Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Roxana Iordache

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: istockphoto/© ananaline

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Carusel Multimedia

Corectură:

Dușa-Udrea Boborel

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Hide and Seek

Autor: M.J. Arlidge

Original English language edition first published by Penguin Books Ltd, London in 2017

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0733-9
ISBN (EPUB): 978-606-40-1415-3

Se mişca rapid, cu capul plecat. În seara asta coridorul era plin de trupuri, dar ea îşi croi drum printre ele, fără să privească în spate nici măcar o dată. Avansarea ei neîndemânatică era însoţită de înjurături şi insulte, iar când dădu colţul spre aripa ei, simţi cum un strop mare de salivă o loveşte în ceafă. În mod normal s-ar fi întors, ca să-l înfrunte pe făptaş — îi plăcea să rupă oase —, dar în seara aceasta nici nu se punea problema.

Închiderea celulelor urma să aibă loc peste 15 minute, iar Leah ştia că, dacă reuşeşte să ajungă înapoi în celula ei, avea să fie în siguranţă. Încercase să se facă nevăzută la Secţia de Lucru Manual, ascunzându-se într-o magazie nefolosită, dar când se auzi soneria pentru încetarea activităților, îşi dădu seama că trebuie să plece. Nu era de felul ei superstiţioasă, dar când părăsi ascunzătoarea îşi sărută de trei ori crucifixul, murmurând numele băieţilor ei şi rugându-se să aibă noroc. Era convinsă că o să aibă nevoie.

Celelalte ştiau, iar acum o urmăreau. Era doar o chestiune de unde şi când. Închisoarea Holloway e un labirint de coridoare înguste şi prost luminate, care oferă numeroase ocazii de ambuscadă. Leah cunoştea terenul foarte bine — era deja de cinci ani aici —, dar asta nu constituia o garanţie a siguranţei. Cel puţin nu atunci când erai vânată de haită.

Iuţi pasul, copleşită brusc de frică — avea senzaţia intensă că o să moară aici, în mijlocul mizeriei şi nefericirii. Îşi imagina cum sângerează pe podea, în timp ce atacatoarele ei o încercuiesc, cu ochii plini de ură…

— Vino-ţi în fire, fato!

Cuvintele aduceau cu o şoaptă aspră, iar Leah le puse capăt abrupt, mustrându-se pentru slăbiciunea şi stupiditatea ei. Avea mari probleme, fără îndoială, dar aproape ajunsese în celula sa — ar fi fost o nebunie să strice totul acum. Inspiră adânc, ieşi de pe coridor, parcurse rampa şi urcă scările în fugă, spre Nivelul Doi. Călca uşor, străduindu-se să nu facă zgomot, dar paşii ei răsunau într-un ritm metalic monoton. Se uita cu atenție maximă când în stânga, când în dreapta, aşteptându-se în orice clipă la un atac, dar, spre surpriza ei, drumul rămase liber.

De fapt, în seara asta nu părea să fie nimic ieşit din comun. Leah examină aripa ei şi văzu aceleaşi feţe cunoscute care sporovăiau şi râdeau, înaintea separării forţate din timpul nopţii. Toată lumea părea relaxată, chiar fericită, iar Leah simţi un val de optimism. Poate că toate temerile ei fuseseră nejustificate. Încă puțin şi ajungea înapoi în celula ei, teafără şi nevătămată.

Nu mai trebuia decât să aleagă momentul.

Simţea cum ochii lor o sfredelesc.

Aşa fusese încă de la sosirea ei. În ierarhia informală a închisorii, poliţiştii se situau undeva între turnători şi ucigaşii de copii, obiect de curiozitate morbidă şi de batjocură. Aşa că era urmărită de pe rampe, din uşile celulelor, prin gurile de servire. Detectivul-inspector Helen Grace îşi aştepta în continuare procesul, dar colegele de detenţie o condamnaseră deja, etichetând-o drept ucigaşă şi perversă şi împărțindu-i nişte pedepse pe măsură, în buna tradiţie a Holloway-ului. Cele mai însetate de răzbunare erau câteva infractoare violente pe care Helen le băgase la închisoare ea însăşi — pentru acestea, a se răfui cu ofiţerul de poliţie căzut în dizgraţie era deopotrivă o datorie şi o plăcere.

Singurul ei răgaz de la corvoada zilnică a jignirilor meschine şi a violenţei spontane era programul de lucru — deţinutele ştiau că nu trebuie să perturbe funcţionarea normală a închisorii —, dar nici măcar în acel timp nu avea parte de liniște. Sarcinile erau atribuite de personalul închisorii, iar gardianului care o avea în grijă pe Helen — un sadic solid pe nume Campbell — îi făcea mare plăcere să-i repartizeze cele mai neplăcute îndeletniciri. Toaletele şi duşurile, deşeurile medicale, spălătoria şi, cea mai rea dintre toate, curăţarea cantinei.

Era o însărcinare întotdeauna dificilă, dar în seara asta fusese deosebit de chinuitoare, din cauza dezastrului lăsat în urma ei de „Lucy“. Lucy era o tipă care își dorea să fie bărbat, dar care totuşi îşi ispăşea sentinţa la Holloway, tinând cont de faptul că, biologic, era femeie. Ura această închisoare şi purta o luptă legală complicată pentru a fi transferată într-o închisoare pentru bărbaţi. Colegele ei ştiau asta şi le făcea plăcere s-o provoace, refuzând să-i spună pe numele pe care şi-l alesese: Michael. În mod previzibil, în seara aceasta situaţia se inflamase din nou, iar în bătaia care urmase, fuseseră schimbate lovituri serioase. Lucy vomitase după aceea, în timp ce era imobilizată, făcând chiar şi mai neplăcută operaţiunea de curăţare a lui Helen.

Helen tocmai îşi termina misiunea, trăgând de ultimele câteva minute de dinaintea închiderii celulelor, când auzi cum cineva se apropie. Ştia cine e şi fără să ridice privirea. Deţinutele se întorseseră toate în aripile lor şi, în plus, călcătura lentă şi măsurată era inconfundabilă. Ridică privirea şi îl văzu pe Cameron Campbell cum se apropie, lăsând în urma lui un şir de paşi egali pe podeaua proaspăt spălată.

— Ţi-a scăpat o parte, spuse Cameron, arătând spre urmele paşilor lui.

— Scuze, domnule, răspunse Helen. N-o să se mai repete.

— Să te asiguri că aşa o să fie. Dacă e ceva ce nu suport, asta e… neglijenţa în muncă.

În timp ce vorbea, Campbell ridică piciorul şi împinse buza găleţii lui Helen până când o răsturnă, vărsând pe podea o cantitate imensă de apă cu resturi de vomă. Helen privi cum avansează apa, după care se întoarse spre el, cu ochii aprinşi de furie.

— Mai spală o dată, continuă Campbell nonşalant, trecând pe lângă ea. Vreau ca locul ăsta să fie imaculat pentru festivităţile de Crăciun.

Furioasă, Helen se aplecă să ia mopul şi atunci simţi cum un cot ascuţit o izbeşte în rinichi. Lovitura fu atât de bruscă şi de violentă, că o lăsă fără aer, făcând-o să cadă în genunchi şi să se prindă de marginea găleţii. Campbell nu se întrerupse din mers şi nu se deranjă să privească în urma lui, dar era evident că fetele de pe rampe savurau spectacolul.

— Uite gaborița cum râneşte — ca scroafa-n lături, strigă o mucalită, urmată imediat de râsetele celorlalte.

Helen înălţă capul, refuzând să pară înfrântă, dar nu văzu decât o sută de feţe zeflemitoare, care râdeau, glumeau şi se desfătau cu nenorocirea ei. În viaţa ei anterioară fusese un ofiţer de poliţie respectat — s-ar fi ocupat rapid şi decisiv de cineva de genul lui Campbell —, dar acum nu avea nicio putere de a acţiona. Aici era ținta glumelor, un accident pe cale de a se întâmpla, un adevărat trofeu mult râvnit de orice deţinută care ar fi avut suficient curaj să rişte un atac.

Supravieţuise până acum, dar cât putea să reziste norocul ei? Era înconjurată din toate părţile de femei care i-ar fi tăiat gâtul fără să clipească, însă autorităţile păreau hotărâte să închidă ochii faţă de situaţia ei dificilă. Nu avea unde să fugă sau unde să se ascundă, aşa că nu putea să lase niciodată garda jos sau să se relaxeze.

În Holloway, pericolul era mereu la doar o suflare distanţă.

Paşii se opriră brusc şi Leah ridică rapid privirea. Dar peste câteva secunde, uşa celulei ei se închise cu putere, iar ea auzi zgomotul liniştitor al limbilor care intrau în zăvoare. Se prăbuşi pe pat, epuizată, dar uşurată.

În seara asta avusese norocul de partea ei. Profitase de scena de la cantină — Campbell care se distra iar pe seama vecinei ei — ca să fugă înapoi în celulă. Cele zece minute care urmaseră, în care ea aşteptase închiderea celulelor, fuseseră chinuitoare. Dar acum se terminase.

Vizeta celulei se deschise şi o pereche de ochi apăru. Leah ajunsese să cunoască privirile care o spionau şi putea să recunoască imediat gardianul aflat de cealaltă parte a ușii. Ochii lui Campbell erau gri şi reci, cei ai lui Sarah Brashaw erau de un verde slab şi luminos, iar cei ai lui Mark Robins erau ciocolatii şi blânzi. În seara asta, cel din urmă era în tură. Leah zâmbi, când îl auzi cum avansează de-a lungul şirului, cicălindu-le pe fetele din celule.

Majoritatea femeilor detestau această parte a zilei. Când venea noaptea, erau încuiate, fără altă companie decât ele însele şi gândurile lor. Multe fuseseră neglijate în copilărie, unele fuseseră agresate şi cam toate de aici se automutilaseră la un moment dat. Noaptea scotea la suprafață amintirile legate de abandon şi singurătate, împingându-le pe multe fete la limită. Nu era de mirare că majoritatea sinuciderilor aveau loc după căderea întunericului.

Dar pe Leah nu o deranja să fie încuiată. Ziua și-o ocupa în întregime ferindu-se de pericole, aşa că noaptea era timpul ei. Era un moment în care își putea imagina că se află altundeva. (Când se putea convinge că era acasă, cu băieţii ei, Dylan şi Caleb.) Că făcea lucruri normale. Că era un om bun. Că era mamă.

Plângea adesea când se gândea la ei, dar cumva lacrimile o făceau să se simtă bine. Ca şi cum dragostea lor ar fi fost cu ea în încăpere. Devenind astfel ceva mai încrezătoare, Leah îşi folosea timpul în care era singură, plănuind cum avea să ajungă iar împreună cu băieţii ei. Ispăşea o condamnare pe viaţă şi vizitele erau rare, aşa că trebuia să găsească alte soluţii.

Știa că va risca foarte mult, dar nu exista nicio altă modalitate. Mama ei şi băieţii veneau în vizită a doua zi, iar când avea să ajungă în centrul pentru rude, Leah avea să ceară să fie primită de Guvernatoare. Îşi câştigase dreptul de a fi transferată în aripa mai îngrijită a temniței. De acolo, poate că ar fi putut să fie mutată într-o închisoare cu regim deschis. Ar fi fost oare exagerat să spere că într-o bună zi ar fi putut chiar să fie eliberată?

Leah stătea întinsă în pat, cu pătura trasă până la bărbie. Soarele apunea, şi de obicei asta o liniştea şi o relaxa. Dar în seara asta era agitată şi nu se putea calma. Mintea ei continua să alerge înapoi la băieţi. La chicotele amuzante pe care le scotea Dylan atunci când era gâdilat. La fineţea părului lui Caleb. La senzaţia plăcută pe care o avea atunci când băieţii stăteau în pat cu ea, dimineaţa.

Erau doar amintiri, amintiri din ce în ce mai îndepărtate, dar era tot ce îi mai rămăsese. Aşa că se înveli mai bine şi se pierdu în trecut, sperând că somnul avea să vină.

Ca la un semn, luminile se stinseră brusc, afundând-o pe Leah în întuneric.