Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Botoșaru

Coperta:

Model copertă: Clément Becq

Fotograf: Fred Goudon - www.fredgoudon.com

Design copertă: Sommer Stein, Perfect Pear Creative

Director Producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Elena Bițu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Egomaniac

Autor: Vi Keeland

The moral rights of the author have been asserted.

pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0616-5
ISBN (EPUB): 978-606-40-1416-0

UNEORI, CEEA CE CAUȚI APARE CÂND NU TE AȘTEPȚI.

— ANONIM

Capitolul 1

DREW

Urăsc ajunul Anului Nou.

Două ore în trafic ca să fac nici 15 kilometri de la LaGuardia până acasă. Era trecut de zece seara. De ce nu erau toți oamenii ăștia deja la petrecere? Tensiunile de care scăpasem stând două săptămâni în Hawaii începeau deja să mă ia în stăpânire, din ce în ce mai pregnant, în timp ce mașina înainta ca melcul spre centru.

Încercam să nu mă gândesc la toată munca la care mă întorceam — la șirul nesfârșit de probleme ale altor oameni, probleme care deveneau și ale mele:

Ea m-a înșelat.

El m-a înșelat.

Dă-mi custodia totală a copiilor.

Nu poate să păstreze casa din Vail.

Vrea doar banii mei.

Nu mi-a făcut un sex oral de trei ani. Ascultă, cretinule, ai 50 de ani, ești chel, încrezut și ai formă de ou. Ea are 23, e atrăgătoare și are țâțele atât de tinere, că aproape îi ajung la bărbie. Vrei să-ți repari căsnicia? Vino acasă cu zece mii de dolari, bancnote noi, proaspăt tipărite, și spune-i să se așeze în genunchi. O să-ți primești oralul. O să-l primească și ea pe al ei, cheltuind banii. Să nu ne prefacem că a fost vreodată mai mult de-atât între voi. Nu-ți convine asta? Spre deosebire de viitoarea ta fostă soție, eu primesc un cec. Scrie-l pe numele Drew M. Jagger, avocat.

Mi-am frecat ceafa, simțindu-mă ușor claustrofob pe bancheta din spate a Uberului, și m-am uitat pe fereastră. O femeie bătrână cu un cadru a trecut pe lângă noi.

— Cobor aici, am strigat la șofer.

— Și bagajul?

Deja coborâsem și eram în spatele mașinii.

— Deschide portbagajul. Oricum stăm pe loc.

Traficul era mort și mai aveam doar două străzi până la blocul meu. I-am aruncat un bacșiș de o sută de dolari șoferului, mi-am luat geamantanul din portbagaj și am respirat adânc aerul Manhattanului.

Iubeam orașul ăsta la fel de mult pe cât îl uram.

Imobilul 575 Park Avenue, aflat în colțul sud-estic de pe Sixty-Third Street, data de dinaintea războiului și era restaurat, fiind o adresă care-i făcea pe oameni să aibă prejudecăți despre tine. Cineva cu numele meu de familie închiriase clădirea înainte ca locul să fie transformat într-un bloc de apartamente la suprapreț. De-asta, biroul meu rămăsese la parter, în vreme ce restul chiriașilor comerciali fuseseră alungați cu ani în urmă. În plus, locuiam la ultimul etaj.

— Bine ați revenit, domnule Jagger, m-a salutat portarul în unifomă în timp ce deschidea ușa holului de la intrare.

— Mersi, Ed. Am ratat ceva cât am fost plecat?

— Nu... Ca de obicei. Totuși, am tras cu ochiul la renovarea biroului dumneavoastră ieri. Arată bine.

— Folosesc intrarea de pe Sixty-Third așa cum trebuie?

Ed a încuviințat.

— Sigur că da. Abia i-am auzit zilele trecute.

Mi-am lăsat bagajul în apartament, apoi am coborât din nou cu liftul, să verific lucrurile. În ultimele două săptămâni, în timp ce mi-o trăgeam în Honolulu, biroul meu era renovat complet. Tavanele crăpate, afumate, urmau să fie reparate și vopsite, iar parchetul vechi, uzat, era înlocuit cu podele noi.

Când am intrat, am văzut că plasticul gros rămăsese lipit pe tot interiorul ușilor. Puțina mobilă pe care nu o pusesem în depozit era încă acoperită cu prelate. Căcat. Nu au terminat încă. Constructorul mă asigurase că, până la întoarcerea mea, aveau să rămână de făcut doar finisajele. Avusesem dreptate să fiu sceptic.

Totuși, când am aprins luminile, m-am bucurat să văd holul complet terminat. În sfârșit, un ajun de An Nou fără surprize groaznice.

M-am uitat rapid în jur, încântat de ceea ce vedeam și tocmai eram pe punctul să plec când am observat o lumină licărind pe sub ușa unei încăperi mici din capătul coridorului.

Fără să mă gândesc la ceva anume, m-am îndreptat spre ea, să o sting.

Am un metru nouăzeci, și nouăzeci și două de kilograme, așa că poate, doar din cauza stării mele de spirit și a faptului că nu mă așteptam să văd pe cineva acolo, m-am speriat de moarte când am deschis ușa și am dat de ea.

A țipat.

Am făcut un pas înapoi.

S-a urcat pe scaun și a început să urle la mine, agitând telefonul în aer.

— Sun la poliție!

Degetele ei tremurau în timp ce forma nouă, apoi unu, atârnând apoi în aer, deasupra ultimei cifre.

— Ieși afară acum și n-o să sun!

M-aș fi putut întinde după ea și telefonul i-ar fi scăpat din mână înainte să-și dea seama că nu formase ultima cifră. Dar părea îngrozită, așa că am făcut încă un pas înapoi și mi-am ridicat mâinile.

— N-o să-ți fac rău, am vorbit eu pe cel mai calm și mai liniștitor ton. Nu trebuie să suni la poliție. Ăsta e biroul meu.

— Mă iei de proastă? Tocmai ai intrat la mine în birou.

— La tine? Cred că te-ai rătăcit pe drum, la colțul dintre Nebună și Dementă.

Ea s-a clătinat în vârful scaunului, ținându-și brațele întinse, ca să-și recapete echilibrul și apoi... fusta i-a căzut la picioare.

— Ieși afară!

S-a aplecat și și-a luat fusta de jos, trăgând-o până-n talie, cu spatele la mine.

— Vă luați medicamentele, doamnă?

— Medicamentele? Doamnă? Glumești?

— Știi ce? m-am îndreptat eu spre telefonul pe care-l ținea încă în mână. De ce nu formezi și ultima cifră, ca să chemi poliția? Te pot duce înapoi la azilul de nebuni de unde ai scăpat.

Și-a deschis larg ochii.

Pentru o nebună — acum, că mă uitam mai bine —, era al naibii de drăguță. Părul roșu înflăcărat, strâns în creștetul capului, părea să se potrivească personalității ei explozive. Deși, privindu-i ochii albaștri care se holbau la mine, m-am bucurat că mă abținusem să-i spun asta.

A format și ultima cifră, ca să reclame intrarea prin efracție.

— Aș dori să anunț un jaf.

— Jaf? am ridicat eu din sprânceană, uitându-mă în jur.

Un singur scaun pliant și o masă pliantă amărâtă, de metal, erau singurele obiecte de mobilier din încăpere.

— Ce-ți fur mai exact? Personalitatea de învingător?

Și-a rectificat plângerea.

— O intrare prin efracție. Aș vrea să reclam o intrare prin efracție la adresa Park Avenue 575.

A făcut o pauză și a ascultat.

— Nu, nu cred că este înarmat. Dar e mare. Uriaș. Cel puțin unu optzeci. Poate și mai mult.

Am zâmbit cu superioritate.

— Și forțos. Să nu uiți să le spui că sunt forțos. Vrei să-mi încordez mușchii? Și poate le spui și că am ochii verzi. N-aș vrea ca polițiștii să mă confunde cu ceilalți hoți uriași care-și fac de lucru la mine în birou.

După ce a închis, a rămas în picioare pe scaun, încă holbându-se la mine.

— A fost și un șoarece aici? am întrebat.

— Un șoarece?

— Păi, pentru că ai sărit pe scaunul ăla, am chicotit.

— Ți se pare amuzant?

— Surprinzător, da. Și habar n-am de ce dracu’. Ar trebui să mă enerveze la culme că vin acasă după două săptămâni de vacanță și găsesc o intrusă în biroul meu.

— Intrusă? Nu sunt o intrusă. Ăsta e biroul meu. M-am mutat săptămâna trecută.

S-a clătinat iar pe scaun.

— De ce nu cobori? O să cazi și o să te rănești.

— De unde știu că nu o să mă rănești tu când cobor?

Am clătinat din cap și m-am abținut să nu râd.

— Scumpo, uită-te cât sunt. Uită-te cât ești tu. Nu faci niciun rahat dacă stai pe scaunul ăla. Dacă voiam să te rănesc, ai fi fost deja moartă, pe podea.

— Iau lecții de Krav Maga de două ori pe săptămână.

— De două ori? Chiar? Mersi pentru avertizare.

— Nu trebuie să-ți bați joc de mine. Poate chiar te-aș putea răni. Pentru un intrus, ești destul de obraznic, să știi.

— Coboară!

După un minut în care s-a holbat la mine, s-a dat jos de pe scaun.

— Vezi? Ești în siguranță jos, la fel cum erai și pe scaun.

— Ce vrei acum?

— Nu ai sunat la poliție, nu? Aproape că m-ai păcălit pentru o secundă.

— Nu am sunat. Dar o pot face.

— Acum, de ce ai face asta? Ca să te aresteze pentru intrare prin efracție?

A arătat spre biroul ei improvizat. Pentru prima oară, am observat hârtiile care erau peste tot.

— Ți-am spus. Ăsta e biroul meu. Lucrez seara târziu pentru că muncitorii au făcut atâta gălăgie azi, încât nu am putut să termin ce aveam de făcut. De ce ar vrea cineva să intre prin efracție să lucreze la zece jumate noaptea, în ajun de An Nou?

Muncitorii? Muncitorii mei? Ceva se petrecea aici.

— Ai fost azi aici cu muncitorii?

— Da.

M-am scărpinat în bărbie, crezând-o doar pe jumătate.

— Cum îl cheamă pe șeful de șantier?

— Tommy.

Căcat. Chiar spunea adevărul. Sau cel puțin o parte din ce spunea era adevărat.

— Ai spus că te-ai mutat săptămâna trecută?

— Da, corect.

— Și de la cine ai închiriat spațiul, mai exact?

— De la John Cougar.

De data asta, am ridicat din ambele sprâncene.

— John Cougar?A renunțat la Mellencamp, din întâmplare?

— De unde să știu eu?

Asta nu suna bine.

— Și l-ai plătit pe John Cougar ăsta?

— Normal. Așa funcționează închirierea unui birou. Două luni garanție, chiria pe prima și ultima lună.

Am închis ochii și am dat din cap.

— Căcat!

— Ce?

— Ai fost prostită. Cât te-a costat totul? Două luni garanție, chiria pe prima și ultima lună? Patru luni în total?

— Zece mii de dolari.

— Spune-mi, te rog, că n-ai plătit cu bani cash.

În sfârșit începea să priceapă, iar culoarea a pierit de pe fața ei drăguță.

— Mi-a spus că banca era închisă seara și că nu putea să-mi dea cheile până când nu încasa cecul de la mine. Dacă-i dădeam cash, puteam să mă mut imediat.

— Și i-ai plătit lui John Cougar ăsta patruzeci de mii de dolari cash?

— Nu!

— Slavă Domnului!

— I-am plătit cash zece mii.

— Parcă spuneai că ai plătit pentru patru luni.

— Da. A fost două mii cinci sute pe lună.

Asta avea sens. Din toate nebuniile pe care le auzisem până acum, gândul că ea putea să obțină un spațiu în Park Avenue la două mii cinci sute pe lună le întrecea pe toate. Am izbucnit în hohote de râs.

— Ce e așa amuzant?

— Nu ești din New York, nu?

— Nu. Tocmai m-am mutat din Oklahoma. Ce legătura are asta?

Am făcut un pas în față.

— Îmi pare rău să-ți dau vestea asta, Oklahoma, dar ai fost jecmănită. Ăsta e biroul meu. Sunt aici de trei ani. Înainte a fost tata, treizeci de ani. Am fost în vacanță în ultimele două săptămâni și am avut biroul în renovări. Cineva care și-a luat numele unui cântăreț te-a păcălit să-i dai bani cash să-ți închirieze un birou pe care nu avea niciun drept să-l închirieze. Numele portarului este Ed. Du-te la intrarea în clădirea principală, el o să confirme tot ce ți-am spus.

— Nu poate fi adevărat!

— Cu ce te ocupi, de ai nevoie de un birou?

— Sunt psiholog.

Am întins mâna.

— Eu sunt avocat. Dă-mi voie să văd contractul.

S-a pleoștit.

— Nu l-a adus încă. Mi-a spus că proprietarul era în vacanță în Brazilia și că mă puteam muta, dar că se întoarce în prima zi a lunii după chirie și îmi aduce atunci contractul, să-l semnez.

— Ai fost păcălită.

— Dar i-am plătit zece mii de dolari!

— Un alt lucru care ar fi trebuit să-ți dea de gândit. N-ai putea să închiriezi nici măcar o toaletă în Park Avenue cu două mii cinci sute de dolari pe lună. Nu ți s-a părut ciudat că primeai un loc ca ăsta pentru mai nimic?

— Credeam că fac o afacere.

Am scuturat din cap.

— O, ai făcut o afacere. O afacere proastă.

Și-a pus mâna la gură.

— Cred că mi se face rău.