Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Oana Dușmănescu

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: Martin Vikar/ EyeEm

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Rodica Crețu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Hulemannen

Autor: Jørn Lier Horst

Published by agreement with Salomonsson Agency

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0766-7

ISBN (PDF): 978-606-40-1067-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-1486-3

Bărbatul decedat era complet deshidratat. Era rezemat de speteaza scaunului, cu buzele răsfrânte și cu dinții negri-gălbui dezveliți. Din scalp încă atârnau smocuri de păr prăfuit și tocit. Pielea feței lăsa să se întrevadă oasele palide și lucioase. Degetele îi erau zbârcite, negre și crăpate.

William Wisting răsfoi restul fotografiilor făcute de criminaliști. Bărbatul avusese o constituție destul de firavă, însă țesutul se contractase și putrezise, dând impresia unui corp chiar mai uscățiv decât avusese pe vremea când trăia.

Dosarul purta titlul „Viggo Hansen“. Fotografiile care-l surprindeau fuseseră făcute din unghiuri diferite. Wisting analiză diferitele poze ale trupului aproape mumificat. De obicei rămânea indiferent la fotografiile de acest fel din dosare. Era obișnuit cu astfel de scene lugubre și învățase să se detașeze de șocul vizual. În cariera sa de peste 30 de ani în poliție văzuse atât de multe cadavre, încât le pierduse șirul. Dar acesta era diferit. Nu doar pentru că nu mai văzuse ceva asemănător, ci pentru că pe bărbatul de pe scaun chiar îl cunoscuse. Practic, fuseseră vecini. Viggo Hansen locuise în imobilul din curbă, la trei case distanță de a sa, și zăcuse mort vreme de patru luni, fără ca Wisting sau oricare dintre ceilalți vecini să-și fi făcut griji pentru el.

Se opri la o fotografie făcută din cadrul ușii de la bucătărie, care surprindea camera de zi. Bărbatul era poziționat cu fața la televizor, cu spatele la fotograf. Televizorul era pornit, așa cum fusese când patrula de poliție intrase în casă.

Camera era mobilată modest. În afară de măsuța pentru televizor și scaunul pe care stătea bărbatul, observă o masă ovală de cafea, încă un scaun și o canapea cu perne și pături. Pe unul dintre pereți erau câteva rafturi și, sub ele, un dulăpior. În cealaltă parte a camerei se vedeau draperiile gri trase peste fereastră. În partea dreaptă a televizorului era o lampă de podea cu abajur franjurat și pete maronii de arsură pe partea din interior. Pe pereți erau atârnate trei picturi înfățișând peisaje. Pe masa din fața bărbatului se găseau o revistă săptămânală și o telecomandă, iar lângă acestea, un pahar și o farfurie cu niște resturi nedefinite de mâncare. Altfel, camera era îngrijită.

Nu existau urme de conflict. Nimic care să sugereze că bărbatul singuratic ar fi avut oaspeți nepoftiți în ultimele ore ale vieții sale. Nu exista nicio suspiciune că acolo s-ar fi comis vreo infracțiune. Cu toate acestea, circumstanțele impuneau ca poliția să investigheze cauzele decesului, iar Espen Mortensen făcuse o verificare de rutină amănunțită.

Următoarea fotografie era un prim-plan cu revista săptămânală așezată pe măsuța de cafea. Era deschisă la programul TV din ziua de joi, 11 august.

Wisting își ridică privirea spre fereastra biroului și se uită la zăpada care cădea cu fulgi mari. Calendarul arăta ziua de vineri, 9 decembrie. Viggo Hansen ar fi zăcut mort mult și bine, dacă n-ar fi avut o factură neplătită la curent. Compania de electricitate îl notificase în repetate rânduri că va sista alimentarea cu curent. Într-un final, trimiseseră un angajat la adresă. Doar întâmplarea făcuse ca angajatul să se deranjeze să verifice puțin mai amănunțit și să întrezărească trupul lui Viggo Hansen prin crăpătura draperiilor de la sufragerie.

În lista de programe erau încercuite anumite ore, iar Viggo Hansen făcuse un semn pe marginea revistei în dreptul emisiunilor pe care, evident, intenționa să le urmărească. Unul dintre ele era la postul Discovery Channel și se numea FBI’s Archives. Seria, care prezenta reconstituiri ale unora dintre cele mai importante cazuri ale Biroului Federal de Investigații, îi era familiară lui Wisting.

Wisting răsfoi mai departe dosarul. Următoarea fotografie prezenta chipul bărbatului decedat. Era mumificat și înnegrit, cu găuri negre în porțiunile unde pielea se desprinsese. Dantura era vizibilă până în dreptul molarilor. Ceea ce mai rămăsese din limbă atârna acum ca o umflătură neagră-albăstrie. Globii oculari erau mari și găunoși și erau îndreptați spre înainte.

Puse fotografiile la loc în dosar, se ridică și se duse la fereastră. Soarele era la asfințit. Asfințitul gri-plumburiu al iernii. Ar fi trebuit să meargă acasă, numai că acolo nu-l aștepta nimic, dacă nu punea la socoteală televizorul.

Jos, în curtea din spatele clădirii, una dintre mașini ieșea din garaj. Roțile se învârtiră în gol pe gheață, dar apoi prinseră aderență. Lumina albastră a girofarului se reflecta scânteind în fulgii de zăpadă.

Wisting reveni agale în biroul lui și privi îndelung la dosarul nu foarte voluminos. Viggo Hansen nu avea familie, prieteni sau alte rude. Murise la fel de singur cum trăise.

Voia să pună dosarul deoparte în teancul pregătit pentru arhivă, dar ceva îl împiedica. Nu știa ce anume. Nici experiența, nici intuiția nu-i spuneau decât că dosarul trebuia clasat. Cea mai importantă sarcină a anchetei era să stabilească identitatea persoanei decedate. Nu existau membri ai familiei cu care să-i compare profilul ADN, însă le fuseseră suficiente eșantioanele prelevate de pe o periuță de dinți și un pieptăn găsit în buzunarul din spate al unei perechi de pantaloni de pe un scaun din dormitor. Rezultatele testelor stabiliseră că bărbatul decedat era unul și același cu cel care locuise în acea casă: Viggo Hansen, în vârstă de 61 de ani.

Medicul legist se arătase surprins de starea în care se găsea trupul. O combinație între umiditatea redusă, temperatura scăzută și încăperea aproape ermetică, toate ușile, ferestrele și gurile de ventilație fiind închise, dusese la mumificarea treptată, dar sigură, a lui Viggo Hansen, în loc să lase corpul să putrezească și să se descompună. Cu toate acestea, cauza morții a fost imposibil de stabilit. Pe certificatul de deces scria doar mors subita. Moarte subită.

Computerul scoase un sunet scurt și pe ecran apăru un pătrat roșu. Un mesaj urgent de la dispecerat. Wisting își miji ochii. Șapte cuvinte: Cadavru descoperit lângă ferma principală din Halle.

Așeză dosarul Hansen în vârful teancului de cazuri pregătite pentru arhivare și accesă mesajul.

În redacție era liniște. Zăpada umedă se lipea de ferestre, atenuând zgomotele lumii exterioare. Spațiul de lucru era decorat deja pentru Crăciun. Televizoarele pe ecranele cărora rulau imagini tăcute ale posturilor internaționale de știri erau împodobite cu ghirlande argintii și globuri roșii. Logoul VG era ornamentat cu îngeri albi, iar de-a lungul pereților despărțitori dintre birouri sclipeau luminițele multicolore ale instalațiilor de Crăciun.

Șeful departamentului de știri era Knut A. Sandersen. Biroul său cu pereți de sticlă era orientat cu fața spre restul echipei editoriale. Line îl putea vedea ținând telefonul mobil între umăr și ureche, în timp ce el lucra la computer. La drept vorbind, șeful ar fi trebuit să plece de mult acasă. Devenise din nou tată în urmă cu două luni și jumătate. Acum era ora șapte și lucrase deja trei ore peste program.

Sandersen puse capăt discuției, sorbi din ceașca de cafea și-și lăsă capul pe spate. Cineva atârnase crenguțe de vâsc de lampa fixată pe tavan deasupra lui.

Line se ridică și dădu să intre pentru a-i vorbi despre propunerea ei. Dar telefonul lui Sandersen sună din nou și, brusc, bărbatul era din nou ocupat.

În timp ce aștepta ca redactorul-șef să se elibereze, ridică din nou ceașca, gândindu-se la Crăciun. Se întreba cum aveau să-l sărbătorească. Nu vorbise deocamdată cu tatăl ei, dar presupunea că aveau să fie ei doi și bunicul, în casa din Stavern. Poate că va apărea și Thomas. Ea și Thomas erau frați gemeni, iar el era pilot de elicopter în Escadrila 330. Thomas nu mai avusese liber de Crăciun de când murise mama lor. O cuprinse dintr-odată un dor nesfârșit. Trecuseră cinci ani și jumătate de la moartea ei. La început, dorul fusese aproape insuportabil. Existaseră dimineți când nu dorea să se trezească, izbucnea brusc în lacrimi în timpul ședințelor și se-ntreba mereu cum avea să se descurce tatăl ei de unul singur. Acum, sentimentul de dor se mai atenuase, nu mai resimțea acea disperare, dar știa că nu era o întâmplare că lucra atât de mult. Devenise dependentă de muncă, de atenția și concentrarea pe care le depunea în documentarea unui caz.

Redactorul-șef termină convorbirea, însă primi un nou telefon înainte ca Line să apuce să se ridice de pe scaun. Knut A. Sandersen încărunțise foarte tare în zona tâmplelor, în anii scurși de când Line se angajase la ziar pentru o perioadă determinată. Acum era angajată pe termen nedeterminat și făcea parte din grupul de investigații criminalistice. Propunerea pe care voia să i-o facă depășea domeniul ei, dar aveau suficienți oameni ca să i se acorde câteva zile pentru a lucra la revista de weekend.

Sandersen se ridică și se lovi de vâsc. Line bănuia că tocmai el îl atârnase acolo. Continuă să vorbească la telefon în drum spre cafetieră, dar deja încheiase convorbirea când Line îl văzu întorcându-se cu un pumn de biscuiți cu ghimbir și cu cana de cafea plină-ochi. Se așeză la birou, se lăsă pe spătarul scaunului și, pentru o vreme, rămase nemișcat.

Line știa că trebuie să se grăbească, avea de spus doar trei propoziții ca să-și vândă povestea. Se ridică, își luă ceașca de cafea, ca să facă discuția mai plăcută, și intră în biroul lui. Sandersen se uita pierdut la crengile de vâsc, apoi își îndreptă privirea spre ea.

— Vreau să scriu despre Viggo Hansen, îl anunță ea.

Sandersen începu să-și facă ordine pe birou.

— N-am auzit niciodată de el, răspunse, așezându-și hârtiile într-un teanc. Ce a făcut?

— A murit.

— A fost ucis?

Ea negă dând din cap.