Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Laurențiu Dulman

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Rodica Crețu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Le Assaggiatrici

Autor: Rosella Postorino

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0740-7

ISBN (PDF): 978-606-40-1075-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-1487-0

Am intrat pe rând. Așteptaserăm ore întregi afară, în picioare pe hol, și simțeam nevoia să stăm jos. Camera era mare, cu pereți albi. În centru, o masă lungă din lemn întinsă deja pentru noi. Ne-au făcut semn să luăm loc.

M-am așezat și am rămas așa, cu mâinile încrucișate pe burtă.

În fața mea, o farfurie de porțelan alb. Îmi era foame.

Celelalte femei s-au așezat în liniște. În total, eram zece.

Unele stăteau drept și grațios, cu părul prins în coc, altele se uitau în jur. Fata din fața mea își smulgea pieliţele de la unghii, mărunțindu-le apoi cu dinții. Avea obrajii moi, pătați de cuperoză. Îi era foame.

La unsprezece dimineața, eram deja flămânde. Nu din cauza aerului de țară sau a călătoriei cu autobuzul. Golul acela din stomac era frică. De ani întregi ne era foame și frică, iar când aroma mâncărurilor ne-a ajuns sub nas, simțeam pulsul bătând în tâmple și aveam apă în gură. M-am uitat la fata care avea cuperoză. Era stăpânită de aceeași dorință.

Fasolea verde fusese gătită în unt topit. Nu mai mâncasem unt de la nunta mea. Mă ustura nasul de la aroma ardeilor copți, aveam farfuria plină ochi și nu făceam altceva decât să mă holbez la ea. În farfuria fetei din fața mea, în schimb, era orez cu mazăre.

„Mâncați!“, ni s-a spus din colțul încăperii, pe un ton ce părea puțin mai mult decât o invitație, ceva mai puțin decât un ordin.

Puteau să vadă pofta în ochii noștri. Gurile deschise, respirația accelerată. Am ezitat. Nimeni nu ne-a urat poftă bună, așa că poate încă mai aveam timp să mă ridic, să mulțumesc, găinile au fost generoase în această dimineață, un ou este suficient pentru mine astăzi.

Am numărat din nou comesenele. Eram zece, deci nu era Cina cea de Taină.

„Mâncați!“, ni s-a repetat din colțul încăperii, dar eu înfulecasem deja o păstaie și îmi simțeam sângele cum urcă și coboară din cap până în picioare, simțeam bătăile inimii domolindu-se. Ce festin mi-ai pregătit! Ardeii ăștia sunt atât de dulci! Un ospăț pentru mine — o masă de lemn, nici măcar o față de masă deasupra, porțelan de Aachen și zece femei. Dacă am purta văl, am arăta ca niște călugărițe. Cantina călugărițelor care au făcut jurământ de tăcere.

La început, am luat câțiva dumicați, ca și cum nu am fi fost obligate să înghițim tot, ca și cum am fi putut refuza această mâncare, acest prânz care nu era pentru noi, care ni se cuvenea întâmplător, după cum tot întâmplător eram vrednice să ne așezăm la masa lui. Apoi însă mâncarea a început să alunece pe esofag, ajungând în acea gaură, în stomac, și cu cât îl umplea mai mult, cu atât gaura se lărgea, cu atât strângeam mai tare furculițele. Ștrudelul de mere era atât de bun, încât brusc mi-au dat lacrimile. Atât de bun, încât băgam în gură bucăți din ce în ce mai mari, înghițindu-le una după alta, până când am dat capul pe spate și mi-am tras sufletul sub ochii inamicilor mei.

Mama obișnuia să spună că, atunci când mănânci, te lupți cu moartea. A spus asta chiar înainte de Hitler, când mergeam la școala elementară numărul 10 din Braunsteingasse, în Berlin, iar Hitler încă nu exista. Îmi lega funda la șorțuleț și îmi dădea ghiozdanul, spunându-mi să fiu atentă când mănânc la prânz, să nu mă înec. Acasă, aveam prostul obicei de a vorbi non-stop, chiar și cu gura plină; trăncănești prea mult, îmi spunea, iar eu mă înecam, tocmai pentru că mă făcea să râd tonul acela dramatic, metoda ei educațională bazată pe amenințarea cu dispariția. De parcă fiecare gest de supraviețuire ne-ar expune pericolului de moarte. Viața era periculoasă, lumea întreagă — o ambuscadă.

După ce am terminat de mâncat, s-au apropiat doi soldați SS. Femeia din stânga mea s-a ridicat de pe scaun.

— Stai jos! Așază-te la loc!

Femeia a căzut înapoi pe scaun ca și cum ar fi fost împinsă.

Una dintre cozile împletite și răsucite în formă de melc în părțile laterale ale capului i s-a desprins din agrafă, legănându-se ușor.

— Nu aveți voie să vă ridicați! Veți rămâne aici, așezate la masă, până la noi ordine. În liniște!

Dacă mâncarea era contaminată, otrava avea să intre rapid în sânge.

Soldatul SS ne-a analizat pe fiecare în parte, pentru a ne testa reacțiile. Nu am scos niciun sunet. Apoi i s-a adresat din nou femeii care se ridicase. Purta un Dirndl1, poate în semn de respect.

— O oră va fi suficient, stai liniștită! i-a spus. După o oră, veți fi libere să plecați.

— Sau moarte, comentă o camaradă.

Am simțit cum mi se strânge cutia toracică. Fata care avea cuperoză și-a îngropat fața în palme, înăbușindu-și suspinele.

— Încetează! șuieră bruneta de lângă ea.

Dar deja plângeau și celelalte precum crocodilii sătui. Poate că era un efect al digestiei.

Am spus în șoaptă:

— Pot să te întreb cum te cheamă?

Fata care avea cuperoză nu și-a dat seama că vorbeam cu ea. Am întins brațul și i-am atins mâna. S-a întors, uitându-se la mine cu o expresie de neroadă. Îi plesniseră toate capilarele.

— Cum te cheamă? am repetat.

Neștiind dacă are voie să vorbească, fata s-a uitat la soldaţii din colțul încăperii, dar erau distrași. Era aproape douăsprezece și dădeau semne de oarecare toropeală. Poate că nu erau cu ochii pe ea.

— Leni, Leni Winter? a mormăit ea, ca și când ar fi fost o întrebare, dar era numele ei.

— Leni, eu sunt Rosa, i-am spus. În curând vom merge acasă, o să vezi.

Leni abia trecuse de vârsta adolescenței. Îți puteai da seama după coapsele ei dolofane. Avea fața uneia pe care nu o atinsese nimeni într-un hambar, nici măcar în inerția epuizantă a sfârșitului recoltei.

În ’38, după plecarea fratelui meu Franz, Gregor m-a adus aici, la Gross-Partsch, să-i cunosc părinții. Se vor îndrăgosti de tine, îmi spunea, mândru de secretara berlineză pe care o cucerise și care se logodise cu șeful, ca în filme.

A fost plăcută călătoria aceea spre est, în atașul motocicletei. Spre est noi călătorim, spunea cântecul. Îl auzeam în difuzoare, nu doar pe 20 aprilie. Ziua de naștere a lui Hitler era în fiecare zi.

Era prima dată când mergeam cu feribotul și plecam din oraș cu un bărbat. Herta m-a lăsat să dorm în camera fiului său, iar pe el l-a trimis să doarmă la mansardă. După ce părinții lui au mers la culcare, Gregor a deschis ușa și s-a furișat în patul meu.

— Nu, am șoptit, nu aici.

— Atunci, hai în hambar!

Mi s-au umezit ochii.

— Nu pot, dacă ne vede mama ta?

Nu mai făcusem dragoste. Nu mai făcusem dragoste cu nimeni.

Gregor mi-a mângâiat buzele ușor, desenându-le conturul, apoi a apăsat cu vârful degetelor din ce în ce mai tare, până când mi-a dezvelit dinții, până când mi-a deschis gura, strecurând înăuntru două degete. Le simțeam uscate pe limba mea. Aș fi putut să strâng maxilarul, să-l mușc. Gregor nici măcar nu se gândise la asta. A avut mereu încredere în mine.

Peste noapte, nu m-am putut abține, am urcat în mansardă și de data asta am fost eu cea care a deschis ușa. Gregor dormea. Mi-am apropiat buzele întredeschise de ale sale, contopindu-mi respirația cu a lui, iar el s-a trezit.

— Voiai să știi cum miros când dorm? m-a întrebat zâmbind.

I-am strecurat unul, apoi două, apoi trei degete în gură, saliva umezindu-mi degetele. Asta era iubirea: o gură care nu mușcă. Sau posibilitatea de a mușca perfid, ca un câine care se întoarce împotriva stăpânului.

Purtam colierul cu pietre roșii, când, la întoarcerea cu feribotul, m-a luat pe după gât. Nu s-a întâmplat în hambarul părinților săi, ci într-o cabină fără hublou.

— Trebuie să plec de aici, a murmurat Leni.

Am auzit-o doar eu. Bruneta de lângă ea avea pomeți osoși, părul lucios și privirea aspră.

— Șșș, am spus, mângâind mâna lui Leni.

De data asta nu s-a împotrivit.

— Mai avem douăzeci de minute, aproape s-a terminat.

— Trebuie să plec de aici, a insistat ea.

Bruneta a privit-o pieziș.

— Chiar nu poți să taci, nu? a mustrat-o, dându-i un ghiont.

— Las-o în pace! am zis aproape urlând.

Soldații SS s-au întors spre mine.

— Ce se întâmplă?

Toate femeile s-au întors spre mine.

— Vă rog, a spus Leni. Un soldat SS s-a apropiat de ea. A strâns-o de braț și i-a șoptit ceva la ureche. Ceva ce nu am auzit, dar care i-a schimonosit chipul până la desfigurare.

— Te simți rău? a întrebat un alt soldat.

Femeia în Dirndl a sărit din nou în picioare.

— Otrava!

S-au ridicat și celelalte, în timp ce lui Leni îi venea să vomite. Soldatul SS s-a îndepărtat la timp, pentru ca Leni să vomite pe podea.

Soldaţii au fugit afară, l-au strigat pe bucătar, l-au interogat.

Führerul avea dreptate, englezii încercau să-l otrăvească. Femeile se îmbrățișau, altele plângeau cu fața la perete, bruneta se învârtea de colo-colo cu mâinile în șolduri, scoțând un sunet ciudat pe nas. M-am dus la Leni și i-am ținut fruntea.

Femeile se țineau de burtă, dar nu aveau crampe. Își potoliseră foamea și nu erau obișnuite cu asta.

Ne-au ținut acolo mai bine de o oră. Au șters podeaua cu ziare și cu o cârpă umedă. A rămas în urmă o duhoare înțepătoare. Leni nu a murit, doar s-a oprit din tremurat. Apoi a adormit cu capul pe masă, cu mâna într-a mea și cu obrazul lipit de braț, ca o fetiță. Îmi simțeam stomacul strângându-se și bolborosind, dar eram prea obosită ca să mă agit.

Gregor se înrolase. Nu era un nazist. Nu am fost niciodată naziști. Când eram mică nu voiam să intru în Bund Deutscher Mädel2. Nu îmi plăcea eșarfa neagră pe sub gulerul cămășii albe. Nu am fost niciodată o nemțoaică adevărată.

Când le-a fost clar că nu mai era niciun motiv de îngrijorare, soldaţii au trezit-o pe Leni, ne-au aliniat și ne-au condus către autobuzul care urma să ne ducă acasă.