Dedic această carte memoriei lui
Liz Hohenadel Scott, a cărei strălucire
a transformat lumea într-un loc mai cald.
Ne va fi veșnic dor de ea.

unii dintre noi sunt meniți să fie păsări necrofage și alții să li se dea târcoale.

Emily Skaja, „My History As“

Plină de sânge, fata merge clătinându-se prin întuneric. Hainele îi sunt vraiște și îi atârnă pe trupul tânăr, scoțând la iveală petice de piele palidă. A pierdut un pantof, piciorul îi sângerează. E în agonie, dar nu mai remarcă durerea, fiindcă este eclipsată de alte suferințe.

Chipul ei este o mască a terorii, inima, o darabană, respirația, ca gâfâitul chinuit al unei vulpi ascunse în vizuină.

Liniștea nopții este străpunsă de un huruit nedeslușit. Un avion? Fata își șterge sângele de pe ochi și ridică privirea spre cer, dar nu vede decât stelele.

Huruitul este tot mai puternic, mai grav. Un automobil care schimbă vitezele? A ajuns oare la șosea? Inima îi tresare și, de undeva din rărunchi, își adună energia să o ia la fugă.

Mai mult simte decât vede lumina din spatele ei. Simte cum îi luminează silueta în beznă și știe că mașina vine din spatele ei. De la fermă. Se întoarce.

Încă dinainte să-l vadă, își dă seama că a găsit-o. Încă dinainte să-l vadă, își dă seama că în spatele volanului va zări chipul lui. Încremenește. Ezită pentru o clipă, apoi părăsește șoseaua și o ia la goană prin șanț, peste gardul de scânduri. Se împiedică pe câmpul de alături și aleargă orbește, căzând, ridicându-se, fără să scoată niciun sunet. La ce bun să țipe?

Când o prinde, îi bagă mâna în păr și o doboară la pământ. Îi simte mirosul respirației. Știe ce urmează să-i facă. Știe pentru că l-a văzut deja în acțiune, l-a văzut făcându-i asta prietenei ei, cât de sălbatic a…

— Of, pentru Dumnezeu, murmură Irene cu voce tare, închizând zgomotos cartea și trântind-o peste teancul de dus la magazinul de binefacere. Ce gogomănie!

1

Laura auzea în gând cuvintele lui Deidre. Problema ta, Laura, spunea ea, este că iei decizii proaste.

Al dracului de mare dreptate ai, Deidre. Nu era ceva ce se aștepta să spună sau măcar să gândească Laura în timp ce stătea în baie, tremurând necontrolat, cu sângele șiroindu-i fierbinte și fără întrerupere din tăietura de pe braț, dar trebui să admită că Deidre o nimerise. Se aplecă înainte, sprijinindu-și fruntea de oglindă ca să nu-și mai vadă ochii, numai că, uitându-se în jos, nu făcea decât să înrăutățească și mai mult lucrurile, pentru că vedea cum se scurge sângele din ea și atunci o lua amețeala și simțea că îi vine să vomite. O grămadă de sânge. Tăietura era mai adâncă decât crezuse; ar trebui să meargă la urgențe. Dar nici vorbă să meargă la urgențe.

Decizii proaste.

Când sângele începuse parcă să curgă în sfârșit mai încet, Laura își scoase tricoul și îl aruncă pe jos, își dezbrăcă pantalonii și chiloții și se zbătu să-și scoată sutienul, inspirând brusc printre dinți când copca de metal îi râcâi tăietura. Șuieră:

— La dracu’ la dracu’ mama dracului!

Aruncă și sutienul pe jos, intră în cadă, porni dușul și rămase tremurând sub firicelul de apă opărită (dușul ei fie dădea apă foarte fierbinte, fie foarte rece, cale de mijloc nu exista). Își mângâie cu vârful încrețit al degetelor frumoasele cicatrici albe ca osul, înainte și înapoi: șold, coapsă, umăr, ceafă. Iată-mă, își spuse încetișor. Iată-mă.

Mai târziu, înfășurându-și ineficient antebrațul într-un maldăr de hârtie igienică și înfofolită în rest într-un prosop jerpelit, Laura se așeză pe canapeaua urâtă din piele cenușie din sufragerie și își sună mama. Îi intră mesageria vocală și închise. Nu avea rost să-și irosească creditul. După asta, îi telefonă tatălui ei.

— Ești bine, puiule?

Desluși zgomotul de fundal, radioul, știrile de la ora 5.

— Tată.

Simți cum i se pune un nod în gât și îl înghiți cu greu.

— Ce s-a întâmplat?

— Tată, ai putea să vii până la mine? Am… am avut o noapte proastă și mă întrebam dacă n-ai putea veni un pic până aici. Știu că e cam mult de condus, dar…

— Nu, Philip.

Deidre, pe fundal, șuierând printre dinții încleștați. Avem seară de bridge.

— Tată? Vrei să mă scoți de pe speaker?

— Draga mea, eu…

— Serios, mă scoți de pe speaker? Nu vreau să-i aud vocea, mă face să dau foc la toate…

— Haide, fii serioasă, Laura…

— Las-o baltă, tată, nu mai contează.

— Ești sigură?

Nu nu sunt nu nu sunt la dracu’.

— Da, sigur. Sunt în regulă. O să fiu în regulă.

În drum spre dormitor, călcă peste geaca pe care o aruncase pe jos în hol când se grăbea să ajungă în baie. Se aplecă și o ridică. Mâneca era ruptă, iar ceasul lui Daniel era încă în buzunar. Îl scoase, îl răsuci și și-l puse la încheietură. Pe hârtia igienică din jurul brațului se formaseră flori stacojii și mâna îi zvâcnea ușor pe măsură ce sângele i se scurgea pulsând din organism. O cuprinse o stare de leșin. În baie, dădu drumul ceasului în chiuvetă, smulse hârtia igienică și lăsă prosopul să cadă pe pardoseală. Intră din nou sub duș.

Răzuind sub unghii cu o foarfecă, privi apa roz care îi curgea la picioare. Închise ochii. Își aduse aminte glasul lui Daniel întrebând: Ce-i în neregulă cu tine? Și vocea lui Deidre: Nu, Philip, avem seară de bridge. Și vocea ei: Să dau foc la tot. Să dau foc. Să dau foc să dau foc să dau foc.

2

Din două în două duminici, Miriam curăța toaleta. Trebuia să ridice caseta micuțului WC din spatele bărcii (mereu surprinzător și neplăcut de grea), să străbată cu ea cabina, să iasă către chei și, de acolo, să o care 90 de metri până la toalete, unde trebuia să o răstoarne în WC-ul principal, să tragă apa și să o clătească de reziduuri. Unul dintre aspectele mai puțin idilice ale traiului pe barcă și o sarcină pe care prefera să o facă la prima oră, cât încă nu era nimeni prin preajmă. Foarte umilitor să cari rahatul printre străini, oameni care își plimbă câinii sau au ieșit la alergat.

Ieși pe puntea de la pupa ca să se asigure că are culoar liber — că nu o așteaptă tot felul de obstacole, biciclete sau sticle (oamenii pot fi extrem de antisociali, mai ales sâmbătă noaptea târziu). Era o dimineață strălucitoare, cam rece pentru luna martie, deși mugurii albi și lucioși ai platanilor și mestecenilor dădeau de înțeles că sosise primăvara.

Cam rece pentru luna martie și totuși observă că ușile de la cabina bărcii vecine erau deschise, așa cum fuse­seră și cu o seară înainte. Ce ciudat! Și chestia era că-și dorise să stea de vorbă cu tânărul ocupant al ambarca­țiunii despre depășirea perioadei de ședere. Era acostat de șaisprezece zile, cu două zile mai mult decât ar fi avut dreptul, și ar fi vrut să-l întrebe dacă n-o ia cumva din loc, deși nu era chiar sarcina sau responsabilitatea ei, însă — spre deosebire de cei mai mulți — ea era o prezență permanentă în zonă și asta îi insufla un oarecare simț civic.

Asta i-a povestit Miriam detectivului Barker ulterior, când a întrebat-o: Ce v-a făcut să mergeți să vedeți despre ce este vorba? Detectivul stătea în fața ei, cu genunchii aproape lipiți de ai ei, cu umerii lăsați, aplecat. O barcă nu este tocmai comodă pentru cineva înalt, iar el era foarte înalt, cu capul ca o bilă de biliard și o expresie distrată, ca și cum s-ar fi așteptat să facă altceva astăzi, ceva amuzant, să meargă cu copiii în parc, de exemplu. Iar acum era aici, cu ea, și nu era deloc încântat.

— Ați atins ceva? întrebă el.

A atins? A pus oare mâna pe ceva? Miriam închise ochii. Își aminti cum ciocănise cu putere la fereastra bărcii alb-albastre. Așteptase un răspuns: o voce sau o perdea trasă într-o parte. Cum răspunsul nu venise, se aplecase, încercând să zărească ceva în cabină prin perdea și stratul de funingine din oraș și de pe râu, care părea adunat în cel puțin zece ani. Ciocănise încă o dată și, după câteva clipe, urcase la pupa strigând Alo? E cineva acasă?

Își aminti că întredeschisese ușa cabinei, surprinzând un damf, un iz metalic pronunțat, care îți stârnește foamea. Alo? Deschisese complet ușa, coborâse treptele spre cabină și ultimul alo i se oprise în gât când pricepuse despre ce era vorba: un băiat — nu un băiat, un tânăr, de fapt — zăcea pe podea, plin de sânge, cu un rânjet larg tăiat în beregată.

Își aminti cum se clătinase pe picioare, cu mâna la gură, aplecându-se pentru o clipă lungă, amețitoare, și întinsese mâna să se prindă de blat. O, Doamne!

— Am pus mâna pe blat, îi spuse detectivului. Cred că m-am sprijinit de blat, puțin, în partea stângă cum intri în cabină. L-am văzut și m-am gândit… de fapt, am simțit… am simțit că mi se face rău, adăugă ea și chipul i se îmbujoră. Dar nu am vomitat atunci. Afară abia… Îmi pare rău, eu…

— Nu vă faceți griji, spuse Barker, susținându-i privirea. Nu e cazul să vă faceți griji pentru asta. Ce-ați făcut după aceea? Ați văzut cadavrul, v-ați sprijinit de blat…?

O lovise mirosul. Pe lângă sânge, atât de mult sânge, mai era ceva, ceva mai vechi, dulce și rânced, ca atunci când lași prea mult crinii în vază. Mirosul și imaginea lui, irezistibilă, frumosul lui chip mort, ochii sticloși încadrați de gene lungi, buzele cărnoase care-i dezveleau dinții albi, uniformi. Trunchiul, mâinile și brațele erau o baltă de sânge, iar vârfurile degetelor erau chircite pe podea. Ca și cum s-ar fi agățat de ceva. Când se întorsese să plece, zărise pe jos un obiect care nu era tocmai la locul lui — o sclipire argintie împotmolită în balta neagră și lipicioasă de sânge.

Urcase treptele împleticindu-se și ieșise din cabină, trăgând avid aer în piept, sufocându-se.