Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design copertă:

Arnold Estefan

Foto copertă:

shutterstock.com

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Andreea-Lavinia Dădârlat

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1013-1
ISBN (EPUB): 978-606-40-1418-4

O să scriu o carte despre dragoste, mi-am spus hotărâtă după ce am închis telefonul.

Cum este să o cauți, cum este să crezi că ai găsit-o, cum este să îți scape din mână, ca un săpun ud, să cadă pe podeaua sălii de duș din pușcărie și să te apleci după ea și tocmai atunci să fii umplut de dragoste prin spate, cum e să îți placă dragostea asta primită în dos și să ajungi să-l iubești pe cel care ți-o dă și cum este să afli că nu ai fost iubit niciodată, că ceea ce ai crezut tu că e dragoste era de fapt o cărămidă învelită într-un șervețel, purtată în coșulețul pe care te-a trimis mama să-l duci bunicii în pădure. Nici mama nu știa ce e dragostea, a găsit cărămida asta pe care scria cu cretă Iubire și a zis: deci asta e Iubirea? Am crezut că e o cărămidă, dar ce știu eu, sunt fată de la țară.

Și totuși, ce este dragostea, cum aș putea să scriu despre dragoste când pe mine nu m-a iubit nimeni niciodată și eu nu am iubit pe nimeni niciodată, poate totuși am iubit câinele și poate totuși am iubit o melodie și poate totuși am iubit o carte și poate că au fost dimineți când am crezut că pot să scriu despre dragoste așa cum scriu despre fizică cuantică (e oare cacofonie că-cu?), cum poți să scrii despre dragoste când te asasinează gramatica?

În mod clar nu există nicio urmă de iubire pentru gramatică, dacă e ceva ce fata care vrea să scrie o poveste despre dragoste urăște, pe lângă ardeii umpluți și mirosul de merluciu prăjit în ulei vechi, este gramatica și nenumăratele virgule, i-uri, dealungul sau de-a lungul?

Aș scrie cuvintele legat, 32 de cuvinte legate, fără virgule și puncte-puncte și semne de întrebare, așa cum eu am intrat dintr-o relație în alta, legat. Exact ca Miss Ellie din „Dallas“, azi m-am urcat în pat cu Jock cel vechi și mâine, când am filmat noul episod, am făcut-o cu Jock cel nou, că Jock cel vechi se stricase, probabil a crăpat de un infarct și nu au putut să scape scenariștii de el așa, ceac-pac.

Și Miss Ellie și-a pus capotul de soție de petrolist și s-a prefăcut că nu vede că Jock cel nou nu seamănă cu Jock cel vechi, a vorbit cu el ca și cum ar fi fost aceeași persoană, la fel cum fata care voia să scrie un roman despre dragoste s-a prefăcut că nu vede că X s-a schimbat în Y care s-a schimbat în Z care s-a schimbat în…

Personajul meu o să se cheme Mara.

Mi-ar fi plăcut să mă cheme Mara, un nume cu patru laturi și stabilitate bună, ca un trunchi de frasin.

Și totuși, personajul meu o să fie profund instabil, tocmai pentru că aparențele sunt înșelătoare și trunchiul de frasin, bine înfipt în pământ, e mâncat pe dinăuntru de hoarde de insecte mici cu mandibule mari și stomacuri imense, e putrezit frasinul pe dinăuntru și stă să se surpe în el, are nevoie de un suport să-și sprijine inima obosită.

Sunt mulți oameni care umblă cu toiege în ei, abia târându-se, văitându-se de artrite, în timp ce p-afară sunt viguroși, virili, atletici.

Mara, personajul din cartea fetei care voia să scrie o poveste de dragoste, este un om care a învățat atât de bine să-și ignore cocoașa de dinăuntru, încât a ajuns să creadă că nu există.

Care e superputerea ta, Mara?

Să mă mint.

Și să mă cred.

Să fiu predicator și credincios în același timp și să mă urăsc schizofrenic pentru că sunt obosită să cobor treptele amvonului, să-mi fac cruce cu turma, să mă-ntorc la microfon, să zic două Tatăl Nostru și iar să mă reped în genunchi, între babe cu broboade și moși cu căciuli de miel strânse în mână, la Amiiin!!!, pune sutana, scoate sutana.

Cardio.

Superputerea mea este să fiu propriul meu kriptonit (haide, nu-mi spuneți că nu știți că Superman era vlăguit, devenea nevolnic în apropierea acestei pietre verzi), în prezența eului meu adevărat să înlemnesc între uși, ca o mașinuță rămasă fără baterie.

Fata care voia să scrie o carte despre iubire, să-i spunem FVSCI sau poate mai simplu Ines (deși Ines nu înseamnă nimic, poate doar o abreviere a Inabilității Nevăzătorului de a Explica Speranța), Ines deci, suferea de aceeași boală ca Mara.

Șchiopăta, oloagă pe interior.

Visa des că e o altă persoană, cu un trup mătăhălos, cu un nas cărnos care ocupa ca un milițian intersecția feței, cu o piele de postav care aduna scame. Doamne, ce urâtă era în vis Ines și nimeni nu o iubea în vis pentru că era foarte urâtă și când se trezea lângă bărbatul X sau bărbatul Y sau bărbatul Z (ați observat că mereu alegem ultimele litere ale alfabetului atunci când vorbim despre ecuații cu necunoscute și necunoscuți, cum niciodată nu ne ducem la domesticele A, B, C și D?) se pipăia pe față și alerga la oglindă.

Nu.

Era frumoasă.

Și goală pe dinăuntru ca biblioteca din Urziceni.

Nu o să pot niciodată să scriu o carte despre dragoste, mi-am spus și ochii mi s-au umplut de lacrimi și lacrimile mi-au curs pe obraji și obrajii mi-au curs de pe oase și oasele mi-au curs pe tejghea și s-a făcut o baltă de oase pe tejgheaua barului și barmanul a venit repede cu o cârpă și a șters balta de oase de pe tejghea (aici trebuie să intervin, barmanul și tejgheaua apar înainte de pandemie, de declararea stării de urgență, când încă se mai putea ieși din casă), apoi a dat repede cu Pronto și mirosul înțepător s-a ridicat la fostul meu nas și atunci mi-am spus că iubesc mirosul ăsta cum iubesc mirosul de ojă și pe cel de acetonă, deci nu sunt o psihopată, așa cum mi-a spus astă-vară Ț.

Nu îl cheamă Ț, dar nu poți să îi dai omului numele așa, în cărți false despre iubire. E ca și cum ar fi un martor fals, așa cum sunt pensionarii ăia pe care poți să îi închiriezi să spună la proces că te-a bătut soțul, ei au văzut sau au auzit sau au văzut și auzit și chiar simțit pe pielea lor când ai fost bătută de soț. Ț mi-a zis că sunt psihopată pentru că eu nu am putut să-l iubesc, deși el mi-a dat cântece, mi-a trimis muzică, un portavion cu muzică și muzica era despre dragoste și despre femei care iubesc bărbați, deși bărbații nu le iubesc pe femei și ele într-o zi reușesc să evadeze din neputința de a pleca de lângă bărbații care nu le iubesc. Sau cam așa ceva.

Deci nu sunt psihopată, psihopații nu iubesc nimic, dar eu iubesc melodia asta la care plâng, cântecul ăsta ca un picior în stomac, care este despre cum eram la 17 ani, nu, spun tâmpenii, despre ce eram la 17 ani, eram altceva, un alt animal complet, eram arici și îmi plăceau viermii și merele. Și despre alți arici cu care stăteam în iarbă în cerc și jucam sticluța.

Mint.

Nu iubesc melodia asta. Totul este o exagerare. Sunt bolnavă mental, cum spune Z. Sunt bipolară pentru că pot să trec rapid de la stări de furie la stări de bucurie sau poate sunt borderline, psihologul trebuie să-mi spună unde mă încadrez.

De fapt, sunt plictisită.

Izolarea mă ucide. Stau închisă în casă cu un om care nu îmi e prieten, un om de care nu mă leagă nimic.

Un om cu care sfârșește alfabetul amoros.

Doar Z. mă înțelege. Zice el.

Doar Z. mă iubește pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce vreau eu să mă iubească lumea. Zice el.

Mă piș pe ce citești tu, mă piș pe ce muzică asculți tu, ești un zero, un fake, urlă Z., și eu, femeia care a vrut să scrie o carte despre iubire, mă gândesc în liniștea care coboară în mine că poate ar fi bine să scriu un tratat despre oamenii-oglindă, cei în care te reflecți diferit, îți arată o persoană pe care nu o recunoști.

Doar Z. mă înțelege, mi-am repetat, deși nu îmi place deloc ce înțelege Z. din mine, căci Z. mă vede ca în visul meu, grasă, cu nasul masiv țâșnind în mijlocul feței și cu pielea aspră ca un fund de sac.

Dar dacă asta sunt eu?

Eu aka Ines alias FVSCI mi-am dat seama că sunt confuză și că trebuie să încep cu începutul pentru că să începi cu mijlocul este contraproductiv, mai ales că atunci când nu ai clar un început și un sfârșit nu ai cum să știi unde e mijlocul, nu-i așa?

M-am așezat mai comod în canapea, mi-am pus o pernă la spate, să mi-l țină drept, am luat o gură de cafea și, deși duminică, am pornit să construiesc din lut o fată numită Mara.

August 2019, Drumul Vinului

— Ești o vacă cheală, a spus Tata Pizdelor.

Mara nu știa că are de-a face cu Tata Pizdelor, cum nu știa nici că este o vacă cheală. Un soi de animal mitic vaca asta cheală, și-a zis în sinea ei (de fapt nu și-a zis nimic în sinea ei, asta zic doar eu, autorul, că ar trebui să-și fi zis Mara când a auzit de la Tata Pizdelor, pe care o să-l numim în continuare TP).

Dar oare ce înseamnă? Că sunt și proastă, și urâtă sau sunt sfântă, vaca indiană sfântă sau sunt o vacă la chimioterapie, căreia i-a căzut tot părul, sau sunt o vacă nazistă care vrea să ucidă evrei și să instaureze domnia ariană asupra lumii?

Dar Mara nu și-a zis nimic în sinea ei (zic tot eu, autorul), era destul de beată și deci plină de o bunăvoință stranie pentru cine o cunoștea, TP în niciun caz, el o zărise o singură dată, la cinema, unde au văzut un film cu supereroi care nu se chemau Suprema Vacă Cheală și nici Fabulosul Tată al Pizdelor.

Mara venise la film cu fostul iubit, nimeni nu știa atunci că este fostul iubit, doar mama lui, o văduvă îngrijorată care a sperat tot timpul că este ceva temporar, că despărțirea lu’ fii-su de vaca cheală care încă nu știa că e cheală, ci că este doar o vacă de muls (nu contează cât de lung ai părul, cine cânta tâmpenia asta? nu mai știu) este doar o toană a lui fii-su, „e normal, criza de 30 de ani, și bărbată-miu a avut una la 70 de ani, a plecat la etajul 6, la o vecină, dar a revenit după doi ani jumate la mine, nu-ți fă griji, toți se întorc unde le e bine“.

Mara fusese abrupt părăsită de fostul iubit cu o lună jumate înainte de a-l întâlni la film pe TP, mă rog, e mult spus că îl întâlnise, nu-și amintea fața lui, cum arată, cu ce era îmbrăcat.