Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Laurențiu Dulman

Ilustrație și design copertă:

Alexe Popescu

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriela Anghel

Corectură:

Irina Botezatu

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Formula. The Universal Laws of Success

Autor: Albert-László Barabási

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0769-8

ISBN (PDF): 978-606-40-1066-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-1423-8

Introducere

Succesul nu se referă la tine.
Se referă la noi

Soția mea spune că s-a îndrăgostit de mine pentru că știam temperatura soarelui. M-am întâlnit cu ea într-o cafenea, în timp ce mă pregăteam să le predau studenților mei bazele termodinamicii. „Cum am putea să știm așa ceva?“, m-a întrebat ea. Ideea că aș putea atribui o cifră — 5 778 kelvini, ca să fim mai exacți — unui lucru atât de îndepărtat, de inabordabil și de violent, incomensurabil de incendiar — părea un truc de magician. E tipul de răspuns pe care orice părinte ar fi încântat să-l ofere întrebărilor pe care obișnuiesc să le pună copiii. Dar noi recunoaștem că „Nu știm“ sau vorbim în termeni vagi. „Soarele e fierbinte. Foarte fierbinte.“ Și totuși e vorba de corpul ceresc strălucitor care ne luminează zilele, sursa vieții așa cum o cunoaștem noi. În copilărie, mi se părea uluitor faptul că adulții știau atât de puține despre ceva atât de mare.

Bunicul meu a fost proprietarul unei flote de camioane dintr-un mic sat transilvan, dar, la momentul la care am apărut eu, din afacerea lui mai rămăsese doar atelierul mecanic, o baracă imensă de lemn în care îmi petreceam toate zilele vacanței. Îmi plăcea enorm atelierul, care a fost, într-un fel, primul meu laborator, locul în care puteam să demontez un obiect în siguranță, până la piulițe și șuruburi, să-i studiez angrenajele și să văd exact cum operează. A înțelege ce anume face ceva să funcționeze — asta era fascinația mea. Continuă să fie și acum.

Provin dintr-o familie de meseriași. După ce comunismul i-a răpit flota de camioane, bunicul meu repara aparate electrocasnice pentru întreg cartierul, examinând cu încredere răbdătoare măruntaiele unui fier de călcat sau ale unui radio. Tatăl meu, șofer de camion pentru afacerea familiei la doar 10 ani, putea să se strecoare sub o mașină suferindă, să cotrobăie câteva minute și să iasă afară cu degetele înnegrite și cu o expresie încântată, cu problema rezolvată. Și-a petrecut viața conducând întotdeauna ceva — o școală, un muzeu, o companie — și abordând fiecare slujbă cu o mentalitate de meseriaș care își suflecă mânecile și face obiectul să funcționeze, indiferent de circumstanțe.

Poate curiozitatea de meseriaș e cea care m-a făcut să devin om de știință. De devreme, fizica mi-a permis să explorez roțile dințate și angrenajele universului și forțele înseși care ne controlează viața. Căutând alte provocări, mai târziu m-am îndreptat spre complexitățile rețelelor și datelor. Pentru un om vigilent, căruia îi place să pună întrebări, mi-am ales drept cămin colțul potrivit al lumii științifice. Atât timp cât o direcție de cercetare se bazează pe cifre — cu cât mai multe, cu atât mai bine —, pot s-o urmăresc cu încăpățânare, să îi iau urma prin labirintul de date disponibile pentru cercetători în lumea noastră hiperconectată și tehnologizată. Vânarea unui răspuns duce inevitabil la alte întrebări, la noi posibilități care plutesc ca niște musculițe la periferia oricărei cercetări pe care o întreprind. Încerc să le alung și să rămân concentrat asupra sarcinii mele, dar nu sunt cu mult diferit de copilul de odinioară, care întreba „De ce?“ ca răspuns la... mă rog, cam la orice. Căutarea unor răspunsuri e ceea ce mă face să mă trezesc dimineața și ceea ce mă ține treaz noaptea.

În prezent, conduc Centrul de Cercetare al Rețelelor Complexe de Rețea din Boston, unde slujba mea e să explorez de ce-ul din spatele unor subiecte foarte diferite, cum ar fi modul în care interacționează oamenii și moleculele, unde și cum se formează legăturile și ce ne poate spune interconectarea dintre noi despre societate sau despre originile noastre biologice. Am cercetat în amănunţime topologia internetului. Studiem modul în care mici defecte ale rețelelor noastre genetice pot să ducă la boală. Explorăm modul în care creierul nostru controlează miliardele lor de neuroni și modul în care moleculele din mâncare se atașează de proteinele noastre, asigurându-ne sănătatea pe termen lung.

Îmi plac enorm lucrurile de genul acesta — matematica din spatele țesăturii noastre sociale, modul în care cifrele oferă un cadru conceptual pentru înțelegerea esenței conectării noastre. Când folosesc modele și instrumente ca să cercetez în detaliu subiecte neobișnuite pentru analizele științifice, aceste cadre ne adâncesc inevitabil cunoașterea.

Exact asta am făcut cu succesul. A fost nevoie de câțiva ani, dar după recoltarea unor munți de date despre realizările oamenilor, am găsit o modalitate de a descompune conceptul în elementele lui componente și de a-i studia angrenajele. Scopul nostru era să formulăm succesul ca pe o problemă de matematică pe care informaticienii și fizicienii să o poată aborda într-o modalitate clară, cu ajutorul instrumentelor necruțătoare ale științei cantitative. Nu era ceva foarte diferit de demontarea unei biciclete sau de folosirea termodinamicii pentru a studia căldura solară. După ce am început să vedem mecanismele care creează succes, am început să răspundem tipurilor de întrebări imposibile cu care îmi torturam părinții în copilărie.

De exemplu, cum anume decidem că asta — o fotografie neclară și banală expusă în Muzeul de Artă Modernă — e o capodoperă?

De ce Carousel, și nu Cats, e cel mai bun musical din toate timpurile?

Merită să-ţi faci studiile la școlile scumpe?

De ce în orice domeniu există doar o mână de supervedete?

Acestea se adaugă la sute de alte întrebări despre succes, realizare și reputație care par, asemenea temperaturii soarelui, imposibil de determinat. Performanța e cea care ne împinge în susul ierarhiei corporației? De-a lungul vieții devenim mai creativi sau mai puțin creativi? Ar trebui să colaborăm sau să concurăm cu supervedetele? Cum ne influențează accesul la succes rețelele sociale și profesionale?

Vă vine să credeți sau nu, pentru toate aceste întrebări aparent necuantificabile pot fi găsite răspunsuri cantitative. Prin examinarea modelelor din date și identificarea mecanismelor care produc succes, am determinat faptul că putem aborda frontal fiecare dintre aceste întrebări. Odată ce am început să înțelegem forțele universale din spatele succeselor și eșecurilor individuale, au început să apară descoperiri fascinante.

Am început studiul cu dezastrul, ajungând la succes în mod indirect. La momentul acela, laboratorul meu analiza datele celulelor telefonice pentru a înțelege modul în care reacționează oamenii la catastrofe majore. Dându-mi seama că era o bună ocazie de a învăța făcând, l-am racolat pe Dashun Wang, un doctorand foarte sociabil de origine chineză, să mă ajute cu proiectul curent. Acest demers a avut drept rezultat o lucrare cu adevărat fascinantă1, despre care eram sigur că urma să aibă un impact major asupra eforturilor de combatere a efectelor dezastrelor din lumea întreagă.

Numai că... nimeni altcineva nu a crezut la fel. Oricât am încercat, n-am reușit s-o publicăm. Revistele din cel mai înalt eșalon, apoi și unele mai de jos au respins-o. Noi glumeam că ar fi trebuit să scoatem din titlu „dezastru“, deoarece probabil că asta destinase lucrarea eșecului.

Dashun, care a jucat baschet toată viața, a dat din umeri, ca și cum dezastruoasa noastră lucrare ar fi fost un scor dezavantajos pe terenul de joc. Ironiile îl amuzau. Dar, când am discutat într-o noapte cu el despre următorul nostru proiect, era nerăbdător să mergem mai departe.

— Sunt dispus să fac aproape orice, mai puțin să lucrez la un nou dezastru, a spus el chicotind.

— Atunci hai să facem din următorul tău proiect un succes, am spus eu. Ce zici de Știința Succesului?

Întrebarea mea se voia ironică. Dar imediat ce am rostit-o ne-am dat seama amândoi că dăduserăm peste ceva interesant. De ce să nu ne aplicăm metodele la studiul succesului? Părea că studierea succesului nu ar fi fost foarte diferită de studierea catastrofei. Putem prezice cu acuratețe traiectoria unui uragan, prin examinarea unui morman mare de măsurători, care sunt folosite ca bază pentru modelele climatice. Aceste predicții sunt extrem de prețioase pentru crearea unui plan de reacție. Comunitățile care se află în calea calculată a unui uragan se pregătesc de vreme rea; celelalte se pregătesc pentru o stropeală și își cumpără umbrele. Nu punem la îndoială validitatea prognozei, chiar dacă cu un secol în urmă profețirea unei furtuni monumentale ar fi părut o vrăjitorie. De ce n-am putea să facem atunci ceva similar și cu succesul? La urma urmei, datele colectate în domenii neașteptate și filtrate prin modele matematice sofisticate pot să pară un fel de magie.

Am început modest, concentrându-ne asupra unei zone specifice: succesul în știință. Ne-am dat seama că în epoca digitalizată în care trăim acum, avem tezaure de date detaliate despre disciplina noastră — cataloage de lucrări de cercetare care merg până cu un secol în urmă. De ce să nu punem știința însăși sub microscopul nostru de date? Proiectul încerca să răspundă la unele dintre cele mai enigmatice și fundamentale întrebări: cum apare succesul? Cum poate fi el măsurat? De ce unii dintre cei mai mari eroi ai mei — oameni de știință remarcabili, ale căror descoperiri mi-au îmbogățit viața — sunt atât de condamnați la invizibilitate, încât abia dacă apar la o căutare pe Google? Și de ce alții, a căror operă nu e cu nimic mai remarcabilă sau inovatoare, sunt propulsați spre celebritate?

Am început imediat să sesizăm tipare ale datelor care s-au transformat în formule pe care le puteam folosi pentru a prezice rezultate viitoare pentru noi înșine, pentru colegii noștri, ba chiar și pentru rivalii noștri profesionali.