tatălui meu

O să îți spun ceva: gîndurile nu sînt niciodată sincere. Emoțiile sînt.

Albert Camus

în loc de cuvînt-înainte

Am fost un om zdrobit, întors spre moarte, nu înspre viață. La 30 de ani, mă imaginam trăind încă doar cîțiva ani, la fel de zbuciumat cum am trăit mereu. Apoi, murind devreme. Cu un ochi priveam spre moarte, iar cu celălalt spre copiii mei, opintindu-mă să mai trăiesc o vreme, cît să văd fetele suficient de mari ca să se descurce singure. Este un miracol că nu am murit trăind atît de sinucigaș, fără măcar să-mi dau seama. Am trecut razant pe lîngă moarte, nu doar fiindcă am fost îngropată sub o avalanșă, ci fiindcă am trăit fiecare zi ca să mor. Am făcut întoarcerea spre viață în ziua în care am decis să mă vindec. Nu știam atunci însă că asta fac, un U-Turn definitiv spre lumină. Am aflat abia acum, după un drum lung și dureros, cînd am ajuns.

Am adunat în cartea aceasta drumul meu spre sine și lecțiile mele. Poate vor mai fi de folos cuiva, drumeț rătăcit pe calea vindecării. E darul pe care îl întorc vieții, pentru că m-a îngăduit și a așteptat să mă întorc cu fața spre ea.

damaged goods

Stăm la masa mea preferată din bistro. Locul e gol și o lumină caldă, filtrată, se așază ușurel peste toate lucrurile — mese, scaune, picturile de pe perete, florile din vaza din fața noastră, podeaua învechită, pianul —, aurind totul împrejur. Vizavi, pe o canapea, doi tineri se sărută cu patimă. Chelnerița îmi aduce supa. Și atunci, o văd. La masa de lîngă stîlp.

Întîlnirea mă tulbură profund.

Are aproape 25 de ani și a venit aici prima oară. E slabă și tristă. Se foiește pe scaun, căci simte că locul ei nu e aici, printre oameni sofisticați care mănîncă feluri complicate de mîncare, cu nume franțuzești. Nu a pus gura în viața ei pe vreun fel de brînză cu mucegai și se teme să guste, ca să nu se facă de rîs. Ea, cînd merge la restaurant, rar, comandă aceleași mîncăruri pe care le știe dintotdeauna: șnițel, ficăței, grătar. În sufletul ei, e doar o fată simplă, săracă, de la țară, stînjenită de tot ce îi e necunoscut. Îi e rușine să se uite împrejur. Bărbatul care a invitat-o la masă e sigur pe el, vorbește mult și bea vin sec, comandă platouri cu brînzeturi și fructe. Ea ridică ochii din farfurie și privește la mesele de sus, din dreapta. La una dintre ele, o femeie îi atrage atenția. Obișnuiește să se uite la femei mai în vîrstă decît ea — mai ales la cele care i se par frumoase, sigure pe ele — și să își imagineze că într-o zi ar putea ajunge și ea așa. Iar femeia asta e magnetică: îi place totul la ea, o studiază cu nesaț, nu își poate muta privirea. Femeia asta sînt eu.

O contemplu cu sfîșiere. Mă doare să o văd acolo, speriată, nesigură. Profit că bărbatul se ridică și pleacă la toaletă și mă duc și mă așez lîngă ea. Îi vorbesc cu blîndețe.

Uită-te bine la mine. Am văzut cum mă priveai, am văzut că nu m-ai recunoscut. Crezi că sînt cineva special, sigur pe sine, de succes, fericit. Sînt doar tu, peste aproape 15 ani. Uită-te bine la mine! E drum lung pînă la masa de unde am coborît eu. Drum greu. Ai vrea acum să fii în locul meu. Dar într-o zi vei ajunge acolo și vei descoperi că asta nu e nicio scofală. Femeia pe care o admirai adineauri e aproape la fel ca tine; nu s-a schimbat prea mult. Doar disimulează mai bine. Da, se simte în largul ei aici — de fapt, a devenit locul ei preferat —, comandă natural felurile astea de mîncare complicate, cu nume franțuzești, care te panichează acum. Da, a publicat cîteva cărți, lucru de neînchipuit pentru tine în clipa de față. Are doi copii mari, frumoși și talentați, care o urăsc și disprețuiesc uneori, la fel cum se urăște și disprețuiește și ea. E la fel de speriată ca tine. Și nimic din ce ești pe cale să faci în următorii aproape 15 ani nu va reuși să schimbe asta. Privește-mă. Sînt suma și reprezentarea tuturor alegerilor pe care le vei face de acum încolo, clipă de clipă, cele mai multe inconștiente, în tipare greșite pe care le vei perpetua la nesfîrșit. Te simți singură, iar asta nu se va schimba prea mult pînă vei ajunge aici. Uită-te la mine: singurătatea e o alegere inconștientă. Ai decis asta cu multă vreme în urmă, că ești de capul tău, că ești orfană, că nu te poți baza pe nimeni, iar în funcție de asta vei face alegeri toată viața. Bărbatul care stă la masă cu tine e una dintre ele. Nu va divorța pentru tine. Nu te iubește. Nici nu are cum, de vreme ce nici tu nu te iubești și nu vei ști să faci asta prea bine nici la vîrsta la care sînt eu acum: 38. Vei auzi necontenit în anii ăștia că trebuie să te iubești, să te accepți, să fii blîndă cu tine, vei înțelege doar la nivel de limbaj, dar nu vei integra decît foarte tîrziu — poate prea? — cum să faci asta. Cum să te privești și pe tine ca pe propriul copil, cu compasiune, înțelegere și iubire. Și, neînțelegînd, vei trece prin viață încăpățînată ca o vită, alegînd încontinuu să fugi de realitatea dureroasă nu cu droguri, alcool, îndopîndu-te cu mîncare, jucînd la ruletă sau făcînd sex compulsiv, ci visînd și scriind. Proiectînd mereu. Alegînd așa-zise iubiri imposibile, care să te țină în locul ăsta comun pentru tine care este suferința, fără de care nu știi să trăiești. Să te țină în locul ăsta, pe cît de incomod, pe atît de confortabil datorită familiarității pe care o reprezintă singurătatea pentru tine. Vei construi cu fiecare pas zidul ăsta impenetrabil și transparent, ca o gelatină translucidă și tremurată, între tine și toți ceilalți, după care te vei ascunde părînd, totuși, atît de la vedere. Nimeni nu va ajunge la tine, în afara unui singur om, iar ca să îl lași și pe acela vor fi atît de mari greutatea și efortul, încît te vor năuci durerea și teama. Vor fi zile cînd vei simți că te dezintegrezi de spaimă și suferință, dar vei supraviețui. Ciuntită, stricată, damaged goods, însă oarecum vie. Fiindcă vei descoperi că există durerea de deasupra durerii, iar tu vei stărui mereu să rămîi în durerea de sus, o vei perpetua la nesfîrșit ca să nu cumva să ajungi la cea adevărată, mare, de nesuportat, care se va afla mereu dedesubt: că ești de neiubit. Trebuie că ești, din moment ce nici părinții tăi nu te-au iubit. Uită-te la mine: ai decis de mult că nu meriți să fii iubită și vei trăi așa aproape toată viața ta și nimic din ce ți-aș spune acum nu va schimba asta. Sînt un regizor fără puteri: te privesc și nu pot interveni în filmul ăsta. E filmul tău. Sînt lecțiile tale, care vor deveni ale mele. M-aș așeza în genunchi să te implor să faci alt­fel, dar nu am cum. Lasă-mă să te iau în brațe. Aș vrea să îți spun că o să fie bine curînd, dar nu te pot minți. Nu o să fie. Nu o să fii. O să fii o fetiță speriată, neiubită și neiubindu-se, înfricoșată și disperată aproape toată viața, într-un corp incomod de adult, luîndu-se prea în serios, asumîndu-și prea multe responsabilități, încercînd din răsputeri să controleze incontrolabilul, încercînd în gol să se scutească de suferințe pe care tot ea și le provoacă în încercarea de a le îndepărta, incapabilă să treacă de suprafața vieții. Și nu va fi nimeni responsabil pentru toate astea decît tu însăți.

Vei ajunge cîndva la masa aia, așa cum îți dorești acum, dar nu va fi mare scofală.

Lasă-mă să te iau în brațe și să te iert. Lasă-mă să încep să te iubesc.

durere, bibelou de porțelan

Dar nu ar fi mai bine să nu răscolim totul și să încercăm să uităm lucrurile dificile? sînt întrebată din cînd în cînd de către cineva, exact cu cuvintele astea.

Pluralul mă face mereu să zîmbesc. Exprimarea asta e mereu o încercare eșuată și abuzivă de complicitate, care mă obligă cumva pe mine să ader la nevoia oamenilor de a îngropa lucrurile care îi dor. Un mecanism de coping pe care îl recunosc, îl înțeleg, dar la care nu vreau să fiu părtașă. Omul de acest fel vrea să uite, iar eu, cu nevoia mea de vindecare declarată și asumată, îi încurc planurile.

Aveam încă în minte nevoia asta de negare a unui trecut pe care ne mințim că l-am uitat, dar care ne însoțește în comportamentele zilnice, cînd am intrat la ședința săptămînală de terapie de grup. Tema pe care lucram: tata. O temă pe care am insistat mult la începutul intrării mele în terapie, fiindcă știam că acolo se ascund multe dureri și tipare disfuncționale, dar la care nu m-am mai întors aplicat în ultimii ani, fiindcă mi-a plăcut să-mi zic că lucrurile sînt destul de încheiate, înțelesesem rațional ce era de înțeles, aveam compasiunea necesară pentru a privi lucrurile în ansamblu, tatăl meu fusese o victimă la rîndu-i și făcuse ce putuse și știuse mai bine — dacă ar fi putut face mai bine, ar fi făcut —, îmi înțelegeam patternurile, nevoile neîmplinite, rănile. Mai mult, de aproape zece ani, de cînd tata e paralizat și nu mai poate vorbi, rana mea de nedreptate s-a tot cicatrizat, într-un anume fel fusese pedepsit de ceva mai mare decît el pentru ce-mi făcuse mie, ce rost mai avea să țin eu ranchiună? În plus, încă aveam zile cînd mă gîndeam speriată la copilul rănit care se rugase ca tata să moară sau să dispară și mă simțeam vinovată pentru gîndurile de atunci.

Îmi doream tema asta. Îmi doream să mă întorc la tata. Îmi doream să mă întorc în copilăria mică, dar cu nivelul de conștiință și conștientizare atins acum, după atîția ani de lucru cu sinele. Știam că va durea, dar mă simțeam pregătită. Oarecum.

Și apoi, pe nesimțite, din exercițiu în exercițiu, m-am trezit pe covor într-o scenetă pe care trebuia să o interpretez împreună cu o colegă de grup și în care fiecare dintre noi trebuia să joace, pe rînd, rolul tatălui celeilalte și rolul copilului care a fost. Iar colega mea alesese o scenetă ludică, precum fusese relația cu tatăl ei cînd era ea mică, drept urmare m-am aflat în situația de a interpreta un tată așa cum nici nu am știut în copilăria mea că există.