Capitolul 1

Soraya

Am urcat în tren pășind cu dreptul înainte și am înghețat înainte de a face al doilea pas când l-am văzut, deja în vagon. Rahat!

Stătea jos, vizavi de locul meu obișnuit. Am făcut câțiva pași în spate.

— Hei, uită-te pe unde mergi!

Paharul cu cafea din mâna unui individ în costum s-a clătinat, iar el abia a reușit să-l țină drept când l-am lovit în timp ce ieșeam din al treilea vagon fără să mă uit în spate.

— Ce dracu’?

— Scuze! i-am adresat în grabă fugind pe peron, gheboșată pe sub geamurile mai multor vagoane.

Beculețele roșii din dreptul ușilor au început să clipească, iar o sonerie asurzitoare semnala plecarea iminentă a trenului. Am sărit în al șaptelea vagon tocmai când se închideau ușile.

Mi-a trebuit un minut întreg să-mi trag sufletul după ce am alergat pe lângă patru vagoane. Trebuia neapărat să-mi mișc fundul înapoi în sala de fitness.

Am găsit un scaun liber, cu fața spre sensul de mers, preferând să stau lângă cineva în loc să mă așez pe unul dintre cele șase locuri orientate spre interiorul vagonului. În timp ce mă făceam comodă, bărbatul lângă care m-am așezat a lăsat ziarul mai jos.

— Scuze, i-am spus. Nu pot să călătoresc cu fața în lateral.

Cele două locuri din fața lui erau goale. Regulile de bună purtare în tren i-ar fi dictat să se mute pe unul dintre ele, însă m-am gândit că probabil prefera să stea comod decât să vomite.

— Nici eu, a răspuns el zâmbind.

Mi-am pus căștile, am respirat ușurată și am închis ochii când trenul s-a pus în mișcare. Un minut mai târziu am simțit o atingere ușoară pe umăr. Pasagerul de lângă mine a indicat spre un bărbat aflat în picioare pe culoar. Ezitând, mi-am scos o cască.

— Soraya. Am bănuit că ești tu.

Vocea aceea.

— Ăăă… bună.

Cum naiba îl chema? Ah, stai… cum aș putea uita? Mitch. Pițigăiatul Mitch. Nici acum nu vorbeam cu sora mea după dezastrul acela. Cea mai rea. Întâlnire. Pe nevăzute. Din istorie.

— Ce faci, Mitch?

— Bine, de fapt super, acum, că te-am găsit. Am încercat să dau de tine de câteva ori. Cred că am introdus greșit numărul, pentru că nu mi-ai răspuns niciodată la mesaje.

Mda. Aia e.

A început să se scarpine între picioare prin pantaloni. Aproape că uitasem de această mică „bijuterie“. Probabil că era un tic nervos, însă de câte ori făcea acest lucru, ochii mei îi urmăreau mâna și abia reușeam să nu pufnesc în râs. Pițigăiatul Mitch cu scărpinici. Mersi, surioară!

Și-a dres glasul.

— Poate mergem să bem o cafea în dimineața asta?

Bărbatul în costum de lângă mine a lăsat din nou ziarul mai jos și și-a îndreptat privirea întâi spre Mitch, apoi spre mine. Nu îndrăzneam să fiu rea cu bietul tip. Era destul de drăguț.

— Ăăă…

Am pus mâna pe umărul bărbatului în costum.

— Nu pot, am continuat. El e prietenul meu, Danny. Ne-am împăcat acum o săptămână. Așa-i, scumpule?

Lui Mitch i-a căzut fața.

— Ah. Înțeleg.

Falsul Danny a intervenit. Și-a pus mâna pe genunchiul meu.

— Nu împart, amice. Așa că dispari.

— Nu trebuie să fii așa nepoliticos, Danny, am zis eu încruntându-mă spre tipul în costum.

— Nu am fost nepoliticos, dragă. Asta înseamnă să fii nepoliticos.

Înainte de a-l putea opri, buzele lui erau lipite de ale mele. Și nu era doar un pupic. Limba lui nu a întârziat să-și facă loc în gura mea. I-am pus mâna în piept și l-am împins cu putere. M-am șters la gură cu dosul palmei.

— Scuze, Mitch.

— E în regulă. Ăăă… îmi pare rău că v-am întrerupt. Ai grijă de tine, Soraya.

— Și tu, Mitch.

În secunda în care nu ne mai putea auzi, m-am încruntat spre Falsul Danny.

— De ce dracu’ ai făcut asta, măgarule?

— Măgar? Acum două minute eram „scumpule“. Hotărăște-te, dragă.

— Dar știu că ai tupeu.

M-a ignorat, a băgat mâna în buzunarul interior al sacoului și și-a scos telefonul care suna.

— E soția mea. Poți să taci un minut?

— Soția ta? Ești însurat? am întrebat ridicându-mă. Doamne, chiar ești un măgar!

Stătea cu picioarele întinse și nici nu s-a clintit să-mi facă loc să ies, așa că am pășit peste ele. În timp ce își ducea telefonul la ureche i l-am smuls din mână și am spus în receptor fără să ascult:

— Soțul tău e un mare măgar!

I l-am aruncat în poală și m-am îndreptat în direcția opusă celei în care Mitch se făcuse nevăzut.

Era abia luni.

Astfel de rahaturi erau povestea vieții mele. Întâlniri ratate. Bărbați care se dovedeau însurați…

Am intrat în alt vagon pentru a nu fi nevoită să-i mai văd nici pe „Danny“, nici pe Mitch. Spre bucuria mea, acest vagon nu era la fel de aglomerat și am găsit un scaun orientat cu fața spre sensul de mers. Tensiunea mi-a scăzut imediat ce m-am cufundat în el. Am închis ochii și m-am lăsat calmată de legănatul trenului.

Vocea aspră a unui bărbat mi-a întrerupt liniștea.

— Fă-ți nenorocita aia de treabă, Alan! Fă-ți treaba! E prea mult ce ți se cere? De ce te mai plătesc dacă trebuie să mă ocup de fiecare nenorocit de lucru pe care-l faci? Întrebările tale nu au sens! Descurcă-te și revino când ai o soluție care să-mi merite timpul. N-am răgaz pentru întrebările tale stupide. Cred că și câinele meu poate veni cu ceva mai inteligent decât tine.

Ce tâmpit!

Când am aruncat o privire să văd chipul de la care venea vocea, nu m-am putut abține să râd în sinea mea. Desigur. Desigur! Nu era de mirare că i se părea că are dreptul să-și bată joc de toți. Cu o asemenea înfățișare, probabil că oamenii cădeau tot timpul în genunchi în jurul lui, la propriu și la figurat. Era superb. Mai mult decât superb și, în plus, emana un aer de putere și de bărbat înstărit. Mi-am dat ochii peste cap. Dar nu-mi puteam lua privirea de la el.

Purta o cămașă cu dungulițe, strânsă pe corp, care lăsa să i se ghicească silueta frumos sculptată de dedesubt. Își ținea sacoul bleumarin, scump, pliat peste picioare. Pantofii negri cu vârf ascuțit păreau a fi proaspăt lustruiți. Semăna cu tipii aceia din aeroport care îi lasă pe oameni să le lustruiască pantofii, evitând în același timp să îi privească direct în ochi. Cel mai important accesoriu era însă privirea furioasă de pe chipul lui perfect. Terminase discuția la telefon și arăta de parcă cineva tocmai se pișase în castronul lui cu Cheerios. O venă îi pulsa în gât. Frustrat, și-a trecut mâna prin părul brunet. Mda. Schimbarea vagonului fusese în mod cert o decizie bună ca să-mi clătesc privirea. Și, pentru că era atât de nepăsător față de toți cei din jurul lui, nu-mi era greu să-l privesc pe îndelete. Era al naibii de sexy când era supărat. Și ceva îmi spunea că era tot timpul supărat. Ca un leu, o specie pe care cel mai bine o admiri de la distanță, pentru că orice contact direct îți poate face rău definitiv.

Mânecile suflecate lăsau să se vadă un ceas imens, scump, pe care îl purta la încheietura dreaptă. Privea pe fereastră cu o expresie morocănoasă în timp ce se juca cu brățara ceasului răsucind-o. Probabil era un tic nervos, ceea ce mi s-a părut ironic, deoarece eram sigură că cei din jur erau la fel de agitați în prezența lui.

I-a sunat din nou telefonul.

L-a dus la ureche.

— Ce e?

Vocea lui aspră, baritonală, era genul celei care îmi ajungea întotdeauna direct între picioare. Eram înnebunită după timbrul grav și sexy. Însă rareori se întâmpla ca o asemenea voce să se asorteze cu posesorul ei.

Ținea telefonul cu mâna dreaptă, iar cu stânga se juca în continuare cu brățara metalică.

Clic. Clic. Clic.

— Trebuie să aștepte, a mârâit el. Răspunsul e că o să fiu acolo când o să ajung… Ce nu înțelegi din asta, Laura…? Nu te cheamă Laura? Atunci cum naiba te cheamă…? Atunci, Linda, spune-i că se poate reprograma dacă nu vrea să aștepte.

După ce a închis, a bombănit ceva pentru sine.

Mă fascinau oamenii de genul lui. Credeau că lumea le aparține doar pentru că erau binecuvântați genetic sau pentru că avuseseră parte de oportunități datorită cărora ajunseseră într-o categorie financiară superioară. Nu purta verighetă. Puteam să pun pariu că ziua lui consta în exclusivitate din activități egoiste. Espresso scump, muncă, masa luată la restaurante selecte, sex fără dragoste și… de la capăt. Lustruirea pantofilor și poate squash, presărate printre toate acestea.

Puteam să pun pariu și că era egoist în așternut. Nu că l-aș fi dat jos din pat, dar…

Nu mă puteam lăuda că fusesem vreodată cu cineva atât de influent, așa că n-aveam de unde ști din experiență cum se traducea acest lucru în dormitor. Majoritatea celor cu care îmi dădusem întâlnire erau artiști flămânzi, hipsteri sau tipi care îmbrățișau copaci. Viața mea era departe de „Totul despre sex“. Mai degrabă „Totul despre milă“. Sau „Totul despre nimic“. Însă nu cred că m-ar fi deranjat să mă joc o zi de-a Carrie și Mr. Big1 cu tipul ăsta. Sau, în acest caz, cu Dl Mare Ticălos. Absolut.

Însă mica mea fantezie avea o singură hibă: în mod clar nu eram genul acestui tip. Probabil îi plăceau blondele supuse și neajutorate, din înalta societate, nu italiencele cu forme pline din Bensonhurst, cu atitudine sarcastică și părul în toate culorile. Șuvițele lungi și negre îmi atârnau până mai jos de fund. Eram o combinație între Elvira și Pocahontas2 cu fundul mare. Îmi vopseam vârfurile în diverse culori, o dată la câteva săptămâni, în funcție de starea pe care o aveam. Săptămâna aceasta erau albastru regal, ceea ce însemna că lucrurile îmi mergeau destul de bine. Când erau roșii, nimeni nu trebuia să stea în calea mea.

Scârțâitul frânelor mi-a întrerupt șirul gândurilor. Brusc, Dl Mare Ticălos s-a ridicat și a lăsat în urmă un nor de apă de colonie scumpă. Chiar și mirosul lui era insuportabil de sexy și în același timp arogant.