-mă cruciș, intenționat. De ce n-am putut și eu, măcar o dată, să zâmbesc normal? I-am trimis pozele și capturi de ecran cu absolut tot, fără să știu că vor deveni probe. Mi-a oferit posibilitatea de a pune întrebări. Potrivit transcriptului, am întrebat Ăă, au spus că mi s-a întâmplat ceva. Chiar nu înțeleg ce înseamnă asta. Încă reali… chiar nu înțeleg ce înseamnă.

Mi-a spus că n-a primit nici ea toate informațiile încă. A spus că fusesem găsită de doi studenți de la Stanford, nu știa mai mult. Așa că am întrebat-o de ce fugise bărbatul acela. Mi-a răspuns că motivul a fost că ceva nu arăta în regulă. Încercam să ajung cât mai aproape de locul crimei, la limita agitației de lângă mașinile de poliție parcate și banda galbenă pentru delimitarea locului. Dar cu fiecare pas cu care mă apropiam, ea se așeza în fața mea. Când pășeam în dreapta, pășea și ea în lateral. Îmi întindeam gâtul să văd ce ascundeau, dar nu era de niciun folos, eram în afara zonei de observație. N-aveam decât să rămân dincolo de o linie despre care nu se vorbea.

Dar iată ce am înțeles din toate astea. În încăperile în care intram se schimba atmosfera. Expresia de pe chipul oamenilor se întuneca, vocile coborau. Mă abordau cu ezitare, ca pe un animal pe care nu voiau să-l sperie. Îmi cercetau fața căutând ceva și eu le întorceam o privire goală. Toți au spus că erau impresionați de cât de ușor suportam situația. Polițista mi-a zis Trebuie să recunosc că ești foarte calmă, ești foarte… Așa ești tu de obicei? Am dat din cap și i-am spus că, atunci când e sora mea mai mică de față, îmi temperez emoțiile. Cu toate astea, păreau uluiți de felul în care îmi țineam firea; se pare că, date fiind împrejurările, ar fi trebuit să reacționez exact pe dos, iar asta mă descuraja.

Le-am explicat că nu le spusesem încă părinților. E de înțeles, a zis ea. Știi, tu încerci, cred că tu încerci să-i menajezi pe ai tăi emoțional… până când o să poți… să ai un fel de înțelegere mai bună a ceea ce s-a petrecut și s-a întâmplat de fapt. A fost foarte drăguță că mi-a validat sentimentele, dar mi-a redirecționat absolut toate întrebările.

Înainte de încheierea discuției am clarificat două lucruri:

1. Nimeni nu avea să-mi contacteze părinții înainte ca eu să pricep ce se întâmplase.

2. Nu voiam să-l văd sau să fiu vreodată în contact cu bărbatul acela, oricine ar fi fost el.

Am fost condusă într-o sală de așteptare decorată cu trofee prăfuite, în timp ce Tiffany a intrat pentru a fi chestionată. Polițista a notat următoarele observații:

Unul dintre ceilalți tipi de la petrecere era un băiat tăcut, care nu vorbea deloc. Colleen și Tiffany s-au gândit că era un ciudat, din cauza agresivității lui. Tiffany l-a descris ca având înălțimea aproximativă de 1,80 metri. Era blond și cârlionțat, ochi albaștri. Părea proaspăt ras. Purta o șapcă cu borul la spate. Avea pantaloni lungi, nu șort. Nu-și amintea ce tricou purta. Și-a spus că arăta ca unul dintre colegii ei de la facultate. Tipul agresiv oferea beri. La un moment dat, s-a apropiat de Tiffany și a început s-o sărute pe obraz. Apoi s-a întins s-o sărute pe buze. Ea a râs, șocată. Colleen și Julia au văzut și ele ce s-a întâmplat și au râs, de asemenea. Tipul a plecat. Apoi, la puțin timp după aceea, în timp ce Tiffany vorbea față în față cu Colleen, tipul agresiv s-a întors. S-a strecurat între ea și Colleen și a încercat din nou s-o sărute pe Tiffany. A tras-o în față, prinzând-o mai jos de talie, și a sărutat-o pe gură. Ea i-a spus că trebuie să plece și s-a smuls din strânsoare.

Când am ajuns acasă, Tiffany a intrat înăuntru, iar eu am rămas în mașină. Mi-am dat seama că iubitul meu, Lucas, se întreba probabil de ce nu dădusem niciun semn toată ziua. El trăia în Philadelphia și eram împreună de câteva luni. A răspuns de la primul țârâit. Mi-am făcut griji pentru tine noaptea trecută, a spus el. Ai ajuns cu bine acasă?

Nici măcar nu știam că l-am sunat. Am căutat în lista de apeluri din telefon și i-am găsit numele îngropat în apelurile pierdute. Îi dădusem telefon cam pe la miezul nopții, adică îl trezisem din somn la 3 dimineața, pe fusul lui orar. Te-ai întâlnit cu Tiffany? m-a întrebat. Mi-am făcut griji că o să te trezești în vreun tufiș, sau așa ceva. Am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos. Știa? De unde ar fi putut ști? Ce vrei să spui? l-am întrebat. A spus că spre finalul conversației noastre nu prea mai vorbeam în engleză, că începusem să vorbesc în dodii. De câte ori făceam o pauză, el țipa la telefon s-o găsesc pe Tiffany, dar nu i-am răspuns nici măcar o dată. Știa că sunt singură și incapabilă să am grijă de mine. Am simțit cum mă scufund. Mi-ai lăsat un mesaj vocal, a spus el. Păreai beată criță. I-am spus: Să nu-l ștergi. Îmi promiți că n-o să-l ștergi?

Ești bine? Pari tristă, a spus el. Am dat din cap, ca și când ar fi putut auzi gestul ăsta. Sunt doar somnoroasă, am spus. Am intrat în casă și am scos carcasa murdară a iPhone-ului, dar nu am spălat-o. Am împăturit treningul și l-am îndesat în fundul dulapului. Am strecurat dosarul portocaliu pe raft, am scos brățara de spital și am îndesat-o înăuntru. Aveam dorința ciudată de a păstra totul, artefacte ale existenței acestei realități alternative.

A doua zi era Ziua Martin Luther King, ultima din acest weekend prelungit. Înainte ca Tiffany să se întoarcă la școală, voiam să-i arăt că această situație nu era un motiv să ne îndepărtăm sau să ne distanțăm una de alta, că trebuia să ținem aproape de mama și tata. Am propus să ieșim la cină. Am așteptat în picioare să fim conduși la masă, lângă niște decoruri din hârtie roșie, un castron cu bomboane de pepene și un acvariu plin cu pești îmbufnați. Am comandat o rață Peking întreagă. Ca întotdeauna, mama ne-a pregătit o demonstrație: a desfăcut pe jumătate chifla, a uns-o cu un gogoloi de sos de prune, a adăugat o bucată crocantă de carne roșie de rață, câteva fire de ceapă verde și felii de castravete, apoi a rulat totul. Mama rulează jointuri de rață. Mamă, mamă, uite, Mac Marijuana. După cină, sora mea a condus mai mult de 300 de kilometri ca să se întoarcă la școală, printre fâșii de pământ drept, prin Gilroy, Salinas, King City, până la San Luis Obispo. A spus că era înspăimântată că m-a lăsat singură. De ce? am întrebat. E ridicol. O să fiu bine.

În momentul acela era foarte simplu; am pus amintirea acelei dimineți într-un borcan mare. Am luat borcanul acela și l-am dus jos, jos, jos, pe rânduri și rânduri de scări, l-am băgat într-un dulap, l-am încuiat acolo și am apucat-o vioaie pe scări în sus, ca să continui să-mi trăiesc viața pe care mi-o construisem și care n-avea nimic de-a face cu el sau cu ce ar fi putut vreodată să-mi facă. Borcanul dispăruse.

Nu știam că în seara de dinainte, la ora 23, el fusese eliberat pentru o cauțiune de 150 000 de dolari. La mai puțin de 24 de ore de la arestare, era deja în libertate.

1 California Polytechnic State University.

2 Restaurant mexican specializat în taco.

3 Cuvântul englezesc dingleberry desemnează un soi de fructe de pădure, dar conotația cea mai cunoscută și cea mai folosită este cea vulgară (bucățele de hârtie igienică lipite de firele de păr dintre fese).

4 Produs cosmetic pentru hidratarea pielii.

5 Sexual Assault Response Team (Echipa de reacție în cazuri de agresiune sexuală) — instituție care intervine în cazuri de agresiuni sexuale, pentru colectarea analizelor medicale.

6 Bucurie, în lb. engleză.

7 In-N-Out Burger este un lanț regional american de restaurante fast-food.